[label shape=”” type=””] Simona Mihaela NECULA [/label]

 

Al Doilea Sex (1949) este cartea lui Simone de Beauvoir care a suscitat cele mai multe reacții din partea intelectualilor din lumea întreagă. Feministe, istorici, sociologi, oameni de litere și filosofi au reacționat de-a lungul timpului, în dispute mai mult sau mai puțin cunoscute, la tezele lui Beauvoir și la receptarea cărții acesteia. Vândută în 22 000 de exemplare într-o săptămână (primul volum), cartea precursoare a celui de-al doilea val al mişcării feministe a ajuns la un milion de exemplare vândute într-o jumătate de secol numai în Franța. Colocvii despre carte, despre receptarea și traducerea acesteia în lumea întreagă au dat naștere mai multor culegeri importante de articole[1] ce reunesc lucrări literare, filosofice, sociologice sau studii de traductologie ce recuperează studiile existente, clarifică o mare parte din neînțelegerile declanșate cu privire la Al Doilea Sex și descriu scandalul cărții „damnate”. Multe alte volume autonome au ca element declanșator publicarea celui de-Al Doilea Sex. În plus, cartea a fost tradusă în 33 de limbi, retradusă în ultima vreme în limba engleză și, dar nu numai, în alte limbi care au avut ca instrument de lucru varianta engleză.

Dintre tezele lui Beauvoir, cea mai citată în literatura feministă este enunțată astfel: „Nu te naști, ci devii femeie”. Pe scurt, Simone de Beauvoir tratează în cele două volume mai multe probleme importante. În primul volum analizează miturile despre femei fabricate de-a lungul timpului și relatate în operele mai multor scriitori (de altfel, ea cere distrugerea acestora), în cel de-al doilea expune situația reală trăită de femei demistificând situația pe care societatea patriarhală a creat-o și a expus-o drept naturală. Beauvoir proclamă responsabilitatea și libertatea fiecărei ființe umane care să fie în măsură să își schimbe oricând situația. Astfel, ea contrazice multe dintre valorile pe care biserica și partidul comunist francez le promovează, declarându-se în favoarea avortului și a contracepției libere (într-un moment în care ceilalți încurajează natalismul, ea apără neomaltusianismul), a alegerii orientării sexuale (homosexualitatea nu este o boală pentru Beauvoir, ci o simplă alegere sexuală) și împotriva oricărei explicații a situației femeii prin biologia sa și nu prin construcții sociale. Ea neagă existența instinctului matern și pare a devaloriza funcția maternă a femeii. Autoarea respinge, pentru a-și demonstra tezele, ideologia naturalistă, biologismul, dar și psihanaliza și determinismul istoric. Beauvoir se sprijină pe morala existențialistă pentru a vorbi despre transcendență, dar contrazice teoria sartriană din Ființa și Neantul afirmând că femeia este blocată în tentativele sale de depășire a sinelui fiind constrânsă să rămână în imanență spre deosebire de ființa umană a lui Jean-Paul Sartre care este total liberă să se transceandă. Pentru ea, ca și pentru Marx, femeia este, înainte de a fi femeie, o ființă umană egală celeilalte ființe umane, bărbatul. Printre soluțiile pe care Beauvoir le oferă pentru eliberarea femeii, amintim munca remunerată a acesteia într-o lume socialistă și controlul nașterilor.

Dacă înainte de anul 2000 predomina ideea potrivit căreia Al Doilea Sex a fost puțin discutat în Franța și că studiile americane erau cele care revelau importanța cărții lui Beauvoir, odată cu apariția cărții Les Années Beauvoir a lui Sylvie Chaperon această percepție se schimbă. Aflăm astfel că „biblia feminismului” a suscitat reacții imediate în studii publicate în anii ’50, ’60 sau ’70. La sfârșitul anilor ’80 asistăm la un „backlash” împotriva cărții lui Beauvoir și a autoarei ei ca urmare a publicării postume a corespondențelor Lettres à Nelson Algren. Un amour transatlantique. 1947-1964 și Correspondance croisée : 1937-1940. Simone de Beauvoir, Jacques-Laurent Bost.

Controverses SdB- Necula 2014 vd2 (1)

Obiectivul pe care mi l-am propus în teza mea de doctorat[2], prin analizarea istoriei cărții lui Beauvoir, a fost acela de a răspunde la următoarele întrebări: ce dezvăluie controversele în jurul celui de-Al Doilea Sex despre lumea socială, politică și religioasă care le găzduiește, despre reprezentările femeilor, cum le schimbă aceste controverse? Pentru a-mi atinge scopul, am studiat mai multe controverse în jurul cărții (patru momente exacte și patru mari perioade) care au avut ca sursă mai multe teme abordate în anul 1949 de Simone de Beauvoir în eseul ei. Cele patru controverse au fost alese în funcție de care le-au dat naștere. E vorba despre momente în care reprezentările femeii, Al Doilea Sex, ideile lui Beauvoir, personalitatea și acțiunile acesteia sunt puse puternic sub semnul întrebării. Aceleași subiecte sunt dezbătute, același tip de actori (cu mici diferențe) se implică în aceste controverse. Tezele lui Beauvoir creează mari controverse în Franța și în străinătate și sunt amplificate de factori economici, sociali, politici, religioși, feminiști. De fiecare dată am detaliat contextul istoric ce hrănește aceste controverse. Studiul contribuie la o mai bună cunoaştere a istoriei intelectuale a Franţei din cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea.

Primul moment selecționat a fost cel al scandalului declanșat la apariția celui de-Al Doilea Sex, anul 1949 cu ancheta împotriva existențialismului și a suprarealismului (înpotriva literaturii ce a recurs la „forțele instinctive și la demență”) propusă în suplimentul de cultură Le Figaro littéraire de François Mauriac. Ecourile la această anchetă, receptarea cărții lui Beauvoir între 1949 și 1951 de intelectualii comuniști, catolici, de feministe și alți intelectuali ai vremii, proiectele „feministe” de dinainte de 1956 și influența tezelor lui Beauvoir asupra celor care se implică în aceste proiecte se dovedesc foarte revelatoare pentru studiul meu de caz. Primul capitol este singurul în care am ales să aplic întocmai metoda analizei socio-istorice a controverselor dezvoltată de revista Mil neuf cent în 2007 (în acest capitol am analizat o culegere de articole de peste 300 de pagini – scrisori, articole, memorii etc.): în primul rând am adoptat punctul de vedere al publicului specializat fără a interveni și fără a analiza acțiunile și raționamentul intelectualilor care au reacționat la ancheta lui Mauriac și la apariția cărții lui Beauvoir, am lăsat toți actorii implicați să se exprime, am lăsat trecutul să dezvăluie deciziile actorilor de a reacționa împotriva existențialismului și a celui de-Al Doilea Sex, am lăsat viitorul să clarifice controversele în jurul cărții lui Beauvoir, criticii și cercetătorii să interpreteze și să justifice efectul de „bombă” al acesteia și în al doilea rând am oferit o interpretare a scopului lui François Mauriac și a motivelor pentru care intelectualii vremii au reacționat împotriva celui de-Al Doilea Sex.

Ceea ce am vrut să demonstez urmând aceste etape este faptul că opinia publicului specializat și descrierea controverselor între intelectuali (comuniști, catolici etc.) pot fi de ajuns pentru a da o idee justă a scandalului celui de-Al Doilea Sex. Totuși, contextul istoric cântărește mult, el dezvăluind faptul că disputele declanșate la apariția cărții lui Beauvoir nu sunt excepții, ci evenimente obișnuite, temele controverselor analizate fiind frecvent disputate în epocă. Reacțiile împotriva lui Beauvoir nu sunt mai violente decât cele rezervate lui Sartre sau altor intelectuali care ies din tipicul epocii. Concluzia la care am ajuns este că ancheta lui Mauriac a fost un pretext de denigrare a intelectualului angajat Jean-Paul Sartre, a existențialismului și a intelectualilor grupați în jurul revistei Les Temps modernes. Mai mult, reacțiile celorlalți intelectuali la apariția cărții lui Beauvoir au destul de mare legătură cu Sartre. Atât Beauvoir cât și Sartre sunt atacați și de stânga și de dreapta politică. Tezele „existențialiste” ale lui Beauvoir, care contrazic valorile promovate de comuniști și catolici, revoltă acești doi adversari. În momentul în care alte urgențe caută rezolvare, Beauvoir contrazice în Al Doilea Sex proiectele contemporanilor săi asupra creșterii natalității și interzicerii avortului, asupra moralității în cultură și viață. Am încheiat acest capitol vorbind despre schimbările aduse de controversele în jurul cărții și despre reprezentările femeii între 1949 și 1955. Acest prim capitol este mai dens pentru că în el am analizat toate temele care sunt tratate și în celelalte capitole și care derivă într-o anumită măsură din acesta. Temele analizate de Beauvoir (contracepția, avortul, construcțiile sociale etc.), controversate la apariția cărții, declanșează noi controverse de-a lungul celorlalte trei perioade analizate. Putem observa cum controversele din 1949 nu se termină niciodată, ele sunt reluate constant în momente importante în istoria feminismului.

Al doilea moment analizat a fost anul 1956 cu mișcările noii generații de militante feministe și punerea în Index de către Vatican a celui de-Al Doilea Sex. Concluzia la care am ajuns este că interzicerea cărții lui Beauvoir la Vatican are mare legătură cu luptele pentru dreptul la naștere fără durere și contacepție, cu luptele pentru dreptul la avort care se amplifică în 1956. Pentru a putea ajunge la această concluzie am analizat temele încriminate de Vatican și de societatea franceză din 1956. Cele patru teme abordate de Vatican corespund celor patru proiecte care încep să aibă sorți de izbândă începând cu a doua jumătate a anilor ’50. Aceste teme avansate de Beauvoir însăși și criticate sau apărate de partizanii sau detractorii celui de-Al Doilea Sex în anii ’50 sunt următoarele: maternitatea (cu gravele probleme ale nașterii, avortului și contracepției), căsătoria (cu reforma regimului matrimonial și concepția asupra familiei), emanciparea femeii (egalitatea în drepturi cu bărbatul, reprezentarea politică, studiile despre sexualitate și condiția femeii) și munca (un criteriu de emancipare a femeii). În acestă parte am retrasat istoria feminismului francez de dinainte de 1970 și am adus la cunoștință schimbările cu privire la reprezentările femeii aduse de noile controverse și evenimente. Drepturile cele mai importante obținute de femei sunt noua lege a regimului matrimonial votată în anul 1965 și obținerea dreptului la contracepție în 1967.

Al treilea moment selecționat a fost anul 1970 (’68-ul femeilor) cu crearea Mișcării de eliberare a femeilor (le Mouvement de libération des femmes), militantismul lui Beauvoir și proiectele feministe de dinainte de 1999. În acest capitol am analizat mai multe subiecte care divid părerea feministelor și cercetătoarelor: momentul creării, sursele intelectuale, fondatoarele mișcării MLF, influența feminismului american asupra celui de-Al Doilea Sex, influența eseului lui Beauvoir asupra feminismului francez și american, French Feminism-ul, teoria despre gender, teoriile opuse filosofiei beauvoiriene, câmpurile feministe ce revendică aceste teorii și angajamentul lui Beauvoir în mișcările feministe. Acest capitol este foarte important pentru că dezvăluie motivele unei anumite receptări a filosofiei beauvoiriene în Franța și în afara ei și explică imaginea feminismului francez în America. Cele mai importante drepturi obținute în această perioadă sunt dreptul la avort liber votat în 1975 și rambursarea întreruperii sarcinii de către Securitatea Socială, obținută în 1982. Alte proiecte începute în anii ’90 dau rezultate după 1999. Un exemplu este legea parității votată în anul 2000.

Ultima alegere făcută a fost anul 1999 cu celebrarea a cincizeci de ani de la publicarea celui de-Al Doilea Sex, moment în care cercetătoarele beauvoiriene iau act de reacțiile feministelor (decepție, deziluzie, demistificare, apreciere etc.) la publicarea corespondențelor Lettres à Sartre și Lettres à Nelson Algren și a jurnalului Journal de guerre. O altă problemă pe care am analizat-o în acest capitol este cea a traducerilor greșite și interzise ale celui de-Al Doilea Sex. În ce privește traducerile, am reținut cazurile Americii, Spaniei, Japoniei, Greciei și cazul României. Analiza traducerilor și interpretării cărții lui Beauvoir în străinătate a fost foarte importantă pentru cercetare deoarece receptarea cărții lui Beauvoir a depins și depinde mult de traducerile și actorii implicați în procesul de transfer cultural şi care au participat la transmiterea eseului lui Beauvoir. Dependența și independența filosofiei beauvoiriene în raport cu cea sartriană a fost un alt subiect pe care l-am analizat în acest capitol pentru că există noi piste care expun imaginea lui Beauvoir ca filosof autonom. Am terminat cercetarea cu reprezentările femeii Beauvoir.

După cum am putut constata analizând controversele in jurul celui de-Al Doilea Sex, reprezentările femeii s-au schimbat încetul cu încetul. În anii ’50, femeia este văzută ca un „os supranumerar” (ea este dependentă de bărbat), o necunoscută (notorietatea sa poate fi asigurată prin intermediul bărbatului), un sex (ea are o funcție reproducătoare, este o femelă, o matrice, un ovar), o mamă (ea trebuie să își crească copiii), o soție (ea trebuie să gătească, să răspundă nevoilor bărbatului, să fie morală, supusă, rezervată), inferioară bărbatului sub mai multe aspecte (ea nu este egală bărbatului nici la nivel intelectual, nici profesional, nu este o ființă umană completă), chiar o femeie-obiect (asociată imanenței) etc. Femeia care scapă acestor reprezentări este văzută ca o femeie care se amestecă în treburile bărbatului (filosofia, analiza unei teme precum sexualitatea sunt rezervate acestuia în 1949). Aceste reprezentări intră în contradicție cu imaginea femeii pe care Simone de Beauvoir dorește să o promoveze: o femeie independentă economic și sexual, care se afirmă și se transcende construindu-se ca subiect și scăpând condiției de obiect. Imaginea prezentată de Beauvoir este criticată de o mare parte a contemporanilor săi care oferă mai multe argumente impotriva acesteia. După unele opinii, femeia este liberă, ea nu este dependentă de bărbat pentru că cei doi sunt o unitate, primul și al doilea sex nu există. Totuși, fiecare pare să aibă niște atribuții specifice, bărbatul are atribuții de ordin spiritual, femeia de ordin material. Faptul că femeia are o funcție maternă nu înseamnă, în accepția unor anumiți intelectuali, că ea are o funcție biologică pasivă din moment ce femeia participă la creșterea copiilor săi. De exemplu, pentru protestante, nefericirea femeii nu vine din statutul social și economic ce supune femeia bărbatului, ci din înțelegerea eronată a maternității și a căsătoriei, din negarea diferenței între sexe și din ideea oprimării femeii. Valorile despre care vorbește Beauvoir (sau mai degrabă valorile pe care le descoperă contemporanii în eseul acesteia) sunt nonvalori pentru o mare parte a intelectualilor epocii. Sfatul pe care Beauvoir îl dă femeilor în anii ’50 este acela de a-și schimba singure viitorul, ele fiind măsura reușitei lor și putând evada din construcțiile sociale impuse în timp. În a doua parte a deceniului, femeile încep să discute temele abordate de Beauvoir în Al Doilea Sex și să facă demersuri pentru obținerea independenței. Ele pot să se eschiveze acum construcțiilor sociale.

Ceea ce se schimbă în a doua parte a deceniului este faptul că femeile se pun în mișcare pentru obținerea independenței, ajutate de medicii dizidenți, de comuniștii și catolicii care se îndepărtează de direcția de gândire a partidului sau a bisericii, de asociații feministe.

În anii ’60, femeile devin mai libere decât înainte. Consecințele directe sunt următoarele: numărul nașterilor ilegitime și al divorțurilor crește, numărul căsătoriilor scade, numărul femeilor cap de familie se multiplică. Tot mai multe femei încep să muncească pentru a-și câștiga existența. Totuși, acest lucru înseamnă o dublare a responsabilităților lor: ele merg la serviciu și continuă să muncească și acasă. Femeia care muncește începe să fie preferată femeii casnice. În ce privește educația, adolescentele care obțin bacalaureatul sunt mai numeroase decât adolescenții: procentajul este de 14,3 % pentru fete și de 13,4 % pentru băieți pentru elevii născuți în 1945. În acești ani, femeile îndrăznesc să își ceară drepturile: egalitatea în dragoste și sexualitate, dreptul de a fi tratate ca subiecte, de a fi recunoscute apte și egale bărbaților în plan intelectual și politic, posibilitatea de a cumula viața socială, familială și profesională, dreptul la naștere fără dureri, alegerea contracepției, reforma regimului matrimonial, drepturi egale în muncă, dreptul la avort liber etc. Femeia nu mai este un obiect sau un corp-obiect din momentul în care învață să fie stăpână pe corpul ei. Nu pentru toată lumea. Ea dobândește acest drept în momentul în care obține dreptul la contracepție și primește o educație sexuală.

În anii ’70 femeile se detașează de opinia bărbaților și încep să acționeze singure în proiectele lor de eliberare. În timpul întâlnirilor mişcării MLF, în reviste, în publicațiile care au ca subiect femeia, acestea vorbesc despre sexualitatea feminină, despre avort, despre dominația masculină, despre relația de cuplu, despre problemele femeilor bătute, despre sexism și alte subiecte tabu înainte de 1960. O mare parte a acestor teme au fost discutate înainte, dar abia după 1968 femeile ies în număr mare în stradă, își revendică cu tărie drepturile, coalizează pentru a-și impune punctul de vedere și sunt în sfârșit ascultate și susținute în proiectele lor. Revoluția sexuală are loc acum, femeia poate în sfârșit să simtă plăcerea sexuală eliberându-se de frică (de sarcină, de boli etc.) și de rușine (de a fi asociată unei femei cu moravuri ușoare etc.). Începând cu anii ’70, femeile sunt în sfârșit libere să își decidă viitorul. Am observat mai multe reprezentări schimbându-se, dispărând în acești ani: imaginea femeii slabe, fragile, inferioare, asociate imanenței sau strict reproducerii.

Reprezentările femeii s-au schimbat greu în ultimii cincizeci de ani, dar s-au schimbat. Aceste schimbări s-au produs la mai multe niveluri. Au existat progrese și regresiuni, nu putem vorbi despre o evoluție continuă, rezultatul lor fiind influențat de lupte de putere și clivaje între generații. Unele stereotipuri circulă încă. La nivel economic, munca femeilor este din ce în ce mai bine apreciată și remunerată, competențele femeilor mai bine puse în valoare. Ele au astăzi aproape aceleași șanse de promovare ca bărbații (cel puţin legal) și au chiar posturi de conducere. Putem totuși afirma că acestea au devenit o putere economică? Statisticile ne arată că nu. La nivel politic, putem constata că femeile au fost susținute de liderii politici în momentul campaniilor electorale, dar foarte puține femei au obținut funcții politice. Sunt femeile o putere politică? Depinde de țară. În Franța, paritatea guvernamentală a fost obținută acum foarte puțin timp. Guvernul lui Jean-Marc Ayrault, propus în luna mai a anului 2012, număra șaptesprezece femei din treizeci și patru de miniștri. Alte schimbări s-au produs la toate nivelurile vieții sociale: al sănătății, al îngrijirii medicale, al calității vieții, al educației etc. S-au fondat noi asociații feministe și, atât femeile cât și bărbații, s-au implicat în mișcările feministe. Femeile au dreptul la același tip de educație ca bărbații, sunt asociate cu activitățile intelectuale, mai mult, în universități sunt organizate cursuri și colocvii pe teme feministe, rolul feminismului devenind unul important. Raportul între femei și bărbați se schimbă, violența împotriva femeilor începe să scadă (nu foarte mult), drepturile omului incriminează discriminarea femeilor. Cel puțin la nivel teoretic problemele au fost rezolvate. Legislația se schimbă, femeile au obținut dreptul la contracepție și avort liber, maternitatea este o alegere liberă.

Totuși, există idei care nu s-au schimbat pentru toată lumea. Ne referim aici la faptul că, pentru o parte a contemporanilor noștri, femeile au avut mereu aceleași drepturi cu bărbații și chiar mai puține responsabilități. Putem detecta și astăzi un discurs reticent cu privire la egalitatea între sexe, iar între lege și realitate este încă o mare contradicție. Controversele nu s-au terminat, mai sunt multe probleme de rezolvat înainte de a declara că femeile și bărbații sunt egali, iar tezele lui Beauvoir rămân în mare parte de actualitate.

Pentru a studia controversele în jurul celui de-Al Doilea Sex  m-am sprijinit pe metoda analizei socio-istorice a controverselor integrată de istoricii din sciences studies domeniului istoriei intelectualilor. În ultimul capitol al cercetării am combinat această metodă cu altele teorii complementare, cea a transferului cultural și cea a receptării unei opere (receptare prin traducere, transfer etc.) integrate de mai mulți cercetători în istoria culturală.

Pentru istoria intelectualilor am reținut numai trei studii care sunt complementare și m-au ajutat în analiza problemelor legate de controversele în jurul celui de-Al Doilea Sex. Este vorba despre studiul lui Vincent Duclert asupra istoriei culturale[3], despre cartea lui François Dosse asupra istoriei intelectuale[4] și despre bilanțul făcut de François Chaubet despre avansarea cercetării în domeniul istoriei intelectualilor.[5] Intelectualul despre care vorbim este cel care „se amestecă în ceea ce nu îl privește” (Jean-Paul Sartre). El are în general o profesie intelectuală, o poziție instituțională și o vocație suplimentară – angajamentul, spiritul critic. El a fost acuzat de-a lungul timpului că a trădat valorile clericale devenind cetățean. Mai mult, el a tehnicizat cunoașterea, a devenit specialist al cunoașterii practice. Puțin mai târziu, acesta a fost dat dispărut.

Pentru Duclert, istoricii care fac istorie intelectuală folosesc o abordare politică, socială, culturală, evident sociologică. Istoria intelectuală despre care vorbește Dosse se dezvoltă prin întrepătrunderea dintre istoria clasică a ideilor, istoria filosofiei, cea a mentalităților și istoria culturală. În ceea ce îl privește pe Chaubet, el cumulează mai multe păreri propunând o poziționare a istoriei intelectuale la intersectarea între istorie politică, sociologie, literatură și istoria ideilor. Istoricii intelectualilor expun operele și traiectoria anumitor autori plasându-le în timp și în contextul de producere și activitate a acestora. Studierea celor două dimensiuni, diacronică și sincronică, devine obiectul istoriei intelectuale. Ea nu este o istorie a filosofilor, a literaților sau a istoricilor, ci istoria acțiunii acestora, a influenței lor asupra diverselor pături sociale. Nu este vorba de studierea cunoașterii propriu-zise, ci de înțelegerea istoriei sociale și politice, de o înțelegere a mecanismelor vieții sociale, intelectuale (Christophe Prochasson), de sesizare a specificității unei epoci (Chaubet). Este ceea ce am încercat să înțeleg în cercetarea mea: mecanismele vieții sociale, intelectuale care duc la controverse și care, prin controverse, transformă lumea socială, intelectuală, politică, religiosă, feministă, reprezentările femeii. Pentru dobîndirea acestei înțelegeri m-am bazat pe metoda analizei socio-istorice a controverselor.

În 2007, revista de istorie intelectuală Mil neuf cent a publicat un volum de articole intitulat Cum ne certăm. Forme ale controversei. De la Renan la Barthes (Comment on se dispute. Les formes de la controverse. De Renan à Barthes[6]). Nu este vorba de un interes nou pentru metoda analizei controversei, aceasta fiind teoretizată încă din anii ’80 ca instrument ce arată „știința așa cum se realizează ea” (Antoine Lilti). Cele două articole care deschid (Du bon usage de la dispute. Introduction[7]) și închid culegerea (À quoi sert l’analyse des controverses ?[8]), ne aduc în vedere opțiunile, clasice și noi, ale demersurilor teoretice și practice urmate în studiul unei controverse.

Cele două opțiuni enumerate de Cyril Lemieux sunt abordarea clasică și abordarea din sciences studies. În abordarea clasică, procesul conflictual este perceput ca un „mijloc de acces la realitatea socio-istorică”, ca un „revelator al raporturilor de forță, al pozițiilor instituționale și al rețelelor sociale”. Putem recunoaște aici cu ușurință dominații și dominanții lui Bourdieu (intelectuali, instituții, câmpuri etc.). Scopul cercetătorului este de a face explicabile și previzibile derularea și sfârșitul procesului conflictual prin „reconstituirea evoluțiilor sociale și instituționale care au dus la dispută” și prin „analiza traiectoriei actorilor care s-au implicat în aceasta”. Cercetătorul se întoarce în trecut pentru a căuta cauza declanșării procesului conflictual. Această abordare cu structură diadică face cunoscută lumea socială (ca la Bourdieu) și „ne înclină să luăm efectul drept cauză”. Este unul din punctele slabe ale acestei abordări.

Dimpotrivă, științele sociale adoptă o perspectivă mult mai complexă care constă în a vedea controversele ca „fenomene sui generis și, mai precis, ca acțiuni colective care conduc la transformarea lumii sociale, […] ocazii pentru actorii sociali de a rediscuta anumite raporturi de forță și credințe până atunci instituite, să redistribuie între ei « grandori » și poziții de putere și să inventeze noi dispozitive organizaționale chemate să constrângă diferit relațiile lor viitoareˮ.[9]

Cercetătorul care preferă acestă perspectivă subliniază dimensiunea performativă (Austin) sau instituantă a procesului disputei și își propune să răspundă la următoarea întrebare: „cum influențează procesul conflictual actorii și instituțiile care se implică în acesta? Cum influențează el ordinul social și sociotehnic însuși? Cum le schimbă?ˮ. Controversele au o structură „triadicăˮ și trimit la situații în care una dintre părți este pusă în scenă în fața unui public, cel de-al treilea fiind în poziția de judecător. Controversa se declanșează într-un context istoric și un spațiu public (Habermas) concrete, provocată de un actor care devine unul dintre adversari. Adversarii aduc argumente în fața publicului și îi arată probe, acesta fiind luat drept martor (Jean-Louis Fabiani[10]). Publicul poate fi totuși virtual sau poate să reprezinte posteritatea ori universalitatea (Fabiani). În funcție de complexitatea controversei, el este martor, judecător sau chiar parte la controversă (Prochasson). În afară de adversari și public, mai există și alți actori care ajută la punerea în scenă a controverselor (reviste, edituri, academie, universitați etc.). Adversarii aduc argumente și probe. Putem observa o tensiune între acțiunea strategică și acțiunea comunicațională (Habermas), de unde două tendințe analitice pentru cercetătorii ce analizează controversele, tendințe numite paradigma conflictualității sau a dialogismului (Lilti) ori dimensiunea socializatoare (de integrare sau de regularizare) și dimensiunea discursivă (care ia controversele drept obiecte de limbaj și retorică cu scop argumentativ – Amossy, Perelman) la Prochasson. Obiectivul cercetătorului este să ia în calcul ambele dimensiuni complementare.

Chiar dacă cea de-a doua abordare este privilegiată, cercetătorul nu trebuie să renunțe la abordarea clasică. Acesta este mesajul transmis în volumul din 2007 prin analizarea mai multor controverse. Greutatea trecutului merită să fie recunoscută în explicarea acțiunii, dar, „analiza trebuie să pornească de la acțiunea prezentă, de la procesul disputei văzut în actualitatea și incertitudinea lui constitutivăˮ. Explicarea acțiunii devine un obiectiv secundar, dar nu mai puțin important (Lemieux). Cele două perspective se completează.

În ceea ce privește metodologia de cercetare, am folosit metoda ipotetico-deductivă (experimentală) care mi-a permis urmarea mai multor etape ale cunoașterii utile în analiza controverselor de studiat. Printre aceste etape, cele mai importante de subliniat sunt: alegerea subiectului cercetării (exploatarea subiectului, avansarea în știință, formularea unei întrebări de cercetare), a conjuncturilor teoretice (alegerea metodei de analiză sociologică a controverselor, reevaluarea întrebării de cercetare), testele empirice făcute (analiza și interpretarea datelor, controverselor, cu ajutorul metodei analizei sociologice a controverselor), redactarea textului și prezentarea rezultatului. Am urmat toate aceste etape fără a-mi construi cercetarea după schema propusă de François Dépelteau[11] în lucrarea sa de metodologie. Un alt autor ale cărui sfaturi mi-au fost de folos este Howard Saul Becker care, spre deosebire de Dépelteau, are o „metodă” ce oferă o mai mare libertate de exprimare[12]. Domeniul de cercetare este cel al istoriei intelectualilor, iar disciplinele de la care mi-am pornit studiul sunt istoria, sociologia și lingvistica.

Pentru analiza controverselor în jurul celui de-Al Doilea Sex, o istorie a feminismului francez a înlesnit perceperea problemelor dezbătute de intelectualii și feministele vremii. M-am întrebat deseori dacă se poate vorbi, în diverse contexte istorice, despre feminism, feministe, mișcări feministe. Este și cazul perioadei de după al Doilea Război Mondial din Franța. Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că o parte dintre femeile care luptă pentru drepturile lor au o reticență pentru denumirea de „feministă” deoarece aceasta este deseori asociată cu ideea de radicalism. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, radicalii se opun obținerii dreptului de vot pentru femei, socialiștii susțin acest drept. Cei din urmă se opun, după cum am văzut, „feminismului burghez”. Între cele două războaie, mișcările feministe înregistrează mari progrese, organizațiile feministe luptă pentru drepturile femeilor, iar dreptul de vot este obținut pe data de 21 aprilie 1944. Începând cu a doua jumătate a anilor ’50, eforturile femeilor sunt în sfârșit răsplătite. În 1956 este fondată asociația Maternitate fericită (Maternité heureuse) ce devine Mișcarea franceză pentru planning familial, mișcare ce atrage majoritatea feministelor în proiecte de eliberare a femeilor. În 1965 este votată o nouă lege a regimului matrimonial, iar în 1967 legea pentru contracepție liberă. Legea Veil din 1975, care autorizează avortul, este votată și ea. Alte drepturi importante au fost obținute de femei până astăzi; pentru fiecare perioadă studiată am detaliat istoria feminismului perioadei respective: evenimente, mișcări, decizii, legi, creare de organizații, obținere de drepturi pentru femei etc. Pentru perioada de dinainte de 1970 m-am sprijinit pe studiile lui Sylvie Chaperon, iar pentru restul perioadei pe lucrările lui Catherine Rodgers, Ingrid Galster, Christine Bard și ale altor cercetătoare care s-au ocupat și de Al Doilea Sex în studiile lor.

Cercetarea prezentă este importantă din mai multe motive. Subiectul ales a mai fost analizat de câteva cercetătoare (Sylvie Chaperon, Ingrid Galster, Toril Moi etc.), dar niciuna dintre acestea nu a folosit metoda de analiza socio-istorică a controverselor. În ce privește primul capitol, cel în care am analizat scandalul apariției cărții lui Beauvoir, acesta a fost inclus în diverse studii care nu se ocupă exclusiv de acest subiect, ancheta lui Mauriac și reacțiile la apariția celui de-Al Doilea Sex cuprinzând un capitol sau un subcapitol de carte, o parte dintr-un studiu mai complex despre istoria feminismului francez, filosofia, opera sau biografia lui Beauvoir. În general, analizele care există se ocupă de receptarea și scandalul celui de-Al Doilea Sex și nu de schimbările aduse de controversele declanșate în jurul cărții lui Beauvoir. Cercetarea prezentă constituie un punct nodal între impactul controverselor în jurul cărții asupra lumii sociale, istoria și receptarea acesteia (receptarea la apariție, receptarea prin traducere, transfer cultural, interpretare, adaptare etc.) de-a lungul timpului. Corpusul cercetării, pentru primul capitol, a fost deja cuprins (mai puțin un articol al lui Sartre pe care îl considerăm esențial) într-un volum coordonat de Ingrid Galster care face și o analiză de unsprezece pagini a scandalului pe care l-am analizat în primul capitol. Sylvie Chaperon, în Les Années Beauvoir, a analizat o parte din articolele pe care le-am studiat eu însămi (aproximativ treizeci de pagini de analiză), dar urmând o altă metodă și structură, clasificând articolele după temele dezbătute în acestea. În ceea ce mă privește, am divizat analiza de aproximativ optzeci de pagini în cinci subcapitole care tratează separat ancheta lui François Mauriac, ecourile la această anchetă, receptarea celui de-Al Doilea Sex în afara suplimentului literar Le Figaro littéraire, explicarea controverselor și schimbarile aduse de acestea, împărțire ce mi s-a părut esențială pentru înțelegerea controverselor în jurul cărții.

În ce privește cel de-al doilea capitol, corpusul de analiză este mai sărac. Pentru capitolul despre interzicerea cărții la Vatican (treizeci și șase de pagini) nu dețin decât trei articole care consemnează interzicerea celui de-Al Doilea Sex și o analiză de aproximativ două pagini realizată de Ingrid Galster pe acest subiect. Celelalte articole și lucrări care m- ajutat să înțeleg controversele de la jumătatea anilor ’50 din Franța, aflate în strânsă legătură cu decizia Vaticanului, au fost propuse și analizate de mine însămi. Pentru cel de-al treilea capitol, o parte din articolele și lucrările analizate au fost doar amintite de Sylvie Chaperon și Ingrid Galster în studiile despre Al Doilea Sex; la acestea am adăugat alte articole care mi s-au părut revelatoare. În plus, în acest capitol am analizat și controversele care au loc între cercetătoarele care se ocupă de analiza celui de-Al Doilea Sex, controverse care duc la transformarea reprezentărilor lui Simone de Beauvoir însăși, transformare analizată în ultimul nostru capitol. Pentru ultimul capitol m-am bazat pe texte folosite în primele trei capitole.



[1] CHAPERON, Sylvie, DELPHY, Christine (sub dir.), Cinquantenaire du deuxième sexe : Colloque international Simone de Beauvoir, Paris, Éditions Syllepse, 2002; GALSTER, Ingrid (sub dir.), Simone de Beauvoir : Le Deuxième sexe. Le livre fondateur du féminisme moderne en situation, Paris, Honoré Champion Editeur, 2004; KRISTEVA, Julia; FAUTRIER, Pascale; FORT, Pierre-Louis; STRASSER, Anne (sub dir.), (Re)découvrir l’œuvre de Simone de Beauvoir, Bordeaux, Le Bord de l’eau, 2008; SIMON-NAHUM, Perrine (sub dir.), Simone de Beauvoir la passion de la liberté, Magazine littéraire, n0 471, 2008; Femmes. Critique communiste, n154, 1999 etc.

[2] Teză în cotutelă Universitatea din Bucureşti – Ecole de hautes études en sciences sociales de Paris, Controverses autour du Deuxième Sexe de Simone de Beauvoir, septembrie 2012.

[3] DUCLERT, Vincent, « Les intellectuels, un problème pour l’histoire culturelle », Les Cahiers du Centre de Recherches Historiques, 31 / 2003, URL: http://ccrh.revues.org/293/.

[4] DOSSE, François, La marche des idées. Histoire des intellectuels, histoire intellectuelle, Éditions La Découverte, Paris XIIIe, 2003.

[5] CHAUBET, François, « Enjeu – Histoire des intellectuels, histoire intellectuelle. Bilan provisoire et perspectives », Vingtième Siècle. Revue d’histoire, 2009/1, n101, p. 179-190, URL:

http://www.cairn.info/revue-vingtieme-siecle-revue-d-histoire-2009-1-page-179.htm.

[6] Mil neuf cent. Revue d’histoire intellectuelle, n25, 2007/1, 210 p, URL: http://www.cairn.info/revue.php?ID_REVUE=MNC&NEXT=0&NB=20.

[7] PROCHASSON, Christophe, RASMUSSEN, Anne, « Du bon usage de la dispute. Introduction », Mil neuf cent, 2007/1, N25. URL:

http://www.cairn.info/article.php?ID_REVUE=MNC&ID_NUMPUBLIE=MNC_025&ID_ARTICLE=MNC_025_0013.

[8] LEMIEUX, Cyril, « À quoi sert l’analyse des controverses ? », Mil neuf cent,  2007/1, N0 25, p. 191, URL: http://www.cairn.info/article.php?ID_REVUE=MNC&ID_NUMPUBLIE=MNC_025&ID_ARTICLE=MNC_025_0191.

[9] Ibidem, p. 192.

[10] FABIANI, Jean-Louis, « Disputes, polémiques et controverses dans les mondes intellectuels. Vers une sociologie historique des formes de débat agonistique », Mil neuf cent, 2007/1, N25, URL: http://www.cairn.info/article.php?ID_REVUE=MNC&ID_NUMPUBLIE=MNC_025&ID_ARTICLE=MNC_025_0045.

[11] DÉPELTEAU, François, La Démarche D’une Recherche En Sciences Humaines. De La Question De Départ À La Communication Des Résultats, Éditions De Boeck, 2010.

[12] BECKER, Howard Saul, Writing for social Scientists, Chicago, The University of Chicago Press, 1986, tradus în franceză cu titlul Ecrire les sciences sociales. Commencer et terminer son article, Paris, Éditions Economica, 2004.

 

Sursă fotografie: www.bbc.co.uk