Serge Halimi, Pierre Rimbert.
Le Monde Diplomatique, ediție Engleză; Paris  1 Martie 2021.

 

Twitter susține că platforma este o fereastră către ceea ce se întâmplă în lume. Oare această afirmație i-a dus în eroare pe editorii de ziare? Ori, oare reprezintă cititori reali, al căror abonament plătit este un vot de încredere pentru ziarul lor?

Miliardarul francez Vincent Bolloré a pus mâna pe companii media și edituri precum Vivendi, Editis și Prisma. Acum, a pus ochiul și pe radio Europe 1. Bolloré a redus bugetele acestor instituții și a micșorat numărul de angajați. A terorizat redacțiile. A încurajat o formă de jurnalism degradată care satisface extrema dreaptă (CNews). El amenință să dea în judecată Le Monde diplomatique în legătură cu investigația activităților sale africane.

Totuși, daunele capitalismului mass-media exemplificate de Bolloré nu reprezintă cel mai bun indicator al modului în care jurnalismul este zdruncinat în anii 20 al secolului XXI. Forța emergentă nu este reflectată de infografice despre patronii media sau despre identitatea agențiilor de publicitate, ci de scuzele prompte ale conducerii editoriale emise ca răspuns la nemulțumirea cititorilor față de un articol.

Abonații sunt noua piatră de temelie a economiei presei. Pe parcursul unei perioade lungi de timp, aceștia erau considerați roata de rezervă a mașinăriei media. Influența lor tot mai mare face ca redacțiile să reflecte nemulțumirile și diviziunile societății. Chiar dacă deocamdată doar o mână de titluri o simt, schimbarea este fundamentală.

Dacă proprietatea privată încă mai aranjează în jurnalism tabla de joc, aceasta nu mai are efect perturbator, deoarece mecanismele de piață o guvernează deja. Deși petrecem din ce în ce mai mult timp citind știrile de pe ecranele telefoanelor noastre și discutând despre acestea, numărul persoanelor angajate să raporteze știrile este în scădere. În Franța s-a înregistrat o scădere modestă a numărului de jurnaliști (-6% în 2008-19), în timp ce în SUA numărul a scăzut cu aproape un sfert. Scăderea maschează o diferență: redacțiile din SUA au eliminat 36 000 de joburi din presa scrisă, în timp ce au creat 10 000 de joburi în presa nescrisă (1).

După cum s-a profețit de mult, se naște presa de două niveluri –  cea cu conținut bogat pentru bogați și cu conținut sărac pentru săraci. Ea apare în contextul inegalităților educaționale și culturale. Presa locală, mai puțin agilă în ceea ce privește migrația online, având în vedere vârsta și obiceiurile cititorilor, sărăcește, se concentrează sau dispare. În SUA, mai mult de 2 100 cotidiene și săptămânale s-au închis din 2004, ceea ce reprezintă aproape un sfert din total. Adesea, acestea sunt înlocuite de o rețea de site-uri partizane care par jurnalistice, dar care, de fapt, diseminează conținut produs și finanțat de grupuri de interese cu legături politice (2). Supraviețuirea jurnalismului local s-a bazat pe publicitate, iar aceste fluxuri de venituri au fost deviate către Facebook și Google, care pur și simplu jefuiesc ziarele de conținut.

Prețul publicității tipărite este determinat de câte persoane văd un anunț publicitar. În contrast, în mediul online contează precizia direcționării anunțurilor, nu dimensiunea absolută a publicului. Aici, prădătorii din Silicon Valley sunt imbatabili. Concurența acestora a forțat presa tradițională să reducă prețurile pentru spațiul publicitar online: veniturile sale din publicitate în 2018 au reprezentat o treime din ceea ce erau în 2000, când Google a început să vândă anunțuri legate de termenii de căutare (3). Pandemia a dat lovitura finală. În al doilea trimestru al anului 2020, încetarea activităților economice a redus cu 20% veniturile din publicitate ale Le Monde (4) și cu 44% ale New York Times (6 august 2020).

„Încrederea în mass-media a scăzut până la un nivel fără precedent”

Aceasta reprezintă sfârșitul „pieței duble”, care a fost concepută în 1836 de editorul francez Émile de Girardin. Modelul atrăgea cititorii cu un preț de cumpărare redus, apoi îi „vindea” către întreprinderile dornice să facă publicitate. Acest tip de finanțare a creat o dublă dependență: față de agenții de publicitate, atunci când modelul funcționa bine; și față de acționari, cărora li se cerea să completeze bugetele pe timpuri grele. Epoca sa de aur s-a produs în anii 1960 și 70, apoi, într-o formă mai frenetică, pe timpul balonului dotcom care s-a spart în 2000. Conducerea cotidianului Libération, plin de publicitate, a glumit că ar putea continua afacerea fără a face vânzări. Ziarele „gratuite” au făcut acest lucru o realitate în 2002. Ulterior, au dispărut în gaura neagră a economiei digitale.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, publicitatea a transformat viziunea asupra societății care era redată de către presă cititorilor. „Numărul de articole despre forța de muncă a scăzut, iar accentele s-au schimbat de la sănătatea și forța sindicatelor la inconveniența generată de greve pentru consumatori”, scrie Nicholas Lemann, profesor de jurnalism la Universitatea Columbia (5).

Era publicității a coincis cu o creștere a salariilor, a statutului și a nivelului de educație a jurnaliștilor. Sfârșitul erei era marcat de către creatori de conținut independenți, de către o mass-media discreditată și de neîncredere între clasele muncitoare și „lucrătorii cunoașterii”. „Încrederea în mass-media a scăzut până la un nivel fără precedent”, a raportat pe 21 ianuarie site-ul de știri Axios. „Mai puțin de jumătate din toți americanii au încredere în mass-media tradițională”. Alegerea surprinzătoare a lui Donald Trump în 2016 ar fi trebuit să risipească iluzia cititorilor New York Times despre o societate de piață, pacificată prin intermediul beneficiilor educației și informației. A apărut un nou model, care este mai potrivit pentru realitățile lipsei veniturilor publicitare și a societății fracturate: mass-media hiper partizană, atât de masă, cât și de nișă, finanțată de o bază solidă de abonați.

Abonații au oferit o cale de ieșire din abis. Cu doar 15 ani în urmă, genii Internetului erau convinși că modelul pe bază de abonament fie era inaccesibil, fie depășit. Acum însă, abonații sunt o marfă extrem de dorită. Într-o eră de acces gratuit și piraterie pe scară largă, serviciile de abonament video și audio au arătat că utilizatorii erau încă dispuși să plătească pentru un anumit serviciu, dacă acesta nu putea fi găsit gratuit în altă parte.

Singurii câștigători ai jocului de conversie a cititorilor gratuiți în abonați cu plată au fost cele mai puternice și mai specializate publicații. Pentru cei stabiliți în era tiparului, succesul economic a însemnat renunțarea treptată la hârtia de ziar și la costurile asociate. Le Monde avea 360 000 de abonați digitali la începutul acestui an și mizează să ajungă la un milion până în 2025. În același timp, are doar 100 000 de abonați la ziarul pe suport de hârtie. După un deceniu de digitalizare impresionantă, New York Times s-a lăudat că „pentru prima dată, veniturile încasate de la abonații digitali au fost mai mari decât banii încasați de la abonații ziarul tipărit” (5 noiembrie 2020). În acel moment, 4.7 milioane de abonați online au generat doar puțin mai multe venituri decât 831 000 de abonați ai ziarului tipărit. Prin urmare, salvarea economică necesită impulsuri viguroase de recrutare digitală. Producătorii de hârtie de ziar precum Norske Skog își transformă mașinile pentru a produce ambalaje din carton pentru Amazon (6).

„Cititorul decide”

Ross Barkan, poziționat pe eșichierul politic mai pe stânga decât Partidului Democrat, scrie: „Înainte de Internet, Times, de rând cu celelalte ziaruri, avea nevoie doar să-și servească stăpânii publicitari. Acum, în absența altor forme de venituri – subvenții guvernamentale, fundații non-profit – cititorul va decide dacă o publicație trăiește sau moare” (7). La prima vedere, această schimbare este un mare pas către independența editorială: abonații nu cer jurnalism de cea mai înaltă calitate, în timp ce agenții de publicitate vor doar audiențe cât mai mari. Să fie așa? Cititorii rareori au avut vreo influență asupra liniei editoriale. Prin crearea unei identități, fiecare publicație nouă a selectat un public corespunzător viziunii sale despre lume. Cei care conduceau presa de „calitate” și-au format o imagine a clientelei pe baza scrisorilor cititorilor: liberali luminați, împotriva sectarismului, interesați de binele comun, formează judecăți pe baza faptelor și a raționamentului (pentru „cetățeanul respectabil”, după cum spunea Hegel, citirea zilnică a ziarului era „rugăciunea de dimineață a realistului”). Jurnalismul și-a inventat propria congregație de credincioși pentru care putea juca rolul de Dumnezeu.

Această iluzie s-a năruit. Fiecare sursă de finanțare poate influența linia editorială. Modelul de finanțare prin intermediul abonamentelor nu este o excepție. Anii 1990 și 2000 au fost marcați de o discrepanță între polarizarea în creștere a societății și omogenitatea relativă a presei dominante. Contabilii credeau că, similar cu alegerile, cota de piață se câștigă pe centru. Din epoca Brexit-Trump, elita jurnalistică a învățat această nouă lecție: sporirea diviziunilor politice și mai ales culturale crește audiența, mobilizează cititorii și generează profit.

„Companiile au trecut de la încercarea de a atrage un public mare la încercarea de a capta și reține mai multe audiențe mici”, scrie jurnalistul american Matt Taibbi.

„În esență, acest lucru înseamnă că presa a trecut de la vânzarea unei viziuni a realității pe care o consideră acceptabilă pentru un centru larg, la vânzarea diviziunii” (8). În loc să apeleze la cititorii „vechi”, New York Times încearcă să apeleze la „comunități” care primesc linkuri către articole individuale prin intermediul rețelelor sociale, separate de restul ediției zilei, dar care se potrivește cu așteptările lor. Aceste grupuri mici vor saluta orice indiscreție, declanșând o furtună de indignare pe Twitter.

Trecerea de la consens somnifer la disensiune profitabilă reflectă modul în care funcționează rețelele sociale. Modelul camerei cu ecou (eng. echo chamber) care a început cu Facebook și Twitter, care a servit neobosit utilizatorilor doar ceea ce vor să citească și să audă, se extinde acum la mass-media tradițională. Diferența constă în modelul de finanțare.

Cititorii presei tradiționale plătesc pentru știri care confirmă viziunea lor asupra lumii. Jurnaliștii sunt convinși că Twitter arbitrează viața publică, deoarece își petrec o mare parte din timp acolo și confundă activismul polemic al câtorva sute de utilizatori Twitter cu așteptările sutelor lor de mii de abonați. După ce s-au ars în urma câtorva furtuni de Twitter, mulți editori executivi evită să se pună în poală cu activiștii digitali. „Jurnalismul pe internet susținut de cititori împinge conținutul editorial într-o direcție mai ideologică – una care mai curând reafirmă, decât provoacă, ceea în ce publicul deja crede”, scrie Lemann. „Similar lucrează și canalele televizate de știri” (9).

Nouăzeci și trei la sută dintre persoanele care folosesc Fox News ca principală sursă de știri politice se identifică ca republicani, în timp ce 95% dintre cei care urmăresc MSNBC spun că sunt democrați, la fel ca 91% dintre cititorii New York Times (10). Două audiențe din părțile opuse ale unei diviziuni culturale, închise în camere cu ecou, își reîntăresc convingerile, le amplifică online și, la cea mai mică abatere, apelează la sursa media preferată pentru a corecta ceva sau pentru a elimina ereticii.

Au oare salvele de tweet-uri care alimentează controversele online influență asupra producției de știri? Conform unui raport al Juliei Cagé și colab, în mod semnificativ, răspunsul este da (11). În baza examinării „circulației informațiilor de pe rețelele sociale către mass-media obișnuită”, cercetătorii au descoperit că popularitatea unui subiect pe Twitter – măsurată prin intermediul numărului de tweet-uri, retweet-uri și citate pe care le generează – determină răspândirea pe care o primește în presă: „O creștere cu un procent a numărului de tweet-uri este asociată cu o creștere de 8.9% a numărului de articole”. Fenomenul este și mai puternic acolo unde editorii sunt activi pe Twitter în mod special.

Jurnaliștii au găsit pe Twitter o lume narcisistă, rapidă la judecat și caracterizată de gândire de grup.

Aceasta se aseamănă cu lumea jurnaliștilor. „Twitter este o fereastră către ceea ce se întâmplă în lume, motiv pentru care unele dintre cele mai active conturi Twitter aparțin jurnaliștilor”, spune pagina de sfaturi Twitter privind implicarea publicului (12). Aceasta este definiția unei bucle de reacție: cei mai activi jurnaliști de pe o rețea socială, pe care mulți dintre colegii lor tweet-ează, reflectă ecoul părtinitor al acestei lumi digitale în coloanele lor. Ei uită că Twitter atrage utilizatori mai educați, mai bogați, mai urbani, mai tineri și mai de stânga decât populația generală; ei înșiși provin din clasa de mijloc educată (mai mult de jumătate din editorii New York Times și Wall Street Journal au absolvit universitățile americane de elită) (13). Ei uită chiar și faptul că fereastra este distorsionată, deoarece „cei mai prolifici 10% creează 80% din tweet-urile utilizatorilor americani adulți” (14).

„Este important să subliniem că utilizatorii Twitter nu sunt reprezentativi pentru populația generală care citește știri”, a avertizat cercetarea Juliei Cagé și colab. Totuși, este mângâietor și, pe o perioadă de timp, profitabil să tratezi propria reflecție ca pe o oglindă a lumii.

 

Note de subsol:

(1) Elizabeth Grieco, ‘10 charts about America’s newsrooms’, Pew Research Center, 28 April 2020.

(2) New York Times, 19 October 2020.

(3) ‘Séries longues de la presse éditeur de 1985 à 2018 — presse d’information générale et politique française, nationale et locale’, French Ministry of Culture.

(4) La Lettre A, 30 July 2020.

(5) Nicholas Lemann, ‘Can journalism be saved?’, The New York Review of Books, 27 February 2020.

(6) L’Usine nouvelle, Antony, 17 June 2020; Les Affaires, Québec, 30 June 2018.

(7) Ross Barkan, ‘The Gray Zone Lady’, The Baffler, March-April 2020.

(8) Matt Taibbi, ‘The post-objectivity era’, TK News, 19 September 2020, substack.com/.

(9) Nicholas Lemann, ‘Can journalism be saved?’, op cit.

(10) Elizabeth Grieco, ‘Americans’ main sources for political news vary by party and age’, Pew Research Center, 1 April 2020.

(11) Julia Cagé, Nicolas Hervé and Béatrice Mazoyer, ‘Social Media and Newsroom Production Decisions’, Social Science Research Network, 20 October 2020 (prepublished).

(12) Jennifer Hollett, ‘How journalists can best engage with their audience’, Twitter, .

(13) See Zaid Jilani, ‘Graduates of elite universities dominate the New York Times and Wall Street Journal, study finds’, The Intercept, 6 May 2018, theintercept.com/.

(14) Stefan Wojcik and Adam Hughes, ‘Sizing up Twitter users’, Pew Research Center, 24 April 2019.

Articolul a apărut inițial pe portalul de limbă engleză a revistei Le Monde Diplomatique cu titlul: The reader becomes king și a fost tradus în limba română de Cristian Velixar.