Cei de la Congresul Civic au vorbit, săptămînile trecute, despre ”sprijinul” pe care o parte a extremei drepte – partidul AUR – îl are de la ”rivalii” politici de la stînga – PSRM și PCRM (uniți acum laolaltă sub un brand politic cu nume de bere proastă). AUR ar fi fost, în opinia celor de la Congresul Civic sprijinit cu entuziasm de PSRM în diverse feluri: încălcări de procedură la înregistrarea candidatului electoral, exagerare a ratingului de către sondajologii afiliați PSRM etc. 

Observația e cît se poate de legitimă și cei de la Congresul Civic au parțial dreptate. 

Extrem de parțial însă. 

Dacă ar trebui să construim o listă a datornicilor partidelor unioniste, pe primul loc în această listă nu ar fi, cum ne-am aștepta, susținătorii (inclusiv financiari) de la București ci … alde partidele care-și zic de stînga în Moldova.
Și asta de vreo 20 ani încoace. 

Nimeni nu a ajutat mai mult mișcarea unionistă din Moldova (care a ajuns, rînd pe rînd, pe mîna unor personaje ridicole precum Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vitalia Pavlicenco) decît … Partidul Comuniștilor în perioada 2001-2009 și apoi Partidul Socialiștilor, din 2014 (de cînd un partid obscur a intrat în buzunarul lui Igor Dodon).
PPCD, PL, PNL, PUN, AUR dar și puzderia de partiduțe unioniste mai mici și datorează supraviețuirea nu neapărat forței lor de convingere în privința ideilor Unirii (cu ei sau fără ei, Unirea e o configurație ce depinde de jocuri mult mai mari), ci mai ales politicilor și acțiunilor ”stîngii” moldovenești.

Dacă ne amintim bine, și ar trebui să ne amintim, o fațetă a platformei politice a PCRM în 2001-2005 era orientarea pro-rusă (aderarea la Uniunea Rusia-Belarus etc), dar cealaltă parte era un fel de moldovenism etnic penibil, cu accente anti-românești, cu căutări ale ”națiunii” și ”limbii moldovenești”, cu false războaie împotriva unui imperialism românesc inexistent etc… Adică un naționalism ”moldovenesc” toxic, frate-geamăn cu naționalismul toxic al celor de la AUR/PUN și restul ”unioniștilor”. 

Istoria ține minte și cum Voronin încerca să îi ceară lui Iliescu nu știu ce recunoaștere a națiunii moldovenești, dar și cum Voronin se certa cu Iliescu dacă Ștefan cel Mare era moldovean de pe Bîc sau român de pe Dâmbovița, despre cum nu știu ce asociație fantomă de la Iași declara, sprijinită de Chișinău, că moldovenii din România ar fi asupriți și ar fi cazul de construit o Moldovă Mare de sub Brașov pînă la Dubăsari…Istoria mai ține minte și acel dicționar al lui Vasile Stati și multe alte bazaconii, coțcării și săpături pentru a găsi potcoavele lui Catalan, discursuri de pe la tribune internaționale despre ”ultimul imperiu din Europa, imperiul român”, judecăți pe la CEDO privind înregistrarea Mitropoliei Basarabiei etc. 

Lucrurile astea ar fi fost joc în nisipieră dacă în ele nu se investeau importante resurse administrative, logistice, de personal și financiare, dacă ele nu deveneau politică de stat și strategie de guvernare. 

Adică naționalismul etnic moldovean, iredentist, pășunist și intolerant în multe aspecte, a fost multă vreme programul de guvernare a comuniștilor.

Asamblată sub forma unei ciorbe – ”statalism moldovean” – construcția asta toxică a ținut loc de program de dezvoltare a țării, de politică internă și externă, de plan de țară dar și de politică socială. Ea era bîta cu care era lovită opoziția internă. 

Delirul naționalist despre cine e adevăratul urmaș al lui Ștefan cel Mare, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir a înlocuit viziunile despre politici sociale. 

(Evident, acest ”statalism” a ținut și drept paravan și fumigenă ca lumea să nu vadă că stataliștii își evacuau banii adunați din diverse scheme în paradisuri fiscale, iar cu fărîmiturile rămase și ridicau palate în cartierele luxoase ale capitalei).

Acest delir despre ”primordialismul moldovenesc” a avut mai multe efecte perverse. Unul din ele ține de dispariția chestiunii sociale (ultimele proteste sociale din Moldova au fost protestele studențești din 2000) și transformarea ei în ”chestiune națională”. 

Adică, ideea că problemele sociale (sărăcie) își au soluții culturale (identitate, pupat de icoane și vizite la mănăstiri) aparține la fel de mult unor partide precum PRM a lui Corneliu Vadim Tudor dar și PCRM-ului lui Vladimir Voronin. 

Exact aici stă al doilea efect pervers – cînd orice opoziție, inclusiv pe teme sociale, era tratată ca fiind ”străină” corpului etnic, aceasta a dus la o situație în care, grupurile de opoziție cu critică socială erau marginalizate iar locul lor era ocupat de grupuri de opoziție cu critică culturală sau etnică sau geopolitică.

Deloc întîmplător, așa-zisele proteste din aprilie 2009 nu aveau vreo revendicare socială și desfășurau steaguri ale României sau UE. Deloc întîmplător, alternativa care a venit la putere după 2009 nu avea altă agendă decît ”integrarea europeană”. Deloc întîmplător, politica moldovenească nu are un alt conținut nici acum. 

Din aceste motive clivajul major al politicii moldovenești cu începere din 2001 nu este despre politici sociale vs politici economice, stat social vs capitalism sălbatic, ci ”statalism” (autoritar din punct de vedere politic, capitalist și neoliberal în economie și naționalist în ideologie) vs ”integrare europeană” și/sau unionism. 

Adică unul identitar. Geopolitic. Despre valori. Mentalitate. Adevăr istoric. Mâna Moscovei. Gayropa. Și celelalte escapisme. 

Axa asta identitară încă domină politica moldovenească și va fi aici, ca pilon central, încă multă vreme. 

Evident, papagalii care au un singur răspuns la toate – Unirea! – ar fi devenit irelevanți politic cu timpul dacă nu era acest joc identitar al PCRM (și celor de după ei) în care ”stînga” elimina din joc discuțiile ”sociale” și le înlocuia cu discuții etnice și identitare. 

Așa încît, în loc să rămînă un capitol confuz al istoriei, unionismul moldovean pro-român și-a asigurat o existență constantă. 

Dacă unicul joc politic din târg era căutarea potcoavelor lui Catalan și a copiei copiei copiei copiei sabiei lui Ștefan cel Mare, nu e de mirare că unicii jucători care au rezistat (și nu s-au lăsat disperați) nu sînt cei care căutau și propuneau politici sociale, discuții despre sărăcie și eliminarea ei, ci bezmeticii care căutau, ca și alaiul din PCRM, potcoavele lui Catalan pentru a dovedi inversul. 

Cum să cazi în desuetudine zicând că Unirea e soluția la toate, dacă cel mai mare partid din Moldova stă pe o platformă ce afirmă că ”etnia” și ”națiunea” reprezintă cheia problemelor sociale și politice? 

Ce altceva în loc de PL, PPCD sau AUR poți avea ca opoziție (dar și ca alternativă) dacă tu, ca partid de guvernare pretins ”de stânga” le ridici zilnic mingea la fileu făcându-le jocul – cauți să faci responsabili pe gay, necreștini, atei – de situația economică din țară? 

Cum să nu fie ”relevant” un partid extremist precum AUR (sau PUN) dacă ideologii partidelor de stânga au grijă să le ofere teme și teren politic? 

…Faptul că aceste alegeri sunt iar despre Europa vs Rusia, ”statalism” finanțat din offshore vs ”proeuropenism” împins din afară e parte a acestei moșteniri toxice care încă corupe orice încercare de a construi o altfel de politică. 

E interesant faptul că o parte din arhitecții acelui cretinism politic participă la aceste alegeri încercînd să creeze un spațiu pentru un altfel de stîngă. 

Dar e mai interesant că, această nouă stîngă (Congresul Civic, Partidul Stânga Europeană) nu a reușit să discute decît foarte superficial despre politicile sociale pe care le vrea (un fel de venit necondiționat universal, investiții în protecția socială) și s-a lăsat imediat sedusă de bătăliile identitare (un fel de dispută cu AUR-ul ia acuma cam toată agenda acestei ”stângi noi”). 

Imagine de fundal: Igor Dodon și ”Ștefan cel Mare”

Facebook Comments Box