La Ungheni am coborît cu toţii. Era punctul de frontieră: acolo se termina URSS şi începea necunoscutul. Toţi copiii s‑au aliniat de‑a lungul peronului. Trebuiau schimbate boghiurile, din cauză că în URSS ecartamentul era diferit. Imperiul îşi marca teritoriul. Acesta era ritualul la ieşirea din URSS. Vagoanele erau ridicate de nişte maşinării imense la cîţiva metri de la pămînt. Roţile erau scoase şi înlocuite. Toate astea durau aproape o oră şi erau ca o pregătire pentru despărţire.

Nu ştiam unde mergem, nu ştiam cît timp vom fi plecaţi. Nu ştiam dacă ne vom mai întoarce. Grupurile de tineri erau împrăştiate peste tot. Se cînta mult. Patrioţii cîntau repertoriul Cenaclului Flacăra. Afganii cîntau cîntecele lor în rusă. Ei puteau cînta tot ce voiau, nimeni nu se atingea de ei. Grupurile de patrioţi te taxau dacă cîntai în rusă, deşi toţi eram fani a rockului sovietic, iar imnul nostru era cel cîntat de Viktor Ţoi în finalul fimului ASSA, Transformări. Urlam în cor: Vrem schimbarea!

În loc de căldură – verde de stea.

În loc de foc – fum.

Din calendar mai cade încă o zi.

Soarele roşu a ars pîn’ la scrum.

Ziua se stinge şi ea.

Peste oraşul în flăcări o umbră se repezi.

Transformări cer inimile noastre.

Transformări cer privirile albastre.

În surîsul şi plînsul nostru,

În pulsaţii şi stări – Transformări!

Aşteptăm transformări.

Becul electric prelungeşte ziua de ieri.

În cutie – nici un chibrit,

Dar ochiul plitei de gaz arde la cuhnie vioi.

Ţigara în dinţi, ceaiul răcit.

Clădiri, încăperi.

Şi altceva nu există, toate se află în noi.

Privirile noastre nu‑s foarte înţelepte,

Nici palmele nu apar strălucit.

N‑avem nevoie de acestea,

Ţigara în dinţi, ceaiul răcit.

Cercul nu poate să se îndrepte.

Şi brusc ni se face frică ceva să schimbăm.

Transformări cer inimile noastre.

Transformări cer privirile albastre.

În surîsul şi plînsul nostru,

În pulsaţii şi stări – Transformări!

Aşteptăm transformări.

(trad. Igor Guzun)

Eram ca nişte avioane gata de decolare. Atîta speranţă şi entuziasm era în noi, încît timpul care în urmă cu cîţiva ani se scurgea prea încet acum explodase. Pămîntul a înnebunit şi a început să se învîrtă cu o viteză ameţitoare. Iar noi asta doream: viteza teribilă a noului timp. Am fi vrut ca pămîntul să iasă de pe orbită. Cumva deja ieşise de pe orbita cunoscută. Acum nu mai alerga timpul după noi, ci noi după timp. Acum nu mai eram doar funia întinsă peste abis, acum ne aruncam în abis. Un abis care nu se mai termina. Acum deveneam abisul.

Ne‑am aruncat în abis crezînd că zburăm. Peste un an stăteam la o terasă în Vilnius. Discutam frenetic cu nişte prieteni. Cei din republicile baltice dădeau tonul schimbărilor: transformări radicale. Era august 1991. Se pregătea marele prohod.

Noi eram atît de exaltaţi, că aproape levitam. Pluteam pe deasupra istoriei. Eram generaţia care se născuse cu o totală lipsă de credinţă în prezent şi viitor, cu ură şi dispreţ faţă de trecut. Dumnezeului vechi îi declaraserăm moartea. De fapt, părinţii noştri îl omorîseră de mult. Noi trăiam din cadavrul acelui Dumnezeu mort. Îi devoram.

Iar în sufletul nostru gol, plin doar de necredinţă, s‑a strecurat o nouă speranţă. Un nou Dumnezeu a coborît pe pămînt. Ne‑am îndrăgostit de el şi am alergat să ne aruncăm la picioarele lui, ne‑am închinat şi i‑am jurat credinţă. Pînă la moarte.

La Moscova se anunţase o lovitură de stat. Vechii demoni încercau să refacă din cenuşă lumea lor. Gorbaciov, acest Ioan Botezătorul al noului Dumnezeu, era arestat. Noi, plini de optimism, declaram că sîntem gata de sacrificiu. Şi chiar eram gata: o nouă divinitate este întotdeauna întîmpinată cu sacrificiul celor tineri şi nevinovaţi. Nu a fost nevoie de sîngele nostru. Puciştii au fost învinşi la timp. Iar pe 24 august Gorbaciov îşi anunţa retragerea. Era începutul noii lumi. Noul Ierusalim cobora printre noi, pentru noi.

Am ieşit în stradă cu noua icoană destinată noului Dumnezeu. Pe ea scria: Capitalism, te rugăm să ne ierţi pentru tot, vino să ne salvezi! L‑am iubit pe noul Dumnezeu cum îşi iubeşte un nou convertit propria sectă. Pentru el am părăsit totul. Ne‑am părăsit părinţii, surorile şi fraţii, nevestele şi copiii, poporul şi ţara. Am ars tot ce amintea de lumea veche – cîmpuri, fabrici, uzine. Am şters memoria şi am început să scriem totul de la capăt. Nu am mai vrut să păstrăm nimic din vechea lume. Nimic. I‑am oferit tot noului Dumnezeu, şi sufletul. Ca să purificăm tot.

Am renunţat la toate. Şi l‑am urmat pînă la sînge, pînă la lacrimi, pînă la sacrificiu. I‑am adus viaţa noastră ca ofrandă. Am crezut mereu că mai era nevoie de încă puţin, foarte puţin sacrificiu şi raiul va veni pe pămînt. Că în stînga va curge miere şi în dreapta lapte. Că îngerii vor coborî pe pămînt şi noi vom deveni ca ei. Că mîna invizibilă a noului Dumnezeu va pune negreşit totul la locul lui. Şi vom trăi fericiţi la sînul acestui nou Dumnezeu mai bun, mai drept, mai curat, mai milos.

Ne îndreptam spre o altă lume, cu alte icoane, cu alţi demoni, cu alte bucurii şi dureri. Puteam să zburăm oriunde, puteam să devenim orice, puteam să facem orice. Dar nimeni nu ştia cît avea să dureze zborul nostru, unde aveam să ajungem şi dacă nu cumva aveam să ne frîngem aripile.

„O, vino odată, măreţ viitor! O, vino odată, măreţ viitor! O, vino odată, măreţ viitor!“, strigam bacovian. Viitorul a venit peste noi în trei valuri de mistică.

Mai întîi a venit un Dumnezeu religios, dar foarte diferit de cel al bunicilor noştri. Era mult mai militant, mai aplicat şi pragmatic. Un soi de comunism pe dos. În abecedar locul lui Lenin a fost luat de o icoană statalistă, comercială. Toţi, aproape toţi, l‑am îmbrăţişat pătimaş.

A venit apoi o altă mistică profundă: mistica regăsirii identitare, mistica neamului şi sîngelui, a gliei şi strămoşilor. Ceva profund, iraţional. Noua mistică se dorea mai colectivistă, mai tribală, mai legată de sînge, neam şi pămînt. Acolo era patosul.

A mai venit o mistică, mistica banului, a consumului, a proprietăţii. A capitalului. Forţa cu care a venit peste noi era mai mare decît a primelor două luate la un loc. Nici neamul, nici mama, nici raiul, nici Dumnezeu nu puteau sta în faţa puterii seducătoare a consumului şi acumulării. A avea devenea mai important decît a fi.

Dar toate trei au venit într‑un singur flacon, să ne ofere un nou rai, o nouă lume, o nouă poveste, o nouă utopie, mai grozavă decît cea veche din care ieşeam zdrobiţi. Spiritul dobîndea materie, dobîndea plăcere, dobîndea emoţie iraţională. Universalimul şi internaţionalismul, raţionalitatea şi visurile progresului tehnic şi ştiinţific au fost făcute praf. Acum ştiam, ba chiar eram siguri că fericirea se ascunde în bancnota verde a unui neam victorios pe care scrie: In God We Trust. Ei ne învinseseră, iar noi începeam să trăim viaţa lor cu pasiune.

Secolul XX, un secol al vitezei şi violenţei, un secol al marilor victorii şi înfrîngeri, un secol al marilor sacrificii umane, a trecut peste noi aparent fără să lase urme. Noi eram ultima lui urmă, ultimul lui produs. Noi am venit, ultimii copii abandonaţi ai acestui secol, ca să o luăm de la capăt. Ca şi cum secolul XX nu ar fi existat. Aşa aveam să pregătim debutul secolului XXI.

Dar el era încă în faţa noastră. Eram obosiţi să aşteptăm viitorul. Eram copiii domestici ai unei mari înfrîngeri. Aşteptam sfîrşitul. Aşteptam un nou început. „O, vino odată, măreţ viitor“, repetam în sinea noastră. Ca o rugăciune, ca o mantră. Mergeam spre viitor şi citeam Bacovia, Poemă finală.

Istoria contemporană…

E timpul… toţi nervii te vor…

O, vino odată, măreţ viitor.

Mergeam spre viitor, eram aproape fericiţi şi nu ştiam că fericirea noastră se apropie de sfîrşit căci viitorul deja începuse.

Fragment din Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021).

Facebook Comments Box