Cu două mii șase sute de ani în urmă, în Grecia antică, atenienii au pus bazele democrației ca soluție radicală pentru a înlătura conflictul de clasă rezultat din acumularea puterii de către o minoritate de aristocrați. Este interesant că provocările politice ale atenienilor antici nu erau atât de diferite de problemele din ziua de azi: oportunități politice inegale, concentrarea puterii și bogăției în câteva mâini, conflictul de clasă.

Așadar, democrația în Grecia Antică (deși extrem de discriminatoare – femeilor și sclavilor nu puteau participa) a fost o încercare de a da puterea înapoi în mâinile oamenilor. 

Dar, spre deosebire de democrația pe care o trăim astăzi, unde alegerile joacă un rol esențial, democrația ateniană s-a bazat pe un sistem de tragere la sorți.

Principalele organe legislative – Adunarea Poporului, Consiliul celor 500, Tribunalul Popular, Magistraturile erau compuse din cetățeni aleși prin sorți care aveau responsabilitatea de a elabora și vota legislația și a exercita statul de drept.

Fără nicio distincție între politicieni și cetățeni, atenienii antici erau convinși că tragerea la sorți era instrumentul care poate asigura libertatea și egalitatea politică. 

Politica așa cum o cunoaștem astăzi – construită ca o carieră profesionistă sau organizată într-un sistem multipartit în care indivizii cu profil înalt luptă pentru legitimitate și atenție publică – era de neconceput pe atunci.

Ideea introducerii alegerii la sorți astăzi pare incredibilă având în vedere mărimea populației și viețile mult mai aglomerate pe care le trăim astăzi. Totuși, David van Reybrouck, istoric cultural belgian și autorul cărții „Împotriva alegerilor: o pledoarie pentru democrație”, susține că tragerea la sorți ar putea fi singura soluție pentru actuala criză a democrației.

Van Reybrouck își începe extraordinara lucrare pictând o imagine sumbră a stării democrației de astăzi. 

Democrația electorală se află într-o criză atât de eficiență, cât și de legitimitate. Cetățenii  de pretutindeni simt că instituțiile și politicienii actuali nu le reprezintă interesele. Sentimentul general de apatie, furie și lipsă de speranță este ceea ce Van Reybrouck numește „sindromul oboselii de democrație” (eng. Democracy Fatigue Syndrome).

În această situație volatilă, toată lumea începe să arate cu degetul. Populiștii și antreprenorii politici care doresc să câștige o cotă de piață mai mare, dau vina pe politicienii actuali pentru uzurparea puterii și susțin că ei de fapt sunt adevărații reprezentanți ai oamenilor obișnuiți.

Pe de altă parte, tehnocrații dau vina pe însuși sistemul democratic. Ei cred că, având în vedere problemele complexe pe care le trăim astăzi – criza din zona Euro, de exemplu – deliberarea politică nu este eficientă în găsirea unor soluții rapide.

Mișcările radicale împărtășesc neîncredere în mecanismele parlamentare, dau vina pe democrația reprezentativă și caută o formă de democrație mai incluzivă sau mai „profundă”, bazată pe atingerea consensului. Problema este însă că încercarea de a ajunge la un consens poate deveni cu ușurință un obiectiv în sine.

Autorul găsește că problemele contemporane ale democrației își au originea în democrația electoral-reprezentativă. Cu alte cuvinte, criza democrației de astăzi provine din faptul că a fost redusă la alegeri.

Această idee că democrația nu este concepută fără organizarea alegerilor (într-un mod specific occidental) este ceea ce Van Reybrouck numește fundamentalism electoral – venerarea procesului, nu a conținutului acestuia. Noi, cetățenii, suntem simpli spectatori care „… joacă un rol pasiv, chiar apatic. Dezbaterea electorală publică este un spectacol îndeaproape controlat, gestionat de echipe rivale de experți profesioniști în tehnicile de persuasiune care selectează un scop limitat de probleme abordate. În spatele spectacolului jocului electoral, politica este de fapt modelată în privat prin interacțiunea dintre guvernele și elitele alese care reprezintă în mod copleșitor interesele comerciale” spune sociologul britanic Colin Crouch într-o altă carte celebră, ”Post-democrația”. 

Cu alte cuvinte, politica, mass-media comercială și interesele corporative private converg într-un triunghi al Bermudelor care creează tot mai mult „incidentalism” în politică.

Situația seamănă mai mult cu un concurs de popularitate decât cu o preocupare autentică pentru guvernare și justiție, din moment ce votăm nu pentru idei, ci pentru persoane și cât de profesionist credem că este trecutul lor. 

Mass-media este complice la perpetuarea acestei farse, oferind o platformă în care partidele se pot certa la nesfârșit, astfel reușind să ne distragă atenția de la ceea ce contează cu adevărat. A avea mai multe partide și a le permite tuturor să voteze nu asigură democrația, așa cum demonstrează noile democrații din Europa de Est sau țările din Primăvara Arabă. Instituirea alegerilor, fără a lua în considerare contextul fragil național unde ar putea exista tensiuni etnice, violența și corupție, nu poate asigura ca acestea vor fi corecte și libere.

Chiar dacă am ajuns să credem că alegerile sunt simbolul suprem al exercitării puterii populare, Van Reybrouck susține că alegerile sunt foarte primitive și sunt predispuse la un reflex aristocratic. Deja în 1748 Montesquieu spunea: „Votul prin tragere la sorți este în natura democrației. Votul la alegere este în natura aristocrației. ”

Modelul atenian al democrației bazat pe tragere la sorti a dispărut odată cu revoluția franceză și cea americană. Documentele istorice demonstrează că niciuna dintre revoluții nu a vrut să instituite de fapt o democrație pentru că  aceasta reprezenta, în opinia gânditorilor vremii, un sistem haotic. Din contra, democrațiile instaurate după revoluțiile franceză și americană au avut intenția de a „delega puterea de la mulți la câțiva dintre cei mai înțelepți și mai buni” cum spune John Adams, al doilea președinte al Statelor Unite, în celebra sa lucrare „Gânduri asupra guvernului”.

Ceea ce numim astăzi democrație reprezentativă este de fapt aristocrație aleasă. Dar chiar și ideea fondatorilor Statelor Unite de a acorda puterea celor mai înțelepți și virtuoși nu este potrivită realității noastre de astăzi. Fără îndoială, nu putem asocia politicienii contemporani cu înțelepciune sau virtute. Așadar, nu este de mirare că astăzi încercăm să revizuim acele idei originale de democrație și tragere la sorți.

Au fost deja efectuate mai multe experimente în diferite părți ale lumii, iar descoperirile sunt destul de promițătoare.

Un exemplu notoriu a fost propus și pilotat de James Fishkin în 1988 și respectiv în 1996. El a venit cu o idee simplă de a aduna 1500 de cetățeni americani timp de două săptămâni, împreună cu candidații la președinție pentru alegerile din 1992. Cetățenii urmau să asculte planurile candidaților, să se consulte reciproc, să asculte sfaturile experților externi, deliberările lor să fie televizate, astfel încât restul cetățenilor să fie mai bine informați înainte de alegeri. Propunerea lui Fishkin fost pilotată înainte de alegerile din ‘96, cu 800 de cetățeni în loc de 1500 și într-un weekend în loc de 2 săptămâni. Deloc surprinzător, presa a criticat dur evenimentul. La urma urmei, participantii nu erau personalități bine cunoscute, nu a fost nici o dramă sau conflicte politice. Întreg evenimentul a constat în discuții între oameni obișnuiți. Un astfel de format pur și simplu nu se vinde în mass-media comercială de astăzi.

Rezultatele academice ale lui Fishkin sunt, de asemenea, foarte interesante. El constată că procesul deliberării a făcut cetățenii mult mai competenți și mai sofisticați în judecățile lor politice, pe măsură ce aceștia au învățat să își adapteze opiniile și să devină mai conștienți de complexitatea procesului decizional politic.

După exemplul lui Fishkin, au urmat mai multe experimente, care au avut rezultate favorabile pentru ideile democrației deliberative și a alegerilor prin tragere la sorți. Un parlament alcătuit aleatoriu și-ar consolida legitimitatea deoarece ar reînvia idealul unei distribuții echitabile a oportunităților politice, nu ar fi la fel de susceptibil la corupție și ar fi mai eficient, deoarece participanții nu s-ar pierde în certuri politice de partid sau în luptele mass-media.

Eliminarea politicii de partid și a jocurilor de relații publice ar asigura concentrarea asupra problemei în discuție.

Van Reybrouck conchide că singurul remediu pentru “sindromul oboselii de democrație” este întoarcerea la modelul atenian, unde tragerea la sorți era esențială pentru asigurarea libertății și egalității.

El prezintă planul lui Terry Bouricius, politolog american, pentru o democrație deliberativă bazată pe tragere la sorți.

Bouricious a propus acest model după ce a analizat mai multe întrebări critice:

  • Cum putem asigura un număr  reprezentativ de participanți mare, și în același timp menținerea eficienței lucrului în grupuri mai mici?
  • Cum putem echilibra rotația rapidă pentru creșterea participării și mandatele mai lungi?
  • Cum putem evita gândirea de grup în timpul consultărilor?
  • Și, în cele din urmă și cel mai important, cum se poate concilia idealul de tragere aleatorie la sorți și democrația deliberativă cu practicalitatea implementării acestora?

Această aplicație modernă a democrației ateniene revizuiește ideea originală de a răspândi procesul de luare a deciziilor pe mai multe instituții și pe mai mulți pași, astfel încât să existe un sistem de control și echilibru și să nu existe o concentrare a puterii politice. Bouricious renunță la căutarea unui model ideal care să se potrivească perfect realității noastre pur și simplu pentru că nu ar putea exista niciodată un ideal. În schimb, el crede că împărțirea activității legislative în mai multe faze ar asigura ca avantajele unui astfel de sistem să se consolideze reciproc, iar punctele slabe sa se submineze reciproc.

Astfel, în prima fază, Consiliul Agendei format din până la 400 de participanți aleși la sorți din voluntari este responsabil doar pentru propunerea subiectelor pentru legislație. Cetățenii care nu fac parte din Consiliu, dar doresc să atragă atenția asupra unui anumit subiect, își pot folosi dreptul la petiție – dacă adună suficiente semnături, problema va fi inclusă în Consiliul Agendei.

 

Odată ce temele sunt alese, se formează Grupurile de interese cu mandatul de a propune legislație legată de subiectele propuse de Consiliul Agendei. Pot exista un număr nelimitat de panouri (formate din voluntari care își înaintează numele) care discuta și propun legislația.

În faza următoare, Panourile de Revizuire, compuse din 150 de membri împărțiți în grupuri separate, vor organiza audieri, vor invita experți și vor compila legislația. Membrii Panourilor, la fel ca și Consiliul Agendei, își vor îndeplini funcția timp de 3 ani (cu o compensație salarială similară cu un salariu parlamentar) fără posibilitatea de prelungire a mandatului.

În cele din urmă, Juriul Politicii, reunit ad hoc ori de câte ori trebuie votată o nouă legislație, s-ar aduna câteva zile pentru a asculta prezentările formale ale propunerilor legislative și pentru a le vota în voturi secrete (foarte asemănător cu serviciul juriului într-un proces penal).

În modelul lui Bouricous există alte două organe esențiale care servesc un scop meta politic de a elabora și proteja regulile jocului. Consiliul de Supraveghere ar reconcilia interesele conflictuale, iar Consiliul Regulilor va dezvolta proceduri pentru tragerea la sorți, pentru audieri și pentru vot. În ambele cazuri, din nou, participanții vor fi aleși prin tragere la sorți dintre voluntari.

În esență, acest model elimină în totalitate sistemul multipartit și rolul de „politician de carieră” din arena politică.

Este un exemplu fascinant al modului în care democrația ar putea fi organizată într-un mod complet diferit, unul care ar asigura egalitatea politică și ar putea chiar să conteste existența unui stat național. Eliminarea sau diminuarea semnificativă a intereselor geopolitice și corporative și îndepărtarea de o mentalitate asemănătoare jocului de șah unde trebuie sa existe câștigători și învinși ne-ar transforma din observatorii pasivi și apatici ai unui circ politic în participanți activi la modelarea vieții noastre și a comunităților noastre.

Imaginați-vă dacă am introduce un model similar în țara noastră. Am elimina o dată și pentru totdeauna pletora de murdărie, scandaluri, conflicte de interese și corupție care ne poluează în mod constant atenția și democrația. Diviziunea care este atât de prezentă din cauza afilierii politice ar putea fi în cele din urmă depășită. Am putea să ne reunim și să discutăm aspecte pe care le considerăm importante fără a fi influențați de propaganda partidelor politice sau de manipularea presei. Am discuta despre politică nu bazându-ne pe oameni și fețe, ci pe idei. Toată lumea ar avea șansa să devină parte a procesului legislativ, să asculte experții, să se consulte cu alți cetățeni și să ia decizii în cunoștință de cauză – nu pe baza eficienței relațiilor publice, ci pe baza cunoștințelor experților și a deliberării cu alți cetățeni.

Cel mai comun argument împotriva tragerii la sorți  a fost întotdeauna incompetența omului obișnuit. Însă același raționament a fost folosit și pentru a împiedica femeile, muncitorii și țăranii să participe la alegeri cu doar puțin peste 100 de ani în urmă.

În al doilea rând, nici politicienii actuali nu sunt atât de competenți. Rareori iau decizii pe cont propriu și au nevoie de consultări constante cu experți și grupuri civice. În plus, în modelul lui Bouricious, consiliile de cetățeni nu ar lua decizii doar după 2 ore de bârfeală. Participanții vor organiza audieri și interviuri cu experți pentru a se asigura că deciziile sunt bine informate și aplicabile. Cu toate acestea, cel mai puternic argument pro este ca tragerea la sorți ar asigura că cetățenii se vor concentra asupra activității legislative în loc să fie preocupați de activitățile partidului și de aparițiile mass-media. Juriile pentru procesele penale, precum și experimentele cu tragerea la sorți dovedesc că participanții își iau responsabilitățile foarte serios, devin mai competenți ascultând o varietate de perspective și au o mentalitate mai deschisă pentru a-și contesta propriile opinii despre lume.

Dacă vrem să depășim criza democrației, schimbarea fețelor în pozițiile de putere nu ar ajuta. Căci structura sistemului în sine este prea vulnerabilă și susceptibilă la corupție. Dacă dorim o democrație adevărată și un remediu pentru „sindromul oboselii de democrație”, trebuie să reintroducem alegerea prin sorți în luarea deciziilor politice.

Recenzie la cartea ”Against Elections: The Case for Democracy” de David Van Reybrouck (Bodley Head, 2016)

Facebook Comments Box