În situația curentă este greu să fii de partea fostului președinte Igor Dodon și a așa-zisei majorități din Parlament, încropită de PSRM din deputații lui Șor, transfugi din fostul ”cel mai puternic partid al celui mai puternic om din PD” și alții. 
Este la fel de greu să fii de partea actualei președintă Maia Sandu, deputații ei, grupurile de presă, intelectuali și comentariatul din jurul ei. 
Este extrem de dificil să fii de partea Curții Constituționale. 
Este clar că ar trebui să fim de partea democrației (nu democrația electorală, în care avem doar dreptul de a vota partidul, ci democrația incluzivă și participativă pe care cetățenii o construiesc de zeci de ani împotriva unor politicieni). 
Iar asta înseamnă, de exemplu, că trebuie să fim deasupra certurilor între cei care se pretind a fi prietenii Constituției (ei nu sînt!). 
Putem fi de partea democrației fără a fi de partea PSRM sau PAS. Cu siguranță, în acest moment, pentru a fi de partea democrației e nevoie să nu fim de partea PAS, nici de partea PSRM.

Despre reflectare fără reflecție.  

Dacă Moldova ar fi avut presă cu o oarecare conștiință critică, atunci zilele trecute, în plină ”criză politică”, nu am fi fost împroșcați în ultimul hal cu ciorba asta patetică despre ”uzurparea puterii în stat”, ”încălcarea Constituției”, ”atac la democrație”, ”apărarea Constituției”, ”voturi criminale”, ”atac fără precedent la ordinea constituțională și la independența Curții Constituționale”, ”subminarea ordinii Constituționale”, ”vot de neîncredere” și alte încercări ale celor care-și zic politicieni de a simula că se ocupă de chestii importante și că ceea ce fac ei are vreo treabă cu restul cetățenilor moldoveni. Faptul că ciorba e colorată cu figuri de bezmetici de genul unui Vasile Bolea, Mihai Popșoi, Octavian Țîcu și alții, n-o face mai credibilă. 

Din contra.

Dacă Moldova ar fi avut o presă mai teafără, care gîndește, nu doar ”reflectă”, atunci descrierile situației din țară ar fi fost diferite. 

De exemplu astfel:

”Azi în Parlament s-a produs o nouă ceartă între cele două grupuri politice care se luptă pentru putere în Moldova. Ambele părți s-au acuzat reciproc că ar submina ordinea constituțională din țară

Gruparea fostului președinte, care a pierdut puterea dar ar vrea neapărat să mai rămînă o vreme la controlul pîrghiilor, a încercat să schimbe componența CC pentru a-și asigura o majoritate favorabilă acolo, acoperindu-se cu fumigene retorice despre democrație și suveranitatea poporului. 

Cealaltă grupare, din jurul actualei președintă Maia Sandu, care forțează alegeri anticipate pentru a aduna mai multă putere și pîrghii decît are acum, care a fost favorizată pînă acum de componența actuală a CC, a folosit fumigene retorice similare – despre democrație și suveranitatea poporului – pentru a păstra situația de la CC neschimbată.”

O asemenea descriere nu doar că ar fi fost mult mai corectă și mai adecvată. Ea ar fi transmis într-un mod univoc că ceea ce se întîmplă pe așa-zisa scenă politică nu este o confruntare apocaliptică între îngeri și demoni sau între forțele binelui și ale răului (așa cum ar vrea să ne facă să credem protagoniștii și protagonistele ei), ci o banală scărmăneală pentru bani și voturi între două grupări cinice. 

Pentru a-și avansa scopurile lor (deghizate, așa cum se cuvinte, în haine patetice de ”salvatori ai democrației și, mai nou, a Constituției) acestea au capturat și și-au subordonat întreg procesul politic din țară și întreg aparatul instituțional, inclusiv Curtea Constituțională și Parlamentul, pe care l-au antrenat în războiul lor. 

Evident, scărmăneala e camuflată după fumigene patetice despre ”democrație”, ”uzurpare”, și e însoțită de învinuiri reciproce despre faptul că ceilalți ar fi gropari ai democrației din Moldova. 

(Paradoxal, acesta este unicul punct în care le cred pe ambele tabere.)

Dar Moldova nu are o asemenea presă cu conștiință critică, pentru că mass-media locală servește cu fidelitate diversele segmente ale eșichierului politic, îndoind și culcînd sub ele principiile Codului Deontologic, ale echidistanței și mai ales, spiritul critic. (Faptul că, ritualic, celebrăm anual Zilele Libertății Presei trebuie interpretat nu ca o celebrare a ceva real, ci ca o incantație semi-religioasă: am vrea cîndva să avem o astfel de presă). 

Presa zisă pro-europeană (pro-PAS, pro-Unire și restul), de exemplu, înțelege să respecte principiul informării din cel puțin două surse oferind … părerea președintei țării/PAS/unioniși și părerea unor deputați PAS, unioniști sau vreun/vreo comentator politic al partidului. 

La fel face și presa zisă pro-rusă: pentru ea două surse înseamnă președintele Igor Dodon și cineva din deputații PSRM sau vreun/vreo comentator politic al partidului.

Cu mici diferențe, presa pro-PAS consideră că adevărul și obiectivitatea jurnalistică sînt chestii care se aplică tuturor situațiilor cu excepția luptei cu Igor Dodon. În acest caz, orice derapaje de la principiile informării, bunului simț și analiticii corecte, și chiar micile derapaje semifasciste sînt îndreptățite (Gazeta de Chișinău, de exemplu, nu are problemă să recicleze slogane etnofobe din anii 90 – orice e bun și justificat dacă ”e împotriva lui Dodon”). 

Cu mici diferențe, presa pro-PSRM consideră că în lupta contra Maiei Sandu toate armele – zvonuri, falsuri, invenții – sînt bune. Celelalte chestii – standardele minime de jurnalism și informare – sînt chichițe ce merită să fie sacrificate de dragul scopului mai mare. Critica e permisă doar față de oponenți.

În raport cu clasa politică, presa moldovenească se mulțumește să reflecte (în mod partizan), adică să transcrie și să distribuie fidel vorbele și acțiunile politicienilor pe care-i simpatizează. Și să critice doar vorbele și acțiunile celor pe care îi urăște/desconsideră. 

Un semn sigur al reflectării fără reflecție este tendința de a transforma exercițiul de scriere despre politică într-o stenogramă infinită (X a spus asta, Y a spus altceva, Z a infirmat) în care e clar cel mult cine și ce a vorbit, dar nu e clar de ce s-a adunat lumea aia să vorbească în genere. 

Presa moldovenească a ajuns să servească și să deservească clasa politică atît de necritic, încît au fost uitate și minimele precauții și întrebări de bun simț care ar trebui puse înainte de orice relatare despre ”politica locală”: oare chiar oricine care strigă că democrația e în pericol ar fi un prieten sincer al democrației? Oare orice ins cu mandat și televiziune care strigă ”să salvăm democrația și Constituția” vrea să le salveze pentru toți sau doar pentru sine? La limită, oare orice păruială în Parlament ar trebui să aibă loc cu utilizarea nesăbuită, pînă la derizoriu, a cuvintelor alea pe care le scriem cu literă mare (democrație, popor, constituție) și le rostim cu precauție (și chiar cu o oarecare evlavie)? 

Cum să (nu) luăm partea cuiva în această criză politică?

…Este foarte greu să fii de partea fostului președinte Igor Dodon, a camarilei din jurul acestuia, a grupurilor de presă ce-l slujesc, a adunăturii de deputați pe care i-a aranjat rapid într-un fel de bandă căreia i-a zis ”majoritate parlamentară”. 

La limită, președintele Igor Dodon trebuie să plece. Acesta este unicul rezultat incontestabil al alegerilor prezidențiale de anul trecut – mai mulți oameni au votat ca el să plece, decît ca să rămînă. E o aritmetică simplă.

Sigur, Igor Dodon și-ar fi dorit un premiu de consolare, poate vreo funcție simbolică de președinte emerit și de onoare al Republicii Moldova pe viață, dar toate aceste bombonele dulci ar fi trebuit să transmită un adevăr amar – fostul președinte trebuie să plece. 

De ce nu o face? Dacă îl asculți pe Igor Dodon, el a rămas din cauză că oamenii l-au rugat și oamenii au nevoie de el. 

Cine sînt acești ”oameni” dacă oamenii sub forma electoratului au votat împotriva lui? Evident, nu oamenii reali. Cel mult ”oamenii” pe care companiile de sondaje afiliate PSRM îi inventează ca fiind suporteri ai fostului președinte și inamici ai actualei președintă. 

Altă realitate acești ”oameni” nu au, și dincolo de vlogul președintelui Dodon ei nu reprezintă decît o ficțiune retorică comodă, un artificiu politic (spoiala ”sociologică” pe care o dau diversele asociații ale sociologilor acestei invenții o ignorăm). 

Nu negăm că chiar ar exista niște oameni concreți din anturajul fostului președinte cărora le pare extrem de rău că el pleacă, pentru că acești oameni chiar ar fi avut interesul ca el să mai rămînă (afacerile mergeau bine și președinția lui Igor Dodon era rentabilă pentru camarila acestuia). Dar, în afară de acești ”cumătri”, oamenii reali au votat ca Igor Dodon să plece. 

Atunci cînd se ascunde după ”oameni”, Igor Dodon nu are în minte toți cetățenii reali ai Moldovei ci mîna aia de simpatizanți ai săi pe care el îi consideră a fi reprezentativi sau chiar echivalenți cu toți cetățenii Moldovei. 

Eroarea de logică e evidentă, dar ea nu deranjează dacă în joc nu sînt puse ambițiile și interesele (inclusiv financiare) ale unor oameni ce au de pierdut…

Este greu să fii, în actuala situație, de partea actualei președintă Maia Sandu, a deputaților ei și a grupurilor de presă, intelectuali și comentariat din jurul ei. 

Pe de o parte, la capitolul cinism, performanța acestei tabere (indiferent de sloganurile cu care aruncă în electorat) este cel puțin egală cu cea a oponenților ei. 

Vom repeta: să împingi cu atîta cinism și încăpățînare alegerile anticipate, în plină pandemie cu mii de morți, ajungînd pînă la aia încît să înaintezi o caricatură de guvern cu o caricatură de program de guvernare, pe care să nu le voteze nici măcar deputații tăi, asta nu e nici respect pentru democrație, nici pentru Constituție și nici pentru popor. 

Și dacă veni vorba despre popor, ”poporul” invocat de Maia Sandu, presa și comentariatul pro-PAS pînă la neștire are același caracter de ficțiune precum ”oamenii” lui Igor Dodon. 

”Poporul” despre care vorbește PAS nu e poporul real al Republicii Moldova, ci poporul abstract din sondaje (fabricate la alte companii, la fel de dubioase) care are o singură însușire – de a-și da votul pentru PAS în niște viitoare eventuale alegeri anticipate. Nu e vorba în nici un fel de poporul concret al Moldovei, cel care se luptă și suferă zi de zi în lupta cu pandemia, care se înghesuie să se vaccineze în România pentru că autoritățile moldovenești, prinse în anticipate au uitat că e pandemie în jurul lor, care se luptă zilnic cu sărăcia generalizată (pentru care ambele tabere nu au decît promisiuni) sau cu lipsa de oportunități de orice fel. 

Nu, în narativa PAS, atunci cînd e vorba de ”popor” se are în vedere doar poporul (oamenii buni, poporul deșteptat) care e gata să se trezească la 5 dimineața să voteze cu PAS și…și în restul timpului să se descurce pe cont propriu și să nu mai ceară nimic. 

În numele acestui popor fictiv, construit și impus prin sondaje (despre guvernarea prin sondaje am scris în altă parte, așa că n-o să mă repet), partida PAS împinde țara spre anticipate. 

Pentru că asta ar fi comod partidului și ”poporului” inventat ce-l susține, nu pentru că asta ar fi în vreun fel comod poporului real.

…Este extrem de dificil, în această situație de ”criză politică” să fii de partea Curții Constituționale. Reputația Curții, adică istoria ei curentă, nu recomandă nici măcar folosirea, în aceeași propoziție a expresiilor ”Curte Constituțională”, ”Constituție” și ”democrație”. 

Trecutul mai îndepărtat și mai recent al Curții, care a culcat Constituția sub toate configurațiile politice și oligarhice din Moldova, care a servit toate versiunile de ”democrație” scrise la sediul unor partide sau corporații, care a băgat de atîtea ori ”statul de drept moldovenesc” în diverse buzunare politice și economice discreditează orice încercare de a vorbi la modul serios despre Curtea Constituțională ca fiind un arbitru imparțial sau corect al jocurilor politice din Moldova. 

Această Curte, instalată prin ”Revoluția Ambasadorilor” din 2019, nu doar că nu a făcut nimic pentru a recupera din prestigiul care s-ar cuveni unei asemenea instituții ci a continuat să fie participant activ la jocurile de partid din țară.

Dacă Curtea lui Alexandru Tănase se juca de-a constituționalitatea interzicînd guvernelor să numească pădurari, impunînd o anume politică externă statului Republica Moldova (hotărîrea aia idioată cu integrarea europeană ca fiind unica legitimă și constituțională), Curtea Domnicăi Manole a căutat (și a găsit) litere din Constituție care să împiedice unele partide să se împrumute de la unele țări, unele grupuri să beneficieze de protecție sporită a limbii lor, iar cetățenii să plătească și în continuare pentru schemele financiare și de interese oligarhice făcute fără voia lor (Arena Națională, banii publici plătiți pentru așa-zisul ”furt al miliardului”). 

Dar reputația nu reprezintă unicul obstacol în calea solidarității cu Curtea Constituțională în actualul context. 

Pentru că, dincolo de numirile și demisiile pe care le vor deputații pentru unii judecători constituționali ce nu-i aranjează, întrebarea la care ar trebui să reflectăm și care ar trebui să ne îngrijoreze este de ce Curtea Constituțională a devenit atît de importantă în actuala luptă politică, și de ce partidele vor atît de mult să îi croiască componența într-un mod care le-ar fi convenabil lor (că doar nu sîntem idioți să credem că actuala bătălie între PAS și PSRM s-ar purta pentru o Curte Constituțională mai independentă în raport cu ambele!)

Istoria este, vorba proverbului, cu barbă, iar rădăcinile problemei sînt mult mai adînci decît reputațiile îndoilenice ale unor judecători constituționali (Vladimir Țurcan nu este, în schema asta, mai onorabil sau mai puțin onorabil decît Domnica Manole – ambii au servit cum au putut, în diverse momente ale vieții lor, varii partide și oligarhi, iar faptul că se află acum în postura de ”salvatori ai democrației” este un accident ironic). 

O parte a problemei constă în fenomenul numit ”juridicizarea politicului”. O să citez ce am scris cu altă ocazie despre acest fenomen: 

”Subordonarea justiției de către politic și utilizarea ei în viața politică curentă nu e doar rezultatul unui act de slăbiciune a sistemului judecătoresc (deși asta joacă un rol important), dar și consecința unei dorințe a actorilor politici diverși (partide, politicieni, oligarhi, companii) de a rezolva conflicte politice prin metode extra-politice.

Literatura de specialitate numește acest fenomen ”juridicizare a politicului” (eng. Judicialization of politics). 

El desemnează situația în care curțile de judecată își arogă (ori li se impun) funcții de a decide asupra unor chestiuni care altfel țin de esența politicului – chestiuni de identitate, chestiuni privind procesul electoral (excluderea/includerea candidaților, recunoașterea/nerecunoașterea rezultatelor), chestiuni privind procesul economic, chestiuni privind orientarea strategică a țării, chestiuni privind pacea și războiul.

Adică teme care sînt de obicei parte a procesului politic și care implică dialog, controverse, conflicte, negocieri, compromisuri, conflicte de viziuni și valori, competiție între idei de țară și viziuni de dezvoltare, care vizează întreaga comunitate politică (și care are dreptul legitim de a participa la elaborarea consensului) sînt scoase în afara procesului politic și rezolvate prin metode extra-politice. Judiciare, de exemplu. (Altă modalitate, despre care voi vorbi cu altă ocazie, este scoaterea unor chestiuni în afara deciziilor democratice. În Moldova, de exemplu, nu se poate face referendum pe teme ce țin de fiscalitatea țării.)

Instanțele din Moldova nu sînt unice. Din contra, e o practică juridică aproape ”normală”.

Ispita politicienilor de a recurge la instanțele de judecată pentru a soluționa probleme politice, atît din interes imediat (pentru a scoate un adversar incomod din cursă ori pentru a anula rezultatul unor alegeri neconvenabile) cît și din interes de durată (pentru a găsi soluții ușoare la chestiuni ce implică conflicte de viziuni și valori) este de înțeles: de ce să mergi pe calea grea a negocierii, discuției și conflictului dacă poți avea o decizie care-ți convine, pe care o obții relativ fără efort și care mai are și avantajul de a fi o decizie care, pentru a prelua un proverb foarte popular (și fals!) utilizat în Chișinău, ”nu se discută, ci doar se execută”. Adică e în afara oricărei posibilități de contestare și e obligatorie.

(Procesul face parte dintr-o transformare mai largă, un fel de evacuare a politicului din politic – scoaterea unor domenii de decizie de sub mandatul deciziilor politice și transformarea lor în chestiuni de alt ordin. De exemplu, majoritatea pachetelor de politici economice ”recomandate” de FMI ajung să fie rețete obligatorii la care se aliniază guvernele și parlamentele fără a fi supuse dezbaterilor și discuțiilor democratice.)”

Altfel spus, faptul că deputații merg la fel de des la Curtea Constituțională precum merg la budă, și o invocă pe aceasta în calitate de arbitru al certurilor lor, nu ține de faptul că chestiunile discutate în Parlament chiar ar avea treabă cu Constituția sau ar atinge/afecta/încălca norme constituționale. 

Aceasta ține doar de faptul că deputații nu pot face politică (adică nu știu să discute despre viziuni, să confrunte platforme) și aleg să rezolve diferențele de idei prin metode extra-politice. De exemplu apelînd la Curtea Constituțională. 

Rezultatul e că aceste procese extind domeniul de acțiune al Curții – și astfel ea ajunge să se pronunțe despre pădurari, stadioane, credite, arene, buget, politică externă, chestiuni ce țin de valori și morală, limbă și identitate etc. 

Ca să trag o linie, solidaritatea cu Curtea Constituțională este dificilă pentru că, în această situație nimeni nu luptă pentru vreo Curte Constituțională independentă (fiecare vrea o Curte docilă ce i-ar scoate decizii favorabile), Curtea continuă să fie un jucător cu carnet de membru de partid și trebuie tratat ca atare (clovnii care repetă ca papagalii că deciziil Curții nu se discută ci se execută sînt parte a problemei și ar trebui să dispară din spațiul public) iar la limită, fenomenul prin care Curtea e atrasă în jocuri politice ca mediator trebuie curmat – el are, printre efectele sale nefaste, și cel de a transforma Curtea Constituțională în partid politic sau simpatizant al unor partide politice. 

…Ajungem și la Constituție. Aceasta, ca să fiu direct, nu trebuie apărată ci schimbată. Ea a fost ciopîrțită și mutilată atît de mult de diversele Curți Constituționale, parlamente, instanțe de judecată, partide politice încît din fiecare articol al ei răsună cîte o voce a cuiva care a ”îndoiat” buchiar și spiritul așa-zisei Legi Supreme după interesul său de moment. 

În fapt, și asta tot trebuie repetat oricît de des putem, Constituția din 1994 nu a fost niciodată mai mult decît expresia unei conjuncturi politice specifice, produs al unor înțelegeri și compromisuri între diversele partide din parlamentul din 1994. Faptul că nu a fost discutată în nici un fel pe larg (a fost ”coborîtă” poporului), că nu a fost supusă unui referendum de aprobare (poporul e prea prost să-și aleagă o Constituție, el trebuie să aibă doar dreptul de a vota) face ca legitimitatea acesteia să fie îndoielnică (sau chiar dubioasă). 

Invocarea ei la tot pasul, ca o incantație religioasă, nu schimbă nicicum această realitate. (Iar realitatea este că, chiar la baza ”democrației” moldovenești stă o gaură neagră cît Galaxia Calea Lactee!). 

În mod clar, e nevoie de o nouă Constituție, una cu adevărat populară și una cu adevărat democratică. 

Dar, ca să revenim la actualul război pentru anticipate între PSRM și PAS, niciuna din forțele beligerante nu are vreun interes să se preocupe la modul serios de Constituție. Chiar dacă fostul președinte Igor Dodon a împletit, în grabă, pe vremea mandatului său un fel de comisie ce a simulat intens reforma constituțională, produsul final al acesteia a fost… o serie de întîlniri și postări pe facebook care-l lăudau pe fostul președinte și cam atît. 

Deci, nu doar că e greu să ne solidarizăm cu Constituția în actualul război politic (din motivele expuse sumar mai sus), ci nici nu e nevoie. 

Constituția nu e amenințată de vreun pericol. 

Aceasta nu poate fi mai pliabilă și încăpătoare pentru interesele zilei decît este (faptul că această Constituție a putut ”găzdui” un regim prezidențial pe vremea lui Vladimir Voronin, regim oligarhic personal în vremurile Filat-Plahotniuc nu trezește multă simpatie pentru ea). Deci cel mai mult ne putem aștepta ca următoarea rezolvare a situației, oricare ar fi, să ”fie constituțională”. 

Ce-i de făcut

Actualul război politic era previzibil pentru oricine urmărește politica moldovenească. 

În decembrie, imediat după alegerile prezidențiale care o făcură pe Maia Sandu președintă scriam

”prevăd, pentru următorii cîțiva ani, o luptă constantă între Președintă și Parlament. Parlamentul (controlat de socialiști, deputații lui Șor și oportuniștii lui Plahotniuc sau eventual, după anticipate – Usatîi) vor încerca să slăbească Președinta, să îi creeze piedici la fiecare pas, să îi taie de pîrghii dar să o învinuiască de toate problemele. Cred că o să auzim des cum ”președinta” dezbină și că nu a fost aleasă pentru asta. 

De cealaltă parte văd Președinta luptîndu-se pentru a avea un Parlament dacă nu docil atunci măcar influențabil și controlabil…Și o să auzim la fel des chestii precum ”în Parlament s-a cuibărit un grup de infractori care nu respectă poporul”.

Și fiecare parte va invoca poporul, votul, încrederea acestuia. 

Pentru că, așa paradoxal cum sună, ambele instituții sînt voință a poporului, fără ca vreuna să fie mai a poporului decît cealaltă.” 

Asta nu era mare exercițiu de profeție, ci o previziune pe care orice observator rezonabil o poate face. 

Tot acolo anunțam și o posibilă soluție (problema nu se rezolvă prin victoria partidei PAS asupra PSRM sau invers). 

”Soluția e în re-pornirea sistemului politic de la zero, cu rescrierea participativă a Constituției (aceasta a fost interpretată în interesul cuiva de atîtea ori încît trebuie abandonată ca fiind viciată) și adoptarea ei prin Referendum (actuala nu a trecut această procedură democratică fundamentală), reconfigurarea instituțiilor (eu aș merge pe Parlamentarism deplin), cu garanții clare și chiar reprezentare pentru minorități (poate chiar parlament bicameral), cu adoptarea unei economii sociale, cu implementarea obligatorie a unor mecanisme de democrație participativă la toate nivelurile, cu democratizarea și liberalizarea dreptului la participare politică, cu drepturile cetățenilor deasupra drepturilor corporațiilor, cu transparență decizională.

Grupul politic ”Congresul Civic” lansase cîndva în spațiul public ideea unei a Doua Republici Moldovenești, adică o repornire totală a sistemului politic. Ideea nu e rea, chiar dacă în versiunea Congresului Civic ea urma să fie construită de sus în jos. 

O a Doua Republică Moldovenească trebuie să fie construită și de jos în sus, în mod participativ, deschis și experimental. Modelul Asambleelor Cetățenești (numite și Adunări ale Cetățenilor) – organe compuse din experți și persoane aleatorii, care dezbat și adoptă recomandări de politici și chiar elaborează legi noi, care a funcționat și merge atît de bine în Irlanda, Islanda, Franța sau Australia, poate fi împrumutat. (Măcar o singură dată să împrumutăm și idei bune).

În practică asta ar putea arăta așa: un grup de 100 cetățeni (dintre care 20 cetățeni calificați în drept, economie, sănătate publică, politici sociale, educație, cultură și alți 80 cetățeni de ambele sexe, desemnați aleatoriu, trași la sorți sau aleși de vreun program electronic) primesc mandatul de a elabora, timp de un an o nouă Constituție. 

Statul le-ar pune la dispoziție toate resursele necesare – spațiu, expertiză, consultații. La final, această Adunare ar pregăti un set obligatoriu de principii pe care constituționaliștii le-ar ”traduce” într-un text al unei Constituții. 

Aceasta, la rîndul ei, ar fi supusă ulterior unui referendum. 

O Adunare Cetățenească ar rezolva trei mari probleme ale democrației electorale moldovenești: situația de asimetrie de informație în care anumite procese sînt cunoscute doar de unii experți (exercițiul de discuție și deliberare continuă ar fi și un proces general de învățare), participarea civică redusă și timpul (partidele nu au timp de obicei să facă schimbări majore pentru că orizontul lor e fixat spre următoarele alegeri, cetățenii pe de altă parte, nu s-ar grăbi nicăieri).    

Adițional Adunările Cetățenești pot contribui la rezolvarea unor clivaje ce par de nerezolvat. În Irlanda printr-un proces similar cetățenii au discutat avortul și au convins majoritatea că interzicerea acestuia e un anacronism. 

Noi am putea găsi în și prin Adunări Cetățenești rezolvări la eternele probleme precum limba, identitatea și viitorul țări.”

Sursă imagine de fundal

Facebook Comments Box