Putem să ne imaginăm o lume în care vaccinurile sunt distribuite într-un mod echitabil, iar boala este eradicată pe întreg globul. Din păcate, noi nu trăim pe această lume.

Acum un an, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat că virusul COVID-19 este o pandemie. După douăsprezece luni de pandemie, îi putem ierta pe cei ce au uitat cum arată viața fără COVID-19. Totuși, grație imaginilor care circulă pe rețelele de socializare cu tineri care petrec în Wuhan, orașul chinez în care se crede că ar fi provenit virusul, sau a imaginilor cu mulțimi masive care se înghesuie pe stadioane sportive în Noua Zeelandă, europenilor închiși în case li se reamintește ocazional despre aceasta.

Ce bine ar fi fost dacă ne aflam în aceași situație. Complexul de politici zero COVID, care duce la asemenea rezultate, putea fi implementat în Marea Britanie, care este o insulă. Acest complex include: carantină generală (lockdown) rapidă și eficientă, însoțită de sprijin financiar; testare și indentificare eficientă a contactelor; și ceea ce Profesoarea epidemiologă Devi Sridhar numește „restricții foarte stricte la frontieră”. (Deși nu a primit atenția cuvenită, implementarea acestor restricții reprezintă o provocare mai dură în cazul Regatul Unit, datorită graniței terestre dintre UE și Irlanda de Nord).

Guvernul nostru (al Marii Britanii, nota traducătorului) a eșuat în totalitate la fiecare capitol. Astfel am devenit lideri globali după numărul de morți și infectați. Moartea a zeci de mii de oameni putea fi prevenită, însă aceștia au murit din cauza eșecului guvernului.

Acest lucru i-a determinat pe mulți oameni să solicite ca Regatul Unit să-și schimbe cursul și să adopte o abordare zero COVID, învățând din cele mai bune practici internaționale. Protagoniștii strategiei zero COVID susțin că dacă strategia este implementată și respectată, în contextul lansării cu succes a vaccinului național, asta ar permite Marii Britanii să revină în cea mai mare parte la „normalitatea” pre-COVID.

În mod corect, susținătorii acestei abordări subliniază gravitatea situației de urgență în sănătate publică, chiar dacă a apărut un vaccin. În același timp, vocile celor care cer sfârșitul imediat al tuturor restricțiilor s-a mai liniștit. Totuși, nu este clar dacă zero COVID poate fi o strategie de termen lung împotriva bolii.

Elementele unei strategii zero COVID

Solicitarea zero COVID stabilește, pe bună dreptate, condiții stricte de carantină generală, insistând să se tindă spre eliminarea virtuală a COVID în Marea Britanie. Spre deosebire de experiența anului trecut, este esențial ca această carantină generală să nu se încheie prea curând. Strategia ar avea două scopuri. Unul din obiective este „protecția NHS” (n.r. Serviciul Național de Sănătate), care încă mai este obiectivul guvernului. Al doilea obiectiv este de a reduce numărul de infecții la aproape zero. Astfel, după carantina generală, țara ar fi plasată într-o situație mult mai bună, comparativ cu situația de după primul și al doilea lockdown. De asemenea, nu poate fi negat faptul că țările care din start au avut o abordare dură împotriva virusului au avut rezultate bune – Vietnam, Taiwan, Noua Zeelandă și Australia.

Cu toate acestea, ar fi o eroare majoră să credem că zero COVID reprezintă o soluție permanentă la criza în care ne aflăm acum. Stânga și progresiștii nu ar trebui să fie prea entuziasmați de lockdown. Acesta este o necesitate teribilă, nu un rezultat dorit. Nu ar trebui să ne bucurăm pentru lockdown mai mult decât ne-am bucura pentru un război. La un moment dat, războiul ar putea fi necesar, dar nu este motiv de bucurie. Uite cum stă treaba.

Avem o boală teribilă căreia trebuie să-i facem față și trebuie să o facem într-un mod care să reducă la minimum numărul de morți și de infectați.

La fel de important e ca modul nostru de combatere a bolii să aibă impact negativ minim asupra vieții și sănătății.

Costul lockdown-ului este înalt. Nu mă refer doar la faptul că Produsul Intern Brut are de suferit sau că guvernul trebuie să împrumute bani, ci și la efectele negative asupra sănătății mintale, asupra educației școlare și la creșterea accentuată a numărului de cazuri de violență domestică. Ar trebui să ne propunem să reducem la minimum daunele COVID, în timp ce reducem și costurile lockdown-ului. Asta presupune stabilirea unor parametri optimi pentru lockdown și presupune să acționăm acum pentru a nu mai reveni niciodată la un alt lockdown.

Mai există și opțiunea unei strategie eficiente de suprimare, care ar permite atingerea unei rate foarte scăzută de infecție, deși există o oarecare incertitudine cu privire la cum ar trebui definit „foarte scăzut”. Totuși, trebuie să fim serioși cu privire la ceea ce înseamnă realizarea acestui lucru în practică. După cum a subliniat profesoarea Sridhar, există trei elemente cheie.

Primul element presupune sprijin financiar larg, de preferință sub forma de plăți necondiționate în numerar către toți cetățenii. În cazul celor ce-și pot permite, acestea pot fi impozabile ulterior. Aceasta este partea ușoară. Nimeni pe stânga nu ar avea probleme să afirme că beneficiile trebuie să fie disponibile universal.

Al doilea element presupune un sistem comprehensiv de testare și identificare a contactelor. Acest element este puțin mai greu de înghițit pentru cei dintre noi cărora le pasă de libertatea personală. Identificarea cu succes a contactelor necesită un grad de intruziune în viața oamenilor. Acest grad de intruziune depășește limita de toleranță pre-pandemică. Implicarea umană în identificarea contactelor este necesară pentru a scoate în evidență anumite detalii despre locul și participanții unui act de infectare. De exemplu, implicarea umană în identificarea contactelor a fost esențială pentru succesul Vietnamului și Coreei de Sud. Precum au avertizat experții înainte de lansarea aplicațiilor de identificare a contactelor, care acum sunt utilizate în întreaga lume, inclusiv în Marea Britanie, acestea nu sunt suficiente. Indiferent de abordare, colectarea datelor și păstrarea lor, care implică un anumit grad de intruziune, sunt o necesitate ca sistemul să funcționeze.

În mod categoric, zero COVID presupune un regim ferm de control al frontierelor. Să pretinzi contrariul presupune lipsă de seriozitate. Dacă scopul este eliminarea infecției, atunci trebuie eliminate sursele de transmitere a virusului. Măsurile dure interne de distanțare socială, susținute prin intermediul sistemului de testare și identificare a contactelor, reduce șansele apariției focarelor domestice. Controalele stricte privind circulația transfrontalieră a persoanelor au un impact similar asupra surselor externe de infectare.

În prezent, fiecare țară din lume care este prezentată ca un exemplu de succes recurge la controale foarte stricte a oamenilor care intră pe teritoriul lor. Nu există o altă cale plauzibilă de prevenire a sosirii virusului din alte părți ale lumii. Fie accepți acest fapt, fie nu.

O soluție pe termen scurt la o problemă pe termen lung

Cel din urmă element evidențiază două probleme majore ale abordării zero COVID în calitate de strategie pe termen lung. Pentru a înțelege acest lucru, este necesar să schimbăm felul de gândire despre COVID de la contextul național – unde se așteaptă ca o politică zero COVID să funcționeze – la global. Toate bolile care afectează oamenii au o istorie care este modelată de societate, care la rândul său este modelată de evoluția bolii. Pentru a înțelege impactul lor, trebuie să ne gândim atât la boală, cât și la societatea în care există.

Cu alte cuvinte, COVID este o boală a capitalismului, iar acest context permite o mai bună înțelegere.

Malaria a apărut aproximativ 100 – 200 de milioane în urmă, mult înaintea omului modern. Aceasta a infectat strămoșii noștri în zonele tropicale și a restricționat creșterea habitatelor umane acolo unde a prevalat. Probabil, variola a apărut în Africa de Est în urmă cu aproximativ 3 – 4 mii de ani, ca urmare a domesticirii animalelor și a invenției agriculturii. Variola a sosit pe continentele Americane prin intermediul conquistadorilor. În lipsă de imunitate, variola a ajutat la distrugerea de întregi civilizații. În cadrul celei de-a doua pandemie de ciumă bubonică, Moartea Neagră a Europei Medievale, bacteriile Yersinia pestis au fost transportate în Europa prin intermediul comerțul și mobilității mari asigurate de către Imperiul Mongol. Amploarea distrugerii acestei bacterii a slăbit în mod fundamental structurile societății feudale și a deschis calea către capitalism – bacteria a ucis fiecare al treilea european.

De asemenea, COVID-19 a apărut într-un moment specific din istoria noastră. Atât apariția, cât și răspândirea și dezvoltarea ulterioară a pandemiei depinde de modul în care organizăm societatea. În moduri cruciale, trăsăturile biologice ale bolii – transmisia respiratorie, lunga perioadă de latență și numărul mare de cazuri asimptomatice – se potrivesc felului în care organizăm societatea și explică răspândirea rapidă a acesteia.

Cu alte cuvinte, COVID este o boală a capitalismului, iar acest context permite o mai bună înțelegere.

Pentru a înțelege evoluția bolii, trebuie să înțelegem ce legătură are aceasta cu economia capitalistă globală în care trăim cu toții. Putem împărți această analiză în două părți.

Parametrii biologici ai COVID-19

A trecut doar puțin peste un an de când a fost identificat virusul SARS-Cov-2 care cauzează COVID-19. Înțelegerea modului în care se comportă, de la genetică până la epidemiologie, a progresat extraordinar de rapid. La fel de rapid au fost dezvoltate și vaccinuri eficiente. Acest lucru oferă un pic mai multă încredere în prognozele despre progresului bolii. Totuși, încă mai mijim ochii în întuneric și știm foarte puțin despre efectele pe termen lung – în special efectele vaccinării asupra imunității pe termen lung și efectul vaccinării asupra transmiterii virusului. Cu toate acestea, putem înțelege direcția în care ne îndreptăm.

Cu toate că există un anumit grad de incertitudine, printre epidemiologi a apărut un larg consens că în viitor, cel mai probabil, COVID va deveni o boală endemică – o boală care îşi face periodic apariţia în anumite populații, cu riscul de focare ocazionale. Există un grad ridicat de incertitudine cu privire la forma luată. Cu toate acestea, cei aproximativ 100 de experți chestionați de revista științifică Nature au fost în general optimiști, deși o eradicare generală COVID va fi extrem de dificil de realizat. În schimb, s-ar reduce din severitatea COVID și o eliminare limitată și localizată ar fi posibilă. Cele mai optimiste scenarii, construite în baza primelor dovezi, ne sugerează că în următorii câțiva ani am putea ajunge în situația în care virusul circulă în special iarna, dar „noi abia îl observăm”.

Această perspectivă asupra evoluției viitoare a virusului este bazată pe experiență. Pe parcursul istoriei am eradicat un singur virus ce afectează oamenii – variola. Acesta a fost declarat dispărut în 1980, la puțin peste 200 de ani după ce Edward Jenner a elaborat vaccinul împotriva variolei. Între timp, planurile de eradicare a bolilor prin intermediul vaccinării, precum poliomielita, au redus semnificativ prezența acestor boli, dar n-au reușit să le extermine. Poliomelita rămâne a fi endemică în anumite locații cheie, iar programul de exterminare și-a pierdut din avânt pe ultima sută de metri. Instabilitatea politică și mutațiile virusului au zădărnicit efortul de eradicare.

Eradicarea este extrem de dificilă. Niciun plan serios zero COVID nu se concentrează asupra eradicării. În același timp, eliminarea – reducerea focarelor bolii la un nivel minim într-o anumită perioadă de timp – este, de asemenea, foarte puțin probabilă. Deoarece COVID este o boală respiratorie cu o perioadă de incubație lungă, iar cel mai des are o formă asimptomatică, va fi extrem de dificil de eradicat din întreaga populație, așa cum a susținut istoricul Mike Haynes. Costurile economice ale încercării de eradicare, similar cu alte boli respiratorii, cresc foarte repede cu cât boala este mai aproape de a fi eliminată. O lucrare recentă încearcă să producă un model de prognoză pentru viitorul mediu, folosind ceea ce știm atât despre SARS-Cov-2, cât și despre celelalte șase coronavirusuri respiratorii care infectează oamenii. Presupunând că se comportă similar cu cele patru coronavirusuri în circulație largă – de care suntem afectați foarte frecvent în tinerețe, având o tuse neplăcută sau smiorcăit, în urma cărora obținem anticorpi de lungă durată – modelul sugerează că pe parcursul următorului deceniu ne vom îndrepta către o versiune endemică a COVID, datorită distanțării sociale și vaccinării.

Trebuie să ne gândim despre COVID-19 ca la o problemă de termen lung, decât ca la ceva ce poate fi tratat ca un șoc scurt și ascuțit.

În modul cel mai optimist, un program de vaccinare concertat lansat acum ar putea să ne lase cu o versiune mult mai ușoară a bolii, infectând tinerii și acordându-le imunitate pe termen lung, eliminând nevoia unui program permanent de vaccinare. Presupunerea de bază este că SARS-Cov-2, dacă este contractat când ești tânăr, la fel ca alte coronavirusuri ce afectează oamenii, ar duce la cel puțin o imunitate pe termen lung și nu ar deveni mai virulent decât o răceala obișnuită.

Acestea sunt speculații bazate pe un model de predicție. În mod crucial, modelul nu ține cont de modul real în care este organizată societatea umană. Modelul presupune că trăim cu toții pe o planetă mare, nu pe o planetă împărțită în diferite țări cu firme concurente – lumea reală a capitalismului. Totuși, modelarea începe să stabilească gama rezultatelor la care ne putem aștepta în mod plauzibil în următorii aproximativ zece ani. În mod important, nu ne face să ne așteptăm la o eradicare a COVID-19, nici măcar prin intermediul vaccinurilor.

Prognoza indică un eventual viitor în care circulă o variație relativ blândă de COVID, al cărei gestionare nu impune societății cerințe excepționale, așa cum se întâmplă în prezent. În mod plauzibil, am putea ajunge la un rezultat mai rău. Vaccinarea depune presiune asupra selecție SARS-Cov-2, care ar putea duce, de exemplu, la viruși mai transmisibili și, potențial, cu efecte mai grave. (Ideea că virușii devin cu timpul mai puțin agresivi este, din păcate, improbabilă. Febra dengue, de exemplu, a devenit mai virulentă în ultimii 50 de ani, devenind mai răspândită).

De exemplu, nu este prea greu să ne închipuim o tulpină emergentă COVID-19 care să aibă impact mult mai sever în rândul tinerilor. Lucrarea ne oferă o versiune relativ optimistă a ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. De aici decurg 2 povețe cheie. În primul rând, chiar și în cazul unui scenariu relativ optimist, eradicarea sau eliminarea SARS-Cov-2 este foarte improbabilă. În al doilea rând, tranziția către o situație endemică viitoare ar trebui să fie principala noastră îngrijorare. Trebuie să ne gândim despre COVID-19 ca la o problemă de termen lung, decât ca la ceva ce poate fi tratat ca un șoc scurt și ascuțit.

Deja putem vedea apariția diverselor tulpini de virus care au anumite avantaje evolutive împotriva vaccinurilor. Problema constă în faptul că o populație parțial vaccinată, unde unii oameni sunt imuni la cele mai frecvente tulpini ale virusului, creează presiune asupra mediului în care virusul trebuie să se dezvolte. Asta înseamnă că unele tulpini de virus, împotriva cărora va exista imunitate datorită vaccinurilor, se vor răspândi mai greu. Acest gol poate fi ulterior umplut de alte tulpini, rezistente la vaccin care apar în urma mutațiilor. Pentru a depăși acest risc, programul de vaccinare trebuie să fie rapid și cuprinzătoar. În acest caz, să-i acordăm meritul necesar programului de vaccinare NHS, care se desfășoară în prezent în Marea Britanie.

Nu există nici o garanție că acest lucru se va întâmpla și în altă parte. Deja am fost martori la erupții urâte de „naționalism al vaccinului”, întrucât diferite țări concurează pentru acces la vaccinuri disponibile, care sunt o resursă limitată. Țările dezvoltate au acumulat proviziile disponibile și le-au rezervat pe cele viitoare, în timp ce rularea programelor de vaccinare în țările mai sărace se așteaptă să dureze mult mai mult. Tiparul mondial presupune că programele se vor desfășura destul de neuniform, întrucât țările concurează asupra stocurilor disponibile. Mutațiile viitoare ale virusului vor avea efect agravant.

Rata țărilor ce au demarat programe de vaccinare, în bază de venit

 

Acest lucru indică cerința esențială de vaccinare rapidă și temeinică. Adițional, arată că perioada din următorii câțiva ani, care se apropie de o situație endemic stabilă, nu va implica o simplă revenire la „normalitatea” pre-COVID pentru majoritatea populației – așa cum au îndemnat activiști din jurul Marii Declarații Barrington. Nu putem băga capul în nisip și să ne prefacem că acest lucru va dispărea de la sine. Planificarea și politicile contează.

Economia politică a pandemiei

La nivel global, este rezonabil să vrem ca eliminarea să fie scopul guvernelor. În principiu, avem acum la dispoziție atât politicile zero COVID, cât și, în mod crucial, tehnologia de vaccinare, care face posibilă eliminarea. Pentru a elimina COVID, este necesar ca majoritatea țărilor, dacă nu chiar toate, să aplice politici care urmăresc scopul zero COVID, în timp ce vaccinurile să fie distribuite eficient, fără bariere și în mod repetat, dacă este necesar.

Cu siguranță, este posibil să ne imaginăm o lume în care vaccinul a fost distribuit corect, iar toate țările au implementat zero COVID. Din păcate, aceasta nu este lumea în care trăim. Trăim într-un sistem economic global competitiv, unde statele colaborează cu firmele lor naționale pentru a concura împotriva altor state și firme din întreaga lume. Trăim într-o lume în care cooperarea mondială necesară pentru a realiza atât scopul general zero COVID, cât și vaccinarea eficientă, nu există. Cel mai probabil, realizarea unui singur element ar fi dificilă. Pe măsură ce lansarea vaccinului continuă și unele țări încep să beneficieze de imunitatea asigurată de acesta, apar tensiuni între țări în legătură cu programele de vaccinare. Precum s-a întâmplat în cazul tensiunilor dintre Regatul Unit și UE, aceste tensiuni pot să crească și să reapară de fiecare dată când sunt necesare noi vaccinări. Având în vedere probabilitatea mutațiilor, derularea noilor programe de vaccinare poate avea loc des. Cea mai corectă presupunere despre lansarea globală a vaccinului este că aceasta va fi foarte inegală.

În mod similar, în special pentru țările care sunt strâns integrate în economia mondială, precum e Regatul Unit, există stimulentul major de a evita costurile zero COVID, mai ales în cazul în care aceste costuri afectează marele business. Astăzi, costurile unei strategii serioase de suprimare sunt compuse atât din pierderile interne (economice și sociale) cauzate de restricțiile activității noastre, cât și pierderile cauzate de închiderea frontierelor și de stoparea călătoriile externe. Beneficiile implementării zero COVID abia încep să apară în viitor, pe măsură ce virusul este eliminat, cel puțin la nivel național. Acest lucru face ca viitoarele beneficii să fie greu de obținut fără de voință politică fermă.

Cu cât mai mult restul lumii realizează eliminarea virusului, cu atât mai mici vor părea beneficiile viitoare ale abordării zero COVID. Dacă restul lumii ține virusul sub control, de ce ar trebui o țară, de una singură, să-și asume costurile pentru a face acest lucru? Cu alte cuvinte, cu cât mai multe țări implementează un plan zero COVID, cu atât există mai puține stimulente pentru ca o anumită țară în parte să o facă.

Acest lucru se aplică chiar și atunci când beneficiile viitoare sunt clare pentru toată lumea. Este evident că acele țări care s-au descurcat cel mai bine în prima fază a pandemiei au acum de beneficiat. Se prognozează că economiile Chinei, a Vietnamului, a Noii Zeelande și a altor țări vor crește relativ rapid în acest an. În mod clar, atunci când virusul a explodat, costurile eșecului de a-l controla pe plan intern au fost mari. Aceste costuri mari sunt un stimulent puternic care forțează orice țară să facă ceva – deși nici acest lucru nu este garantat, așa cum arată exemplul SUA în 2020, sau în scurta perioadă de „încasare stoică” (n.r. de pumni din partea virusului) în Marea Britanie.

La nivel global, pe măsură ce vaccinurile sunt lansate și virusul este controlat mai bine, dar inegal, problemă țărilor ce „călătoresc cu nașul” – care încearcă să evite costurile eliminării, bazându-se pe treaba făcută de alte țări – probabil va devini mai evidentă. Pe măsură ce virusul va fi controlat la nivel global, viitoarele beneficii ale eliminării într-o anumită țară sunt reduse. Diferența dintre lipsa virusului pe plan intern și situația internațională va fi fost micșorată. Vaccinul va reduce numărul de cazuri interne, iar vaccinarea în restul lumii va reduce probabilitatea de a importa infecția. Randamentul zero COVID va părea din ce în ce mai puțin atrăgător.

Având în vedere prezența costurilor extinse și a faptului că întreprinderile se confruntă cu o economie globală competitivă, coaliția internă necesară pentru a susține politic abordarea zero COVID, care încapsulează diferite sectoare business și societatea largă, se va destrăma. Dacă există posibilitatea reducerii costurile, aceștia o vor face. Este nevoie de o presiune politică internă excepțională pentru a depăși acest lucru. Rezultatul cel mai probabil la nivel global este că, chiar dacă câteva țări au implementat zero COVID în etapele inițiale ale pandemiei, în timp, mai puține țări vor face acest lucru. Probabil vor exista combinații dezordonate de încercări de suprimare în diferite țări, care vor fi urmate de perioade de relaxare.

Dacă sumăm acești doi factori – dificultățile în distribuția vaccinurilor și costurile legate de beneficiile viitoare ale zero COVID – ne este clar că o economie mondială capitalistă va aproviziona insuficient cu vaccinuri acolo unde ele sunt necesare și nu va elabora măsuri suficiente de eliminare în diferite țări. S-ar putea să avem noroc. Totuși, cel mai probabil, calea către un COVID endemic sau ceva similar, precum prezice modelul sus menționat, este una anevoioasă. Asta înseamnă că orice țară care implementează astăzi măsuri zero COVID va trebui să facă acest lucru pentru o perioadă semnificativă de timp, de fapt, rezistând capitalismului global și bolii sale endemice. Dacă costurile cresc și valoarea beneficiilor scade, va deveni din ce în ce mai greu de menținut măsurile zero Covid. În Noua Zeelandă, lockdown-urile repetate declanșează dezbateri cu privire la viitorul pe termen lung al strategiei zero-Covid. Este puțin probabil, având în vedere situația globală, că actualul curs va fi menținut nelimitat.

Controalele stricte la frontieră ar putea fi suportabile ca măsură temporară și ar putea primi sprijin public larg în Marea Britanie. Nu știm cât timp pot fi implementate aceste măsuri la nivelul necesar pentru a elimina COVID. Să ne uităm la Noua Zeelandă, care e un exemplu des citat. Din martie anul trecut, regimul său de frontieră a devenit extrem de sever. Doar rezidenții și partenerii lor au voie să intre în țară. Vize pentru alte persoane sunt acordate doar în cazuri excepționale. Obligațiile de azil și alte politici de reunire a familiilor au fost suspendate. Datorită regimului strict de frontieră, au apărut cazuri de rezidenți legali din Noua Zeelandă care au rămas blocați. Într-un sens economic, costurile restricționării severe a fluxului de persoane sunt semnificative – în special într-o economie precum cea a Regatului Unit. Există și dauna socială lentă a încercării de a te menține ca o semi-autarhie ciudată sau a încercării de a menține distanțarea socială forțată pe o perioadă lungă de timp.

Garduri și pașapoarte

Deja încep să apară propuneri de a încerca să ușurăm costurile unei perioade extinse de suprimare. Idea pașapoartele de imunitate care indică starea actuală de vaccinare a unei persoane și, prin urmare, eligibilitatea acestora de a călători, a fost circulată de fostul prim-ministru britanic, Tony Blair. Asta a coincis cu propunerea Comisiei Europeane de a introduce un pașaport digital de vaccin pentru turiștii din UE din această vară. Deja există „coridoare de călătorie”, „liste aprobate” ale țărilor și interdicții stricte de călătorie pentru alte țări. Nu este prea greu să ne imaginăm o lume în care distribuția vaccinurilor este limitată efectiv la o minoritate relativ privilegiată, care ulterior este protejată de majoritate printr-un cocon biologic, format dintr-un sistem de coridoare de călătorie și pașapoarte de vaccin. Majoritatea lumii va fi vaccinată parțial, va suferi valuri repetate de mutații proaspete ale virusului și va fi lipită cu spatele de noile garduri apărute de-a lungul frontierelor lumii bogate. Acest viitor apropiat nu este prea greu de imaginat, deoarece deja este foarte asemănător cu lumea în care trăim.

Zero COVID s-ar putea potrivi ușor cu o lume care începe să arate astfel: țările care au eliminat virusul ar putea decide că cetățenii lor pot să călătorească între ele, în timp ce mențin restricții stricte pentru restul lumii. Australia și Noua Zeelanda deja au încheiat acest acord. Citatul „unirea lumii prin boală” al istoricul Le Roy Ladurie, care a cercetat devastarea Americiilor, poate fi înlocuit. COVID pare să provoace dezintegrarea lumii.

Nu este prea greu să ne imaginăm o lume în care distribuția vaccinurilor este limitată efectiv la o minoritate relativ privilegiată, care ulterior este protejată de majoritate printr-un cocon biologic.

Rezultatul probabil al încercării de a controla virusul la nivel național este să consolideze unele dintre cele mai discriminatorii aspecte ale statului: fie să devină mai autoritar pe plan intern sau să fie mai exclusiv față de restul lumii. Desigur, sunt posibile și ambele simultan. O lume care începe să fie structurată astfel, cu coconi unde se înregistrează succes relativ în tratarea virusului și care rezistă în fața țărilor ratete, ar consolida tendințele pe care le-am văzut începând cu 2008: o aprofundare a inegalităților, o implicare mai mare a statului în economie, reordonarea sistemului global de comerț și (în cazul introducerii măsurilor de biosecuritate), o mai mare digitalizare a vieții sociale și economice, în special la punctele de trecere a frontierei. În nici într-un caz, asta nu este o versiune de dorit a viitorului apropiat.

Alternative

Ce ne rămâne de făcut? În principiu, înțelegerea problemei trebuie să fie proporțională cu criza. Statul național nu poate fi punctul de început și de sfârșit al procesului de căutare a soluțiilor. În schimb, trebuie să încercăm să gândim în două direcții. În primul rând, să ne gândim la structurile globale ale capitalismului pe care a parazitat cu succes SARS-Cov-2, în cadrul cărora noi înșine am fost vectorii răspândirii sale. În al doilea rând, să ne gândim la scara micro la care are loc transmisia și la modurile în care noi interacționăm între noi.

De asemenea, trebuie să ne revizuim orizonturile de timp și să ajustăm planurile noastre la o perioadă mai lungă de tranziție către o situație mai stabilă, dincolo de răspunsurile imediate la criză. Guvernul britanic a lansat un „plan de recuperare endemică” cu o durată de cinci până la zece ani. Acesta este orizontul de timp la care ar trebui să ne gândim cu toții, având în vedere ceea ce știm în prezent despre boală. Dacă este cazul, această perioadă este prea lungă pentru a suspenda în mod plauzibil viața socială sau pentru sări între lockdown-uri și relaxări. În schimb, trebuie să ne gândim la felul prin care ne putem adapta modul în care trăim și muncim, astfel încât să putem menține ceea ce ne place cel mai mult în viață. Dacă scopul principal rămâne, pentru viitorul previzibil, de a reduce numărul contactelor sociale pe care le avem, ar trebui să se acorde prioritate contactului pe care îl apreciem cel mai mult. Ar trebui prioritizată întâlnirea cu prietenii și familia și participarea la evenimente publice, în timp ce este limitat ceea ce tinde să nu ne placă – munca și naveta. Dacă durata pandemiei este prelungită, prioritizarea ar trebui tratată mai degrabă ca o problemă de proiectare, decât ca o problemă de control al respectării regulilor.

Dacă îl putem numi așa, cum ar putea arăta în practică un program pentru o tranziție echitabilă, dincolo de zero COVID?

În primul rând, vaccinurile ar trebui livrate pe cea mai rapidă cale de distribuție la nivel global, în funcție de necesitate, indiferent de originea națională. Aceasta presupune nu doar eliberarea stocurilor existente și viitoare care au apărut în lumea dezvoltată, dar și contramandarea regimului de proprietate intelectuală acolo unde acesta constrânge cea mai rapidă producție și distribuție posibilă, așa cum au solicitat guvernele Indiei și Africii de Sud.

În al doilea rând, ar trebui creat un spațiu de rezervă în cadrul sistemelor naționale de asistență medicală care să le permită să facă față focarelor viitoare. Adițional, este necesară integrarea asistenței sociale și a copilului în sistemul mai larg de îngrijire. Toate aceste îngrijiri ar trebui să fie făcute gratuit și să fie disponibile la momentul necesității. De asemenea, ar trebui alocată finanțarea specifică pentru cei afectați de sechelele cauzate de COVID, care în prezent sunt sub-deserviți.

În al treilea rând, ar trebui implementate limitări stricte la aplicarea controalelor excepționale de frontieră, a coridoarelor de călătorie, a utilizării pașapoartelor pentru vaccinuri și a oricărui alt instrument viitor. Aceste limitări ar trebui să fie bazate pe parametri și instrucțiuni convenite, privind utilizarea lor, inclusiv cu clauze clare de caducitate. În cele din urmă, acestea sunt „soluții” iluzorii ale statului național la o problemă globală.

În al patrulea rând, programul ar trebui să reproiecteze spațiile publice încât să permită o distanțare socială mai mare. Să fie pus la dispoziție mai mai mult spațiu, la diferite momente ale zilei. Spațiile comerciale care probabil nu vor supraviețui pandemia pot fi reamenajate. Pentru țările dezvoltate, programul ar trebui să includă reproiectarea și amplasarea străzilor mari departe de activitatea comercială cu densitate ridicată. Școlile și alte instituții de învățământ cu densitate înaltă ar trebui redistribuite încât să înregistreze o densitate de utilizare mai mică. Programul ar putea include, de asemenea, crearea de zone urbane cu densitate mai mică și cu circulație redusă. Un exemplu ar putea fi propunerile de oraș de 15 minute sau de un minut.

În cele din urmă, reducerea timpului de lucru și promovarea activității la domiciliu ca un mijloc eficient de reducere a contactului fizic este un element al programului. Este probabil ca acest punct să includă sprijin pentru muncă pe termen scurt și o formă de venit de bază necondiționat în cadrul unei dispoziții extinse a statului bunăstării. Asistența medicală necesară și alte protecții trebuie, de asemenea, oferite la locul de muncă.

Din necesitate, o parte din aceste măsuri implică un rol semnificativ pentru stat. Monitorizarea situației de sănătate va fi o necesitate inevitabilă. Această monitorizare și implicita colectare de date trebuie să fie supusă unor controale juridice adecvate și transparente.

Însă scopul nostru ar trebui să fie, pe cât este posibil, să transferăm activitatea statului de la funcțiile represive către furnizarea de servicii de îngrijire. Acolo unde asta implică o extindere a funcțiilor statului, povara costurilor trebuie pusă pe cei mai largi umerii. Cu alte cuvinte, trebuie revizuit sistemului fiscal. O mare parte din acestea s-ar putea potrivi foarte bine cu planurile ambițioase de decarbonizare și de reducere a impactului nostru asupra mediului. Lucrul de acasă, după cum știm acum, reduce timpul de călătorie, astfel reduce și emisiile de carbon.

Ar putea da greș? Desigur. Este imposibil să garantăm că mutațiile proaspete ale virusului nu vor fi semnificativ mai grave decât tulpinile care circulă în prezent. Ele ar putea fi mai infecțioase sau ar putea avea un impact diferit asupra sănătății. Scenarii de acest gen ar implica o înăsprire semnificativă a controalelor și mai multă distanțare socială. Ce ține de zoonoze – boli infecțioase care se transmit de la animale la oameni – numărul lor este în creștere și există dovezi clare care arată relația dintre schimbările climatice și apariția de noi boli. COVID-19 este foarte puțin probabil să fie ultima astfel de pandemie cu care ne confruntăm.

Dacă încercăm să construim un grad de rezistență împotriva COVID-19, această rezistență va fi valabilă și pentru provocări similare viitoare. Însă nu ne putem permite să presupunem că măsuri de urgență pe termen scurt, cum ar fi zero COVID, reprezintă un substitut pentru necesarele schimbările de termen lung.

James Meadway este economist și scriitor.

Articolul a fost publicat inițial pe platforma Open Democracy cu titlul: COVID-19 is here to stay. Now we must redesign our economies around it.

Traducere din limba engleză: Cristian Velixar

Facebook Comments Box