MARCO D’ERAMO

Nu am mai văzut niciodată atât de multe halate albe ca în anul ce a trecut. Epidemiologi, virusologi, infecțiologi, medici și clinicieni de toate specialitățile, de la resuscitare până la pneumologie, au fost omniprezenți în fiecare știre difuzată. Datorită coronavirusului, se pare că oamenii de știință au pătruns în rândul populației generale. Este oare această invazie un fenomen tranzitoriu sau va deveni o ocupație permanentă?

Poate că a sosit momentul să ne întrebăm cum o mai duce știința în această perioadă și cum s-a modificat relația dintre știință și societate – o relație ambiguă în cel mai bun caz, demonstrată de rezistența pe care au întâmpinat-o până acum eforturile de vaccinare, chiar și în rândul unor specialiști din medicină.

După cum a remarcat filozofa științei Isabelle Stengers într-un interviu recent, în ultima vreme, această relație a devenit plină de panică. Este un cuvânt incomod de utilizat, pentru că majoritatea sunt reticenți să recunoască că sunt cuprinși de acest sentiment. Cu toate acestea, termenul este adecvat: „izolarea ar trebui înțeleasă din punctul de vedere al unei reacții de panică. Când intrăm în panică uităm de multe lucruri. Reacționăm sub presiunea unei urgențe, ceea ce ne împiedică să gândim. Am fost îndrumați de panică și asta a accentuat toate inegalitățile sociale și relațiile de putere… În profunzime, ceea ce am văzut cred că a fost indiferență față de orice lucru care nu se încadra în conservarea ordinii publice”.

Stengers mai observă că, în aceste condiții, știința trebuie discutată la plural, nu la singular:

În ceea ce privește științele, ceea ce m-a durut cu adevărat a fost să aud vorbind – în special de la doctori – despre „știință” și să văd politicieni care abuzează termenul („ascultăm știința”) din comoditate. Dintr-o dată, în baza altui impuls de panică, au uitat de politică, făcând loc unei „științe” care a început să ne ghideze. Întotdeauna este o idee teribilă să întrebi „știința” ce să faci, pentru că nu asta e treaba ei. Rolul său este să încerce să pună întrebări pertinente. De îndată ce întrebăm „știință”, uităm de pertinența întrebărilor sale. Este ca și cum ar exista o metodă științifică universală, capabilă să răspundă în mod obiectiv la toate. De asemenea, este un mod de a reduce la tăcere oamenii, deoarece se știe că oamenii obișnuiți sunt incapabili să înțeleagă „știința”. Mă frapează faptul că pluralizarea științelor se înfăptuiește prin această denumire unificatoare și singulară a „științei”. Această pluralitate depinde tocmai de diferitele obiecte de studiu și de întrebările adresate, dar și de răspunsurile la care fiecare știință va răspunde după cum consideră potrivit.

Când politicienii susțin că ascultă știința, ei în realitate apelează la experți. Și nu există nimic mai departe de un om de știință decât un expert. Precum un grup de cercetători a scris pentru Scienza in rete (n.r. din italiană Știința pe net),

omul de știință selectează obiectul investigației și întrebările pertinente; expertul – care se bucură de o anumită valoare – este chemat să aplice cunoștințele și judecata la întrebări formulate de alții. Acest lucru ridică o serie de probleme: 1) De multe ori nu este posibil să găsim rezolvarea unei probleme într-o singură disciplină. Pandemia Covid-19 a generat simultan probleme multidisciplinare: virusologice, epidemiologice, economice, sociale, probleme de asistență medicală, probleme legate de ordinea publică și așa mai departe; 2) Este necesar ca expertul să răspundă la problemă într-un timp restrâns – sau, în orice caz, până la un anumit termen limită – abia compatibil cu timpul necesar cercetării. De altfel, cercetarea adesea ajunge să genereze și mai multe întrebări, fapt care necesită o nouă rundă de studii; 3) multidimensionalitatea problemelor îl impune pe expert să ofere răspunsuri care depășesc limitele domeniului în care acesta are expertiză, declanșând conflicte politice și controverse care au doar o relație îndepărtată cu dezbaterile științifice la obiect.

Sfaturile oamenilor de știință (sau a „cercetătorilor”, cum sunt adesea numiți) și ale experților tind să difere în funcție de mai mulți factori. Printre acești factori se numără: mizele economice, sociale și politice ale „opiniei experților”; incertitudinea informațiilor pe care își bazează sfaturile; urgența deciziilor politice care decurg din intervenția lor. Când miza este mare, când faptele sunt incerte, când valorile sunt disputate, iar deciziile trebuie să fie urgente, atunci intrăm pe tărâmul „științei post-normale” (conform definiției oferite de Silvio Funtowicz și Jerome Ravetz într-un articol seminal din 1993).

Incertitudinea care înconjoară faptele de bază ale pandemiei a fost evidentă în această listă, întocmită de epidemiologi la 25 martie 2020, în baza informațiilor care atunci erau necunoscute:

Printre necunoscutele cunoscute se găsește prevalența reală a virusului în populație; rolul cazurilor asimptomatice în răspândirea rapidă a virusului; gradul dezvoltării imunității; căile dominante de expunere; comportamentul sezonier al bolii; timpul necesar pentru a furniza populația mondială cu un vaccin sau tratament eficient; răspunsul neliniar al indivizilor și colectivităților la intervențiile de distanțare socială în sistemul complex de comunități interconectate în multiple sisteme, cu multe puncte critice și bucle de histerezis (ceea ce implică faptul că societatea ar putea să nu poată reveni la starea în care se afla înaintea intervențiilor anti-Covid).

În afară de vaccin, aceste „necunoscute” rămân mai mult sau mai puțin obscure, în ciuda a mii de studii științifice. Rezultatul este o profundă incertitudine care face ca orice prognoză epidemiologică să fie ipotetică și nesigură. Cu toate acestea, pentru a lua decizii politice, guvernele folosesc modele matematice care produc cifre clare printr-o simplificare drastică a unor astfel de ambiguități. (Această tensiune dintre incertitudinea științifică și procesul politic de luare a deciziilor uneori se revarsă în spațiul public: dr. Anthony Fauci, luat la rost cu întrebări de un congresman republican cu privire la numărul exact de morți de coronavirus ce putea fi așteptat în martie 2020, a răspuns: „Nu există un răspuns sub formă de număr la întrebarea dumneavoastră!”)

Toate „necunoscutele” citate mai sus depind de procesele de colectare a datelor, care, adesea, se dovedesc a fi falibile. După un an de pandemie, chiar și cele mai simple cifre încă ne mai scapă. Probabil că nu le vom identificăm niciodată. Acest lucru se datorează în parte obiceiului inveterat al guvernelor de a se minți pe sine însuși. Cu cât sunt mai autocrate, cu atât guvernele sunt mai predispuse să aleagă faptele mai convenabile. Studiile care utilizează diverși indicatori ai despotismului arată o puternică corelație inversă între autoritarismul dintr-o anumită țară și numărul de victime Covid. Cu cât regimul este mai ferm, cu atât declară mai puține decese. În noiembrie anul trecut, proeminentul fizician italian Giorgio Parisi a scris că, chiar și într-o țară relativ transparentă ca Italia, rata oficială de transmisie (Rt) nu este de încredere. Imaginați-vă, deci, cât de potrivite au fost deciziile politice bazate pe aceasta.

Vă amintiți când, în 1986, norul radioactiv al Cernobîlului s-a oprit la Rin și nu a îndrăznit să treacă granița franco-germană (cel puțin conform statisticilor franceze de sănătate de atunci)? Pe măsură ce restul Europei a monitorizat nivelurile de radioactivitate din alimentele lor, francezii au consumat cu bucurie legume pe care controlul vamal le-a curățat de orice radiație doar printr-o ordonanță administrativă. Ei bine, un fenomen similar a avut loc și în cazul Covid-19 la frontierele care separă Europa și Asia. Este misterios modul în care sistemele medicale avansate au putu înregistra rate de mortalitate atât de ridicate: de sute de ori mai mari decât în ​​statele cu mai puține resurse. În timp ce controlul social (și de stat) din China și alte țări asiatice a jucat un anumit rol, este dificil să ne imaginăm că în zonele profund rurale ale Laos-ului restricțiile au fost atât de temeinice încât să prevină complet răspândirea virusului. În alte cazuri – în Rusia, de exemplu – cifrele sunt total fictive. Acestea au afișat o regularitate nefirească, zi de zi, pe parcursul unui an întreg. În alte părți, precum în pădurea tropicală amazoniană sau în zona Nilului de sus, sarcina de a colecta date ar necesita abilități supraomenești.

Astfel, în vremurile recente, numerele au ajuns să îndeplinească o funcție pur retorică, care creează aparența certitudinii în locul incertitudinii. Afirmația că „mii de oameni au murit” lasă loc de dezbatere, în timp ce declarația „s-au înregistrat 12 327 de victime” sună incontestabil. „Răspunsul sub formă de număr” este vital pentru a stabili încrederea – justificată sau nu – în opinia expertului. Totuși, mijloacele prin care ajungem la aceste numere nu sunt întotdeauna examinate.

Aici, distincția lui Stengers între „știință” la singular și plural devine decisivă. Pe de o parte, există științe care se bazează în totalitate pe datele colectate de guvernele centrale și agențiile de sănătate publică. Epidemiologii sunt la mila statisticilor. Să oferim doar un exemplu: după un an de Covid, încă nu știm cum să măsurăm corect distanțarea socială. Cât e potrivit? Un metru, unu și jumătate, doi, trei? Distanța variază, în funcție de „opinia experților”. Pe de altă parte, științele exacte, bazate pe experimente de laborator, adesea sunt ferite de jocul experților. În laborator, expertul și omul de știință sunt aliați, deoarece cerințele lumii exterioare sunt în concordanță cu obiectivele savantului, cum ar fi descoperirea modului de producere a vaccinului. Nu este o coincidență faptul că cele mai de succes științe sunt cele care generează cel mai mare profit. În cadrul lor, tensiunea dintre presiunile exogene și logica endogenă este mai puțin pronunțată.

Când intrăm în domeniul „post-normal”, științele sunt mai ușor de manipulat. Cercetătorii care produc vaccinuri răspund la întrebări pertinente din punct de vedere social, în timp ce persoanele însărcinate cu stabilirea siguranței vaccinului devin „experți” și sunt atrași în tărâmul intereselor contradictorii, cum a fost cazul multiplelor hotărâri din jurul vaccinului AstraZeneca. Dacă e s-o spunem pe șleau, în condiții post-normale (Cernobîl, Covid-19, încălzire globală), științele încep să practice politică.

Într-unul dintre cele mai bune articole scrise pe această temă, „Noul agent patogen, vechea politică”, Alex De Waal relatează istoria focarului de holeră din Hamburg în 1892. Acest episod a fost instructiv. În timp ce virușii și ratele de transmitere a acestora pot varia, par să provoace întotdeauna răspunsuri sociale similare. În prezent am uitat că primele pașapoarte de imunitate au fost introduse de către orașele italiene în timpul Evului Mediu timpuriu pentru a facilita libera circulație a diplomaților și a comercianților. De asemenea, uităm că elitele locale, oriunde s-ar afla, s-au opus întotdeauna carantinelor și măsurilor de izolare impuse de autoritățile centrale, temându-se de potențialele daune pentru interesele lor economice. După cum ne amintește De Waal, aluzia la război s-a răspândit în secolul al XIX-lea, odată cu apariția colonialismului și cu  dezvoltarea unui „arsenal anti-infecție în serviciul extinderii cerințelor statului colonial”. În Franța,

guvernul a descris boala ca pe o „invazie” provenită din Levant și India, pentru a justifica măsurile medicale marțiale și stabilirea zidurilor exterioare ale frontierei sanitare europene în Orientul Mijlociu. Metafora „combaterea” unei boli, aptă pentru răspunsul imun al organismului la un agent patogen, nu se potrivește pentru răspunsul social la o epidemie. Cu toate acestea, limbajul războiului a devenit atât de familiar astăzi încât este adoptat fără reflecție – un semn al hegemoniei veritabile. Abuzul de metafore are loc în ambele direcții. Atunci când se mobilizează pentru război sau pentru măsuri autoritare, liderii politici declamă împotriva „infestării” de către invadatori sau infiltratori care sunt asemănători agenților patogeni. În vremuri de crize medicale, le place să „declare război” împotriva unui „dușman invizibil” microbian.

Metaforele de război amintesc de „starea de excepție” – o întoarcere la „starea de asediu” a epocilor trecute. Ora stingerii reamintește vag acele epoci, contrar la ceea ce The Economist a numit „coronopticon”, evocând infama închisoare al lui Bentham.

În lumina Covid-19, evaluarea relației dintre știință și societate este, prin urmare, o chestiune complexă. Politicile de sănătate ne aruncă într-o nouă ordine politică, o nouă configurație a puterii. Totuși, în mare măsură rămânem incapabili să vedem direcția spre care ne îndreptăm. Desigur, parada noilor tulpini ne oferă o imagine terifiantă a lockdown-urilor (carantinelor generale) fără sfârșit. Imediat ce societatea se relaxează și e gata să-și întindă picioarele, apare silueta unei mutații invincibile (braziliană, britanică). Nu ne rămâne decât să sperăm că ieșim atât din starea de panică identificată de Stengers, cât și din starea de teama constantă de noi viruși, de care guvernele se folosesc pentru a-i infantiliza și supraveghea pe cetățeni.

Cea mai potrivită încheiere o reprezintă cuvintele înțelepte ale lui De Waal:

Motivele și consecințele măsurilor de sănătate publică întotdeauna au mers dincolo de controlul bolilor. Interesul politic bate știința. Mai exact, interesul politic legitimează unele interpretări științifice în detrimentul altora. Pandemiile sunt prilej pentru concursuri politice, iar istoria sugerează că faptele și logica sunt instrumente pentru luptă, nu arbitri ai rezultatului. În timp ce oficialii din sănătatea publică îndeamnă publicul să suspende activitățile normale pentru a aplana curba transmiterii virale, liderii politici ne îndeamnă să suspendăm și critica noastră, astfel încât să poată fi cu un pas înaintea protestului ce urmează să vină. În istoria contemporană, rar se întâmplă ca modul de guvernare birocratic a „deep state-ului” (statului profund), care induce supunerea, să devină atât de apreciat pe întreg spectrul politic. Tocmai într-un astfel de moment, când raționalitatea științifică este onorată, trebuie să fim foarte prudenți față de modul în care această expertiză este utilizată politic.

Articolul a apărut inițial pe platforma SIDECAR a revistei THE NEW LEFT REVIEW. 
Traducere din limba engleză: Cristian Velixar