Varianta în limba engleză a articolului se găsește aici

Care este soarta democrației globale într-o epocă de populism, neo-nazism și control financiar asupra economiei globale? Putem oare spera la democrație adevărată pe mica noastră bucată de pământ?

Permiteți-mi să încep această reflecție cu un adevăr amar – NICI o țară din lume nu este o democrație. Putem vorbi despre ea, putem acționa în numele democrației, dar realitatea este că trăim în ceea ce sociologul Eva Illousz numește democrație imperfectă sau parțială.

Iluzia democrației pe care o trăim astăzi este rezultatul neînțelegerii a ceea ce ea reprezintă sau confundarea acesteia cu altceva. 

Ce este democrația?

Când aproape fiecare țară se declară democrație, de la SUA până la Coreea de Nord, definiția democrației devine mutabilă în funcție de cine se întâmplă să vorbească despre aceasta. Mai mult de atât, încrederea în democrație și procesele democratice sunt discreditate.

Etimologic, democrația înseamnă guvernare de către popor – din greacă, poporul (demos) deține puterea (kratos). În alte cuvinte, oamenii obișnuiți trebuie să poată influența semnificativ administrarea societății din care fac parte. Dar chiar și în cadrul acestei explicații, apar o serie de întrebări filosofice și practice:

Democrația este un proces sau un scop final? Dacă reprezinta un set de rezultate, ce se întâmplă dacă acestea pot fi realizate prin alte mijloace (nedemocratice)?

Când spunem „guvernarea de către popor”, sîntem siguri că știm cine se încadrează în acest „popor” și care este măsura „puterii” lui? Atenienii sunt adesea citați ca fiind strămoșii democrației, dar să nu uităm că în Grecia Antică sclavii și femeile nu făceau parte din „popor” și respectiv nu participau la adunările cetățenești. Prin urmare, democrația și ceea ce constituie „poporul” evoluează cu timpul și se extinde pentru a include grupuri anterior marginalizate.

 Astăzi, guvernarea poporului se limitează doar la politica electorală. Dar chiar și în cadrul alegerilor electorale, influența oamenilor a scăzut considerabil în ultimele decenii.

Scăderea numărului de participanți la vot este o dovadă a cât de puțină influență credem că avem asupra deciziilor majore din țara noastră. Iar declinul încrederii în reprezentanții guvernării este o dovadă a dezamăgirii noastre față de structurile puterii și modul în care acestea sunt conduse.

Un slogan anarhist: ”Dacă alegerile ar fi schimbat ceva cu adevărat, ele ar fi fost demult anulate!”, capturează excelent această deziluzie în vot ca instrument de schimbare.

Iluzia puterii „poporului”

Influența oamenilor de rând asupra domeniului politic a scăzut considerabil în momentul în care capitalul financiar și-a consolidat puterea și influența. Expansiunea neoliberală care a urmat după Bretton Woods, a dat sistemului financiar global undă verde să facă ce vrea nu numai în limitele statelor naționale, ci și pe plan internațional.

Capitalul global nu are obligații față de statele națiune și are aproape o putere necontrolată de a modela politicile publice, fără a se preocupa de ceea ce își doresc cu adevărat cetățenii. Prin urmare, nu este supus unui control democratic eficient și poate dicta guvernelor sau administrațiilor locale prin amenințări de a scoate capitalul din țară sau regiune. 

În 2017, Amazon a anunțat că dorește să deschidă un al doilea sediu și solicită potențialelor orașe gazdă să își prezinte ofertele. Corporația a promis locuri de muncă, infrastructură și investiții oricărui oraș care va avansa cea mai atractivă ofertă. Anunțul a dat start unui război de licitație între statele americane de gen “cine ne poate oferi cele mai mici impozite sau cel mai atractiv mediu legal?”. De exemplu, Maryland a aprobat un pachet de subvenții de 6,5 miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, Amazon a promis investiții și locuri de muncă, dar a cerut mai întâi statului banii și resursele pentru a le furniza.

În 2018, Deliveroo, o platformă de livrare de mâncare, a interzis curierilor săi să lucreze ca parte a unei cooperative muncitoare din Belgia. Aceștia au fost forțați într-un mod de viață precar fiind obligați să lucreze ad-hoc fără beneficii sau securitate socială. A fost o alegere politică de a scuti compania, reprezentantă a economiei “gig” (eng. gig economy) de legislația muncii și de a o favoriza în detrimentul drepturilor lucrătorilor. 

Aceste exemple și nenumărate altele arată foarte clar modul în care capitalul global transformă democrația într-o glumă, un termen fără substanță. Cum putem vorbi de voința poporului atunci când, în ciuda grevelor muncitorești și cerințelor de sindicalizare, legea favorizează corporația?

Într-o democrație, puterea ar trebui să fie în mâinile oamenilor. Astăzi, însă, fragmentarea socială și proliferarea liderilor autoritari amintește deRepublica filosofului Platon care a menționat profetic:

Ultima etapă a declinului politic este tirania (tirania se dezvoltă din democrație). Viitorul tiran este un demagog care-și propune să protejeze poporul. Își creează o clientelă propunându-și să șteargă  toate datoriile, să împartă pământurile, exilul sau moartea bogaților. Își construiește o gardă personală și pune la cale o lovitură de stat. Seduce și îi asigură pe toți că puterea este rău asigurată, apoi impune deciziile lui.

Furia și nedreptatea resimțită de mulți sunt adesea redirecționate greșit de la elitele economice care tot acumulează capital către populațiile cele mai vulnerabile – imigranți, refugiați, oricine care se încadrează într-un „celălalt” care poate fi făcut ”țap ispășitor”. 

Astăzi puterea nu se află în parlament și nici în guvern. Este în instituții asupra cărora, noi oamenii de rând, nu avem control – în băncile centrale, în organizații internaționale precum FMI (Fondul Monetar Internațional) și CE (Comisia Europeană). Puterea este concentrată în buzunarele celor care reprezintă 1% din lume.

Când peste 60% din greci votează „Da” pentru a respinge condițiile de austeritate impuse de FMI, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană în urma crizei financiare, guvernul Tsipras a făcut exact opusul a ceea ce doreau oamenii și a acceptat o recuperare de trei ani cu condiții de austeritate încă și mai dure.

Când oamenii au preluat străzile din Caracas, Venezuela, în 1989 pentru a protesta împotriva măsurilor de austeritate și a șomajului, guvernul (ales cu promisiunea de a reduce austeritatea) a cedat sub presiunile FMI și a introdus creșteri de prețuri ca parte a pachetului de ajutor din partea instituției. Acestea sunt doar câteva exemple ale conflictului dintre voința oamenilor și interesele finanțelor globale.

În majoritatea națiunilor în curs de dezvoltare, deciziile privind privatizările și reformele economice sunt adoptate după culise, în urma consultărilor între instituțiile internaționale care nu au reprezentare publică și un grup de tehnocrați naționali care reprezintă guvernul.

În lumina unei ordini mondiale neoliberale, democrația, susține Peter Mair în cartea sa Ruling the Void rom. Guvernarea Vidului), a fost înlocuită de o tehnocrație care apelează la „expertiză” pentru a înlătura orice pretenții de legitimitate democratică. Acești experți văd totul printr-o lentilă cost-beneficiu, cu scopul final de a mări “eficiența”. Iar atunci când „eficiența” are prioritate, bunăstarea socială este doar un număr în conturi care poate fi redus sau eliminat.

(Ne)Înțelegeri populare ale democrației

În documentarul Ce Este Democrația?, Astra Taylor întreabă oamenii de rând ce cred ei că este democrația și ce o subminează. Răspunsul frecvent este că democrația este „libertate” – posibilitatea de a alege, de a trăi fără teamă, de a acționa după propriul plac. La începutul pandemiei actuale, mulți s-au revoltat împotriva măștilor și a restricțiilor pe premisa că acestea ar fi încălcări ale libertăților și drepturilor lor. Astăzi oamenii sunt îngrijorați de cerințele de vaccinare ca fiind nedemocratice.

Totul se învârte în jurul „eu” și „libertăților mele”, chiar dacă libertatea unei persoane o limitează pe cea a alteia. Această subliniere pe „eu, eu și eu” este rezultatul gândirii neoliberale care a pătruns în fiecare celulă și instituție a societății noastre moderne. Libertatea și, prin extensie, democrația au ajuns să fie înțelese ca fiind o stare de independență și nu de interdependență, deoarece interdependența înseamnă a recunoaște că nevoile noastre sunt satisfăcute de societatea în care trăim, o societate la care contribuim cu toții.

Capitalismul industrial și financiar modifică sensul libertății, astfel încât să se concentreze pe „muncă liberă” și „liberă alegere” pe piață. Suntem „liberi” să ne vindem forța de muncă și suntem „liberi” să cumpărăm ceea ce găsim pe rafturile unui supermarket. Rareori punem la îndoială lipsa influenței noastre asupra a ce cumpărăm, cum este produs sau cum lucrăm.

Suntem complet neputincioși în sfera economică. Nu putem influența deciziile cu privire la modul în care este alocat bugetul țării noastre, nu putem influența modul în care sunt distribuite subvențiile guvernamentale, nu putem da prioritate sectoarelor de investiții ale economiei interne. Ne putem organiza și ieși în stradă să protestăm împotriva petrolului, iar următoarea subvenție va ajunge oricum la Shell.

Și, cel mai îngrijorător, nu avem control asupra muncii noastre – locul în care ne petrecem cea mai mare parte a vieții. Suntem atât de sensibili la libertatea noastră în raport cu statul, dar acceptăm cu fericire constrângerea la locul de muncă și autoritatea șefilor noștri. Angajatorii pot dicta modul în care ne îmbrăcăm, modul în care ne prezentăm pe rețelele de socializare, orele de lucru sau pot să ne refuze pauzele de baie, după cum mărturisesc lucrătorii din depozitele Amazon.

Vrem democrație în sfera politică, dar nu avem nicio problemă cu dictatura la locul de muncă. Această neconcordanță este rezultatul unei campanii neoliberale de succes pentru a detașa politicul de economie. Tehnocrația a reușit să izoleze managementul economiei de presiunea populară.

După cum susține Steven Miles în excelenta lucrare The Experience Society (Societatea Experienței), democrația într-un context neoliberal a fost efectiv reinventată sa însemne capacitatea de a consuma. Consumul devine echivalent cu libertatea, un sentiment de apartenență și posibilitatea de liberă exprimare. Pentru Marx, ideologia capitalistă constituie anume această combinație de fetișism de consum și forța de muncă înstrăinată, derivată din deconectarea și pierderea controlului asupra societății în care trăim.

Consumismul și comodificarea vieții de zi cu zi au reușit să ne denatureze înțelegerea despre ce înseamnă democrație. Ne oferă iluzia alegerii libere, pe când realitatea noastră seamănă mai mult cu o scenă orwelliană. Luptăm pentru libertăți și drepturi în cadrul unui sistem care rămâne necontestat. Putem alege ce să cumpărăm, dar se pare că nu avem aproape nicio alternativă pentru organizarea societății în care trăim.

Are democrația vreo șansă?

Atâta timp cât există o diferență enormă între bogați și săraci, democrația nu poate rezista. 

Chiar și Adam Smith, proclamatul (post-factum) părinte al capitalismului, a spus că cei care controlează economia își vor folosi banii și influența pentru a controla sistemul politic. Pentru a depăși incompatibilitatea dintre capitalism și democrație, trebuie fie să modelăm sistemul politic într-un mod non democratic, fie să administrăm economia într-un mod democratic.

În primul rând, avem nevoie de o expansiune radicală a democrației în sfera economică și judiciară. Lucrătorii ar trebui să poată controla modul în care lucrează, consumatorii ar trebui să poată influența ce ce este produs, iar comunitățile ar trebui să poată determina procesul și modul de distribuire.

În Brazilia anilor ’80 și ’90, proiectele comunitare de abordare a sărăciei și a problemelor sociale, mișcările rurale care luptau pentru accesul la pământ și sindicatele muncitorilor care luptau pentru drepturile lucrătorilor s-au aliniat în constituirea economiei de solidaritate care în timpul președinției Lula a fost inclusă în politica publică. Un forum social ca platformă pentru discuții despre politica fiscală, strategiile naționale și cadrul de reglementare a fost esențial în asigurarea unui proces participativ.

În propriul nostru context moldovenesc, trebuie să aducem în discuția publică problemele rezolvate în prezent de tehnocrații și „experții” externi. Adunările cetățenești ar putea oferi o platformă pentru ca oamenii obișnuiți să se implice în discuții și dezbateri despre politica fiscală, reglementările economice, alocarea resurselor pentru educație, sănătate și cultură, precum și prioritizarea liniilor productive.

Cooperativele muncitoare sunt un alt exemplu de democratizare a economiei. Mondragon este una dintre cele mai mari cooperative de muncitori la nivel global și un bun exemplu de prim pas către organizarea democratică a muncii. Spre deosebire de o corporație capitalistă, unde toate profiturile revin acționarilor și lucrătorii nu au aproape niciun control asupra modului în care este condusă compania, într-o coop, muncitorii sunt și proprietarii organizației.

După cum scrie Astra Taylor:

„Egalitatea politică formală, exemplificată de dreptul la vot, nu este suficientă pentru a asigura democrația, întrucât cei bogați au multe căi de a exercita o putere disproporționată. Extinderea democrației de la sfera politică la cea economică și salvarea democrației de capitalism este marea provocare a zilelor noastre.”

Și în al doilea rând, trebuie să găsim o modalitate de a ne reconstrui încrederea unul în celălalt.

Societatea noastră este atât de fragmentată și atât de obișnuită să arate cu degetul încât o democrație participativă fără capacitatea de a gândi critic s-ar putea transforma într-un dezastru.

Cel mai bun argument împotriva democrației, a spus Churchill, este o conversație de cinci minute cu alegătorul mediu. Democrația este grea din punct de vedere intelectual. Are nevoie atât de structuri, cât și de sensibilități populare pentru a putea persista și prospera. Întrebarea paradoxală este ce vine mai întâi: societatea și instituțiile care modelează cetățenii democrați sau cetățenii care sunt capabili să creeze o astfel de societate?

Trebuie să lucrăm simultan pe aceste două fronturi. Situația critică și problemele sociale nesfârșite nu vor fi rezolvate, din păcate, dacă un partid politic sau altul va câștiga alegerile. Atâta timp cât sistemele pe care le avem sunt inerent corupte, disfuncționale și nedemocratice, nu putem miza pe alegerile care vin. Vitalie Sprînceană scrie aici mai detaliat despre modul în care am putea reporni sistemul politic moldovenesc de la zero.

Și, în același timp, trebuie să găsim modalități de a implica cetățenii în discuții și dezbateri politice dincolo de emisiuni TV politice, de comentarii răutăcioase de pe Facebook sau de un vot la urnă.

În realitatea de astăzi, credința atenienilor antici în puterea oamenilor și în sistemul lor de loterie pentru a determina cine va guverna, pare riscantă. Într-adevăr, când fiecăruia dintre noi i se oferă un feed personalizat care ne confirmă percepțiile asupra lumii, iar emoțiile noastre și activitatea online sunt folosite pentru obținerea profitului, este greu să vorbim despre gândire critică.

Cu toate acestea, trebuie să ne reconstruim încrederea unul în celălalt și în participarea democratică dacă vrem vreodată să depășim numeroasele provocări cu care ne confruntăm astăzi. Poate că democrația este doar un ideal, supusă examinării și scrutinului continuu, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să tindem spre ea.

„A fi mai buni înseamnă a ne schimba, a fi şi mai buni înseamnă a ne schimba tot timpul.”

– W.Churchill

Imagine de fundal: Eric Ward pe Unsplash.

Facebook Comments Box