DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Stânga are nevoie de dreptul la liberă exprimare

Katha Pollitt

Respectul pe care majoritatea americanilor îl acordă libertății de exprimare creează spațiul necesar pentru stânga pentru a promova poziții nepopulare.

Când editura W.W. Norton a decis să înceteze să mai distribuie biografia lui Blake Bailey despre Philip Roth, după ce mai multe femei l-au acuzat pe Bailey de viol și de alte fapte scandaloase, am sunat la librăria mea locală pentru a rezerva un exemplar. Când Amazon a încetat să mai vândă cartea „When Harry Became Sally”, care argumentează din punct de vedere conservator că nu este posibil să îți schimbi sexul, m-am dus la Alibris.com și am cumpărat un exemplar second hand. Aș fi cumpărat și cărțile lui Dr. Seuss retrase din distribuție de către editorul lor, dar am ajuns prea târziu: cele câteva exemplare de vânzare online se oferea cu sute de dolari. Faptul că aceste cărți au devenit „controversate” m-a făcut să fiu mai curioasă despre ele decât aș fi fost altfel. Mi-am zis că sunt un adult și că pot decide singură în privința acestor cărți. 

Aceste cărți au fost scoase din circulație din diferite motive. Cartea lui Bailey a fost scoasă din circulație de către editor din cauza presupuselor abateri ale autorului ei. Cazul Dr. Seuss implică un grup de afaceri care deține toate drepturile de autor. În cazul „When Harry Became Sally” este vorba doar despre dreptul unei rețele de librării de a-și alege marfa. Totuși, în cazul Amazon, a cărui cotă din piața cărților SUA depășește 50%, impactul este foarte mare. Ceea ce au în comun aceste cazuri – alături de acțiunile reușite de a determina Hachette să nu mai accepte memoriile lui Woody Allen și Simon & Schuster să anuleze planurile de a publica cartea lui Josh Hawley „The Power of Big Tech” – este faptul că contestațiile vin din partea stângii, în sens larg: activiști trans, feministe, antirasiști, anti-Trumpiști.

Noul entuziasm al stângii de a scoate de pe rafturi cărțile proaste este o greșeală. Este în interesul tuturor, dar mai ales al stângii, să avem un discurs cât mai larg posibil.

În campusurile universitare de elită sau în paginile publicației Nation, unde scriu, stânga poate părea puternică și îndreptățită să-și încordeze mușchii. Dar, la nivel național, stânga este slabă. Republicanii controlează toate ramurile a douăzeci și trei guverne de stat. În contrast, Socialiștii Democrați din America au în jur de 90.000 de membri. În mass-media, nimic din ceea ce se află la capătul stângii nu este la fel de popular ca Fox News sau ca comentatorii provocatori de dreapta de la radio. Sondajele arată că republicanii sunt mult mai dornici decât democrații să interzică din bibliotecile școlare cărțile care nu le plac: cele despre personaje LGBTQ, vrăjitorie, vampiri, evoluție, ateism sau literatură care folosește „limbaj explicit”.

Unele poziții de stânga, cum ar fi asigurarea universală de sănătate și un salariu minim mult mai mare, sunt susținute masiv de populație. Multe alte poziții nu se bucură de această susținere. Puțini americani vor să desființeze poliția, închisorile sau Serviciul de Imigrări și Control Vamal. Puțini cred că jafurile și incendiile sunt modalități excelente de a le-o trage autorităților. Potrivit unui sondaj Gallup recent, doar o treime dintre alegători susțin participarea sportivilor transsexuali în sporturile feminine. Respectul pe care majoritatea americanilor îl acordă libertății de exprimare creează spațiul necesar pentru stânga pentru a promova aceste poziții nepopulare în spații neprietenoase.

Cei care doresc să lipsească de platformă un vorbitor sau să desființeze o carte adoră să sublinieze că Primul Amendament se aplică doar statului. Dar, din punct de vedere social și cultural, noțiunea că oamenii au dreptul de a spune ceea ce gândesc și de a citi ceea ce doresc este mult mai largă decât atât. De aceea, tentativele obișnuite de respingere – cartea poate fi obținută în continuare online; vorbitorul are o mulțime de alte modalități de a se exprima; stocul de cărți se epuizează permanent – nu sună serios.

Lipsirea de platformă a unui vorbitor care a fost ales prin intermediul canalelor universitare acceptate sau atacarea librăriei Powell’s Books pentru că a vândut cartea lui Andy Ngô Unmasked: Inside Antifa’s Radical Plan to Destroy Democracy, înseamnă că pierzi poziția de superioritate morală. Acum arăți exact ca dușmanii tăi. Și ce ai avut de câștigat, de fapt? Powell’s nu mai pune cărțile lui Ngô pe rafturi, dar le vinde online. Charles Murray arată ca o victimă atacată de o gloată la Middlebury. Josh Hawley, ca și Woody Allen, își duce cartea la o altă editură.

Atunci când interzici o carte sau interzici un vorbitor, ceea ce spui de fapt este că trebuie să protejezi oamenii de ideile cu care nu ești de acord.

Nu ai încredere în oameni să contextualizeze (inclusiv în context istoric), să cântărească dovezile sau doar, ca mine, să-și satisfacă o curiozitate, fără a cădea în gaura de iepure a erorilor. Chiar dacă nimeresc în această gaură, nu ai încredere în tine însuți că-i poți trage afară. Vor rămâne acolo pentru totdeauna, ronțăind morcovii reacționari. Poți susține la nesfârșit că nu există „cancel culture”, dar oamenii își dau seama când inteligența lor este insultată.

Linia libertariană din cultura americană este acuzată, pe bună dreptate, pentru multe dintre problemele noastre. Dar ea aduce și o latură pozitivă. Aceasta latură este ceea ce le permite oamenilor care cred că avortul este greșit din punct de vedere moral să creadă că femeile ar trebui să fie în continuare capabile să ia propriile decizii și ceea ce le permite oamenilor care îi disprețuiesc pe atei (sau pe oricine de altă religie) să reziste constrângerii religioase și chiar războiului care este ceva obișnuit în alte părți ale lumii. Este ceea ce le permite socialiștilor americani să își imagineze un socialism care păstrează libertățile personale, inclusiv libertatea de exprimare.

Întrebarea, ca întotdeauna, este cine decide ce este permis și ce este dincolo de limite. Și cine, după cum spune proverbul latin, îi va păzi pe paznici? Este ușor să ne imaginăm că cei care se ocupă de asta ne sunt similari nouă, însă istoria interzicerii cărților în cadrul democrațiilor occidentale sugerează contrariul. Aceleași tipuri de oameni obțin întotdeauna puterea atunci când ideile sunt supuse suprimării: fanatici, obsedați, carieriști, aparatcici. Iar ideile oricum ies la iveală: Mein Kampf a fost interzis în Germania până acum câțiva ani, dar acolo au existat o mulțime de neonaziști și de naziști adevărați timp de decenii.

„Practic, ești un liberal clasic”, a spus soțul meu când i-am citit o schiță a acestui eseu. Poate că așa este. Stângiștii își petrec mult timp atacând liberalismul, în timp ce se bazează pe el pentru a-i proteja, ca niște copii care presupun că pot să le spună lucruri îngrozitoare părinților lor și că aceștia vor fi în continuare alături de ei. Acest lucru este valabil pentru (majoritatea) părinților, dar politica nu funcționează așa. Dacă cereți ca o librărie să nu stocheze cartea dușmanului dvs. sau vă bucurați când un clasic problematic este scos de sub tipar, dușmanul dvs. va face același lucru. Apoi, totul se reduce la cine are mai multă putere. Nu veți avea un principiu universal la care să apelați. În timpul erei McCarthy, comuniștii americani precum tatăl meu au înțeles acest lucru. Staliniștii erau mai liberali decât liberalii, fie și numai din instinct de conservare.

Aș susține libertatea de exprimare chiar dacă nu ar fi o necesitate tactică în acest moment, pentru că nu cred că dețin tot adevărul din lume. Dar adevărul este că, având în vedere realitățile americane, unde aproape jumătate din electorat a votat pentru Donald Trump și un număr mare de oameni nici măcar nu cred în evoluție, nimeni nu are mai multă nevoie de dreptul la liberă exprimare mai mult decât stânga. Această libertate este dezordonată, contradictorie, presupune să trăiești cu insulte și prostie și chiar, uneori, cu răutate și durere. Din fericire, dușmanul tău se află în aceeași situație. Posibil asta e pe cât se poate de bine.

Articolul a apărut inițial în revista Dissent cu titlul The Left Needs Free Speech și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar. 

Despre autor

Platzforma Redacția

Lasa un comentariu