Saladdin Ahmed

Indiferent de acțiunile sau lipsa acțiunilor actorilor internaționali, aceștia ar trebui să înceteze imediat să mai penalizeze principalele victime ale regimului, anume populația Iranului. Pe lângă suferința nesfârșită a unor oameni nevinovați, singurul rezultat tangibil la care ne putem aștepta în urma sancțiunilor economice continue este antagonizarea a tot mai mulți iranieni de rând, ceea ce reprezintă obiectivul urmărit de către regimul fundamentalist.

Pe 8 noiembrie 2000, într-un comentariu referitor la rezultatele incerte ale alegerilor, Bill Clinton a declarat: “poporul american a vorbit, dar va dura ceva timp pentru a determina ce anume a spus”.

În cazul alegerilor prezidențiale iraniene care au avut loc la 18 iunie 2021, precum și în cazul alegerilor iraniene anterioare, o declarație echivalentă ar fi: “poporului iranian nu i s-a permis să vorbească, dar știm exact ce ar fi spus” sau “iranienii au vorbit, dar nu li s-a permis să spună ceva”.

Majoritatea iranienilor, la fel ca majoritatea americanilor sau ca majoritatea oricărei populații de oriunde din lume, ar alege libertatea de a vota fără niciun fel de impedimente. Acest lucru este sigur.

De data aceasta, mai mult de jumătate dintre alegătorii iranieni cu drept de vot au boicotat întregul spectacol, tocmai pentru că au refuzat să accepte ceva mai puțin decât alegeri libere și corecte. În diferite părți ale țării, mai mulți cetățeni iranieni și-au folosit telefoanele mobile pentru a înregistra centrele de votare pustii și pentru a face o declarație, spunând lumii că tăcerea lor într-adevăr este o declarație politică inconfundabilă.

Câștigătorul declarat al alegerilor este clericul de linie dură Ebrahim Raisi, care s-a aflat în centrul violențelor regimului împotriva iranienilor pe parcursul a patru decenii. El a fost numit procuror general al orașului Karaj în 1980, când avea doar 20 de ani. Apoi, a devenit procuror general al orașului Hamedan și, mai târziu, procuror general adjunct al Teheranului. În 1988, în calitate de unul dintre cei patru membri ai faimoasei “comisii a morții“, a jucat un rol important în execuția a mii de prizonieri politici, ale căror cadavre au fost îngropate în gropi comune neidentificate. Raisi a continuat să ocupe poziții de top în cadrul establishmetului juridic a regimului, anchetând zeci de mii de prizonieri politici. Din 1988, a deținut întotdeauna o funcție influentă în cadrul aparatului penal al regimului, cum ar fi procurorul șef al Teheranului, prim-adjunct al șefului sistemului judiciar, procuror general al Iranului și, în cele din urmă, șef al sistemului judiciar. În 2018, el s-a referit la masacrul din 1988 al miilor de prizonieri politici ca fiind “una dintre realizările de care sistemul se mândrește”. (a se vedea pagina 13 din prezentul raport).

Conștientă de numeroasele rapoarte care indică implicarea lui Raisi în vaste încălcări ale drepturilor omului și crime împotriva umanității, la 19 iunie 2021, Agnès Callamard, secretara generală a Amnesty International, a declarat: “Continuăm să cerem ca Ebrahim Raisi să fie anchetat pentru implicarea sa în crime trecute și în curs de desfășurare în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv de către statele care exercită jurisdicție universală.”

Totuși, este improbabil ca apelurile lansate de Amnesty International și de alte organizații pentru drepturile omului, precum și de opoziția iraniană, să ducă la un efort internațional eficient de a-l investiga pe Raisi. Ceea ce s-ar putea face și ar trebui făcut pentru a preveni o altă lovitură jenantă dată dreptului internațional de după cel de-al Doilea Război Mondial, dreptului internațional al drepturilor omului și Declarației Universale a Drepturilor Omului ar putea fi prea complicat pentru a fi menționat aici.

Cu toate acestea, putem sublinia cu ușurință ceea ce nu ar trebui făcut în numele pedepsirii regimului iranian: și anume, un embargo economic asupra țării. Există multe țări care au fost supuse unor embargouri economice, printre care Coreea de Nord, Irak, Myanmar, Cuba, Venezuela și Siria, pentru a numi doar câteva, și în fiecare caz, embargoul a intensificat suferința populației vizate și a lipsit-o și mai mult de putere politică.

Până în prezent, începând cu 1950, embargourile economice americane sau cele internaționale mai largi nu au dus la nicio schimbare de regim, când au fost impuse primele sancțiuni împotriva Coreii de Nord. Acest lucru nu s-a întâmplat nici după embargoul impus în 1962 de către administrația lui J. F. Kennedy asupra Cubei. De fapt, am putea deduce din experiențele trecute că embargourile au efectul opus. Coreea de Nord și Cuba au suferit cele mai lungi și mai severe embargouri americane și internaționale. Au existat, desigur, diverse sancțiuni parțiale împotriva Uniunii Sovietice și a statelor est-europene din cadrul blocului estic, dar niciuna nu a atins lungimea și severitatea cazului nord-coreean și cazului cubanez. Este oare o coincidență faptul că ambele regimuri, în ciuda diferențelor lor semnificative, au supraviețuit pe parcursul a trei decenii de la căderea Uniunii Sovietice și a statelor sale satelit din Europa de Est?

Irakul lui Saddam Hussein a fost supus unui embargou sever de către Națiunile Unite din 1990 până în 2003. În acest caz, am parte de experiență directă, deoarece am fost martor la modul în care sărăcirea marii majorități a populației irakiene în anii 1990 a paralizat complet societatea civilă. De parcă opresiunea regimului nu era suficientă, Organizația Națiunilor Unite a impus o blocadă devastatoare asupra irakienilor, ceea ce a dus la înfometare și la deteriorarea aproape totală a sistemelor de sănătate și de educație. Embargoul i-a lipsit complet de putere pe irakieni, făcând aproape imposibilă o revoltă populară împotriva regimului. În cele din urmă, a fost nevoie de un alt război devastator pornit de SUA pentru a-l înlătura pe Saddam Hussein. Supraviețuitorii irakieni și noile generații continuă să plătească prețul pentru embargoul economic care a distrus infrastructura țării și pentru invazia americană care în cele din urmă a transformat Irakul într-un stat eșuat.

Referindu-se la efectele genocidale reale ale sancțiunilor, Noam Chomsky a spus în 1999 că “numărul irakienilor care au murit în ultimii opt ani ca urmare a sancțiunilor depășește numărul de morți datorat tuturor armelor de distrugere în masă folosite pe parcursul istoriei omenirii”. Următorul pasaj al lui Domenico Losurdo despre embargoul asupra Irakului merită, de asemenea, să fie citat aici: 

”Avem de-a face cu o versiune postmodernă a lagărului de concentrare. În era globalizării, nu este nevoie să deportăm un popor: este suficient să blocăm fluxul de alimente și medicamente – mai ales dacă reușim să distrugem apeductele, sistemele de drenaj și infrastructura de sănătate prin bombardamente “inteligente”, așa cum s-a întâmplat în Irak. Ce vor spune istoricii din viitor despre această “foamete provocată de om”, această condamnare la moarte colectivă, pronunțată nu în cursul unui război civil nemilos sau al unei lupte dramatice pe viață și pe moarte între marile puteri, ci în timp de “pace”, în lipsa justificării, măcar, a Războiului Rece?” [1]

“Foametea provocată de om” este, într-adevăr, o sintagmă mai potrivită pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat între 1990-2003 sau pentru a descrie situațiile actuale din Coreea de Nord și Venezuela, decât pentru a descrie foametea provocată de politicile economice ale lui Stalin, pur și simplu pentru că, în cazul sancțiunilor, foametea este un rezultat în întregime intenționat și premeditat al crimei, spre deosebire de rezultatele neașteptate sau, în cel mai rău caz, parțial sau probabil intenționate, ale politicilor de stat. În aceeași ordine de idei, nu există nicio exagerare în a cataloga astfel de embargouri nediscriminatorii asupra unei întregi populații drept “arme de distrugere în masă” sau mijloace de a crea o “versiune postmodernă a lagărului de concentrare”.

Raisi ar trebui să fie “anchetat pentru crimele împotriva umanității, anume omor, dispariție forțată și tortură”, după cum a declarat secretara generală a Amnesty International. De asemenea, regimul ar trebui să fie împiedicat să provoace mai multe pericole în regiune, dar a devenit clar că sancțiunile economice internaționale nu vor atinge în vreun fel acest obiectiv de politică externă. Privarea economică a oricărei populații nu poate aduce decât mai multe privațiuni politice. Pe scurt, nu există niciun motiv sau rațiune pentru a justifica sancțiunile economice împotriva iranienilor sau a nord-coreenilor, cubanezilor și venezuelenilor. Singurele sancțiuni care ar trebui să fie impuse – și mai degrabă pe scară largă – sunt cele care sunt atent concepute pentru a pune capăt comerțului și industriei de armament. În alte cazuri, așa-numitele “sancțiuni inteligente” pot fi eficiente dacă vizează oficiali individuali și organizații fanatice.

Indiferent de acțiunile sau lipsa acțiunilor actorilor internaționali, aceștia ar trebui să înceteze imediat să mai penalizeze principalele victime ale regimului, anume populația Iranului. Pe lângă suferința nesfârșită a unor oameni nevinovați, singurul rezultat tangibil la care ne putem aștepta în urma sancțiunilor economice continue este antagonizarea a tot mai mulți iranieni de rând, ceea ce reprezintă obiectivul urmărit de către regimul fundamentalist. Vorbim despre un regim extrem de despotic și discriminatoriu care prezintă Occidentul ca fiind dușmanul de moarte al iranienilor. Cu toate acestea, factorii de decizie și de politică din Statele Unite continuă să se comporte ca și cum acesta ar fi exact mesajul pe care doresc să îl transmită iranienilor obișnuiți.

Notă de subsol:

[1] Losurdo, D. (2015), War and Revolution: Rethinking the 20th Century, trans. G. Elliott, London: Verso, 305.

 

Notă din partea redacției LeftEast: Alegerile prezidențiale din 2021 au avut loc în Iran pe 18 iunie. Președintele în exercițiu, Hassan Rouhani, nu a fost eligibil să candideze, fiind constrâns de Constituția din 1979 la două mandate consecutive. Consiliul Gardienilor, care supraveghează alegerile, a descalificat, de asemenea, un număr neobișnuit de mare de potențiali candidați, inclusiv pe fostul președinte Mahmud Ahmedinejad și pe toți candidații considerați în mod popular “reformiști”. “Principialistul” Ebrahim Raisi a obținut 72% din voturi. În perioada premergătoare alegerilor au existat apeluri la boicotarea acestora, iar Reporteri fără frontiere a raportat 42 de cazuri în care jurnaliștii au fost convocați sau amenințați pentru că au scris despre candidați. Aceste alegeri au avut cea mai scăzută rată de prezență la vot (49%,) dintre toate alegerile prezidențiale desfășurate pe parcursul istoriei Republicii Islamice. 14% din totalul voturilor exprimate au fost goale sau nule.

Imagine de fundal: câștigătorul declarat al alegerilor Ebrahim Raisi, un cleric de linie dură. Majid Haghdoust|Wikimedia Commons.

Articolul a apărut inițial cu titlul Iranians, Elections, Sanctions: Oppressed by the Islamic Republic and Starved by the International Regime pe platforma LEFTEAST și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar. 

 

Facebook Comments Box