Florin Poenaru: Felicitări Vasile pentru noul tău volum Sălbaticii copii dingo (Polirom 2021). Ai oferit deja câteva interviuri în care prezinți volumul – am în vedere mai ales discuția angajantă pe care ai avut-o cu Adela Greceanu – și, cu siguranță, o să urmeze și altele. În ceea ce mă privește vreau să te provoc cu câteva întrebări pornind de la volum, de la lumea socială descrisă de el, decât strict în legătură cu acesta, pe care totuși sper să-l descopere cât mai multă lume.

Așadar, cum ai plasa acest volum în ansamblul cărților tale și, mai ales, evident, în relație cu prima ta carte Născuți în URSS? După mine cele două nu pot fi citite decât împreună. Chiar dacă ele diferă în ceea ce privește contextul istoric în care au apărut, conținutul și stilul lor, sunt totuși legate în mod inevitabil de încercarea ta de a reda pentru publicul român o experiență nefamiliară, aceea de a fi cetățean sovietic – într-o țară profund anti-comunistă și anti-sovietică. Ce semnifică această ”reîntoarcere” la tema care ți-a asigurat consacrarea în spațiul literar și public autohton? Putem vorbi de un ”program” sau ”rețetă” Ernu în acest sens?

Vasile Ernu: Eu m-am despărțit de mult de această carte de debut pe care o consider destul de pop. Ea rămâne valabilă, rămâne un soi de hit, mai ales prin vocea ei cam unică, stilul și atitudinea deloc specifică discursului local legat de trecut și mai ales comunism. Deja s-a clasicizat.

Sălbatici copii dingo face însă ceva foarte diferit. Dacă Născut în URSS avea un aer doar parțial personal, vorbeam mai degrabă în numele unui ”noi” generic – a unei materii intime sovietice – aici situația se schimbă radical. Aici pornesc dinspre viața reală, personală, dinspre existențial. Politicul trece în plan secund – el nu mai este afișat, ci ascuns. Materia existențială mă interesează mai mult pentru că așa pot dezvălui mai bine lucrurile esențiale. Fără a ocoli  însă subiectele tari ale vremii.

În cartea mea de debut pun cap la cap niște locuri comune în orizontul de sens al unei mari istorii. Eu spun acolo cu disperare și destulă ironie: istoria noastră pe care acum o urâți, care e o istorie tragică, da, este– are un sens imens și o valoare colosală. A arunca la coșul de gunoi această istorie înseamnă a arunca la gunoi o imensă experiență și o imensă istorie. Eu spun: istoria noastră tragică este cel mai prețios lucru pe care-l avem – trebuie să o valorificăm. Ca americanii și europenii occidentali au trăit mulți, și o să trăiască – ca esticii însă, nu. Esticii au avut curajul și nebunia să rupă istoria  – să se ia la trântă cu dumnezeul istoriei. Am învins și am înfrânt – dar am schimbat cursul istoriei – cu tragedii imense. Aceste lucruri trebuie asumate, gândite și înțelese. Noi nu am fost o ”pauză în istorie” cum ne învață acum ”Rollerii istoriei actuale”. Noi, cei care am trăit în acel regim, suntem ultimii antici – despre noi peste 100-200 de ani se va vorbi ca despre ultimii eroii antici ai umanității care au avut curajul să lupte cu istoria: am produs un soi de zbor istoric unic – cu victorii și tragedii imense: totul trebuie asumat. Suferința noastră imensă a fost oare în zadar? Noi suntem mărturia crimelor care nu trebuie să se mai repete, dar și a curajului de a crea noi alternative și practici umane – noi, ultimii antici trebuie să depunem aceste mărturii.

Aici, în noua carte, eu încerc cu totul altceva – eu încerc să-mi răspund mie decent: ce am trăit eu de fapt acolo? Care au fost sensul și spiritul acelei epoci? Ce a însemnat pentru mine acea epocă și care a fost cursul istoriei?

Mai e de spus că eu inițial am vrut să cuplez anii 80 cu 90: dar ar fi fost prea mult material. Așa că vor fi două cărți: Sălbaticii copii dingo – anii 80 –  va fi urmată de Generația canibală, care este despre anii 90: cea mai violentă epocă de după al doilea război mondial.

De ce ai simțit nevoia să scrii acest volum acum? De ce această nevoie de întoarcere cu fața spre trecut, de evadare din cotidian și din tumultul prezentului cu nenumăratele sale probleme și provocări? E o reacție de respingere sau o formă de nostalgie? N-ar fi trebuit să scrii acest volum la 80 de ani nu la 50? E aici o problemă mai amplă care mă preocupă și pe care vreau s-o discut cu tine. Am observat de câțiva ani că la stânga există un fenomen al întoarcerii spre trecut. Pe vremuri stânga era în avangardă, mereu cu ochii pe viitor, pe schimbare, pe nou. Acum stânga pare a fi afundată în trecut, în nostalgie, în cădere pe gânduri despre ce a fost sau despre ce ar fi putut să fie. Sunt volume care vorbesc despre left melancholy iar o bună parte a universitarilor de stânga globali se întorc la Marx, la Engels, la Rosa, etc. – adică la figurile tutelare de acum 150 sau 100 de ani. Recunosc că găsesc această atitudine deopotrivă interesantă și deconcertantă. Când și-a pierdut stânga apetența pentru viitor? De ce simțim această nevoie de a ne uita în spate?   

E foarte interesant ce spui tu. Eu fac cumva un soi de ”înapoi în viitor”. Glumesc, dar nu foarte. Era poanta lui Boris Groys – comunismul nu a murit, ci doar s-a oprit. Ca un corp în moarte clinică, se poate trezi și porni de la capăt. Dar să nu speriem lumea. Viitorul arătă atât de sumbru încât comunismul pare o pajiște pe care în curând o vom visa. Problema e legată de vis, de configurarea viitorului. În acest moment viitorul nu există pentru că el deja e consumat: trăim o epocă care-și devorează viitorul în avans. E ca într-o distopie SF americană din acelea foarte proaste.

Bun, revenim la întrebarea ta. Eu cred că la 30 de ani distanță de fenomen am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic  care coincide cu adolescența, o perioadă deloc simplă. Volumul are subtitlul: Cartea adolescenței.

O carte o scrii când simți că trebuie. Și mai cred că și societatea începe să fie mai pregătită să-și reevalueze istoria. Eu lucrez programat, recunosc, dar dau drumul la scris atunci când se acumulează suficientă stare cât să pot duce o carte de 370 de pagini până la capăt.

Repet, pentru mine au fost câteva mize pur personale: A) să-mi explic adolescența mea – perioadă dificilă, relații complicate, transformări, plecări, părinți, prieteni, emoții, corp – e cartea adolescenței;  B) să înțeleg materia din care era compusă acea epocă – sensul și spiritul ei; C) să configurez o mini-istorie personală – a experienței mele, a locului, a timpului, a societății, dar totul într-un cadru de sens universal – transform Ciocana, Poșta Veche, Botanica și Buiucani, orașul Chișinău al anilor 87-89 în centrul lumii și al istoriei.

Toate astea pornind dinspre experiența personală, dar care firește, are la bază și multă cercetare. De exemplu este destul de vizibil cred, o anumită obsesie pentru ”istoria materiei” – adică o istorie cotidiană a locurilor, a materiei, a modei, a obiectelor din care era compusă epoca. De ce? Pentru că reprezintă mult mai autentic esența epocii decât dacă am citit discursurile oficiale.

Eu mai am o obsesie actuală legată de acea ruptură: acel regim era clar că trebuie dizolvat, distrus, schimbat. Asupra acestui fapt nu am niciun dubiu. Ceea ce cred însă acum este că felul în care am făcut acest lucru a fost total în defavoarea noastră, a grosului populației. Noi am făcut comunismul sovietic, noi l-am distrus. Asta este un fapt istoric: am fost martorul acestui proces. Acum însă cred că am ales cea mai proastă cale de a ieși din comunism. Victoria noastră a fost de fapt un canibalism total – restaurația a învins în timp ce noi ne sfâșiam între noi ca hienele. Dar mai mult despre asta peste un an, în următoarea carte. Acum rămânem cu melancolicii și pofighiștii copii dingo…

Volumul tău amestecă amintiri personale și personaje locale cu teme foarte mari ale finalului Uniunii Sovietice. Una dintre acestea, recurentă, este explozia de spiritualitate, misticism, ortodoxism, și a tot felul de alte –isme care se opuneau în mod ferm raționalității propuse de regim, cel puțin la nivel formal. Am în vedere aici inclusiv observațiile tale foarte atente despre apariția ”karatelor” și mai apoi a culturismului, fenomene ce au fost vizibile nu doar în URSS, ci în tot spațiul comunist. Cum explici această turnură spirituală, anti-rațională de la finalul comunismului? Era rezultatul unei forme de rezistență la inerția regimului sau e vorba de fapt de contradicții mai ample ale regimului ca atare?

Dacă ai urmărit atent, eu chiar încerc să fac o genealogie a unor idei, ale unor mode. Pentru mine materia, care de obicei este sintetizată în niște obsesii și dorințe, este o chestiune reprezentativă pentru spiritul epocii. Moda este cel mai facil indicator al acestui spirit al epocii. Dacă nu ai timp să citești un teanc de cărți de istorie, sociologie și antropologie despre epocă ca să o înțelegi, ce faci? Te uiți la un album de modă al epocii – ce îmbrăcau, ce mâncau, ce ascultau, la ce se uitau, cum petreceau oamenii timpul și totul devine destul de clar. Moda este un soi de Zeitgeist, o sinteză a spiritului vremii.

Însă ca să înțeleg anii 80 trebuie neapărat să pricep anii 60, dar mai ales anii 70. Generația mea aproape că nu pricepe deloc epoca stalinistă – între noi și epoca stalinistă stau alte două epoci: epocă dezghețului hrușciovist și epocă stagnării brejneviste. Sunt epoci cu practici și experiențe foarte diferite. Epoca stalinistă noi nu o pricepem și nu o simțim aproape deloc. Firește că există continuități dar ele au fost modificate de medierea și transformarea făcută de cele două epoci, generații care au produs tipuri umane și practici sociale diferite.

Pentru mine însă e foarte important să înțeleg anii 60: un soi de generație a entuziasmului dar și a marilor îndoieli. E generația care-și pierde credința și devine în masă liberală. La nivel global cea mai liberală intelighenție se afla în URSS. Liberală și conservatoare. Marele paradox – comunismul a produs cea mai liberală și capitalistă intelectualitate și cel mai religios popor. Capitalismul occidental a funcționat pe invers.

Anii 70 însă sunt și mai importanți pentru mine pentru că noi, generația noastră, ne naștem atunci. Anii 70 sunt marcați de melancolia tipic burgheză – melancolie, spațiu privat, intimitate, confort, acumulare, conformism. Așa sunt părinții și frații noștri mai mari – o melancolie teribilă. O melancolie într-o lume în descompunere. Cam cum e tot disco-popul sovietic: Melancolie, dulce melodie. Frații Strugațki și Stalkerul sau Solarisul lui Tarkovski explică această atmosferă. De fapt toată cinematografia anilor 70 e așa în Est.

Când noi trecem de la copilărie la adolescență exact asta simțim: timpul e lipicios – curge greu precum mierea de albine. Sentimentul acela că pământul a uitat să se mai învârtă – totul s-a oprit. Azi e de neimaginat așa ceva – să stai să te plictisești să treacă timpul. 300 de milioane de cetățeni sovietici plictisiți așteaptă să curgă ”mierea cosmică” – timpul.

Eu încerc să pricep unde și când apare acest moment de declanșare – de schimbare a epocii. Eu îmi aduc aminte bine începutul anilor 80 și sfârșitul lor. Efectiv sentimentul e că cineva a dat drumul la rotația pământului: era oprit și s-a pornit. Și a început să se învârtă tot mai dement.

În acest context al schimbărilor există un transfer foarte straniu a unor obsesii din trecut spre noi și spre viitor. Sau poate niște atavisme ies la suprafață?  Din acel universalism și umanism comod, brusc încep să iasă noi identități: o explozie de identități.

Eu încerc să le pun pe trei mari categorii: trei mari zeități – Religia, Națiunea, Capitalul.  O explozie a religiosului incredibilă. Eu ironizez puțin dar situația chiar așa era – nimeni nu mai avea habar de Lenin și Marx, însă toți știau toate divinitățile lumii; nimeni nu mai știa Manifestul Comunist însă toți recitau Hare krișhna și Tatăl nostru. La televiziunea centrală seara se dădea emisiuni cu guru Nr1 al URSS – Kașpirovski – un soi de vraci taumaturg. În țara ateismului în 89, toți erau în transă mistică. La orele de seară orașele erau pustii: erau în transa lui Kașpirovki – acest Rasputin al epocii perestroika.

Elementul identității naționale – o altă identitate la limita mistică: toată lumea și-a redescoperit brusc identitatea etnică. Totul s-a spart în 1001 de naționalități care mai de care ”mai aleasă” – urlam pe stradă: ”Treceți batalioane române Carpații”. Cântece, poezii, icoane, neam și sânge. Era ca într-o transă totală.

Și ultimul element, care a fost și cel mai puternic cred eu – credința dementă în capitalism. Chiar am o poză celebră cu un afiș pe care scrie: Capitalism – te rog să ne ierți pentru tot, vino și ne salvează! Un strigăt religios. Era divinitatea supremă pentru care eram dispuși la orice sacrificiu. Estul se oferea ca o ultimă transfuzie de sânge proaspăt pentru noul idol – Capitalul. Vampirul tandru – cum cânta NAU – avea să ne sugă nu doar sângele, ci și mințile și sufletul. Tot.

Pentru mine est foarte greu să înțeleg această trecere – au fost declanșate în noi niște mecanisme stranii. Societatea și-a ieșit efectiv din minți. A fost ca o transă totală socială. În 89 noi credeam în orice, cu excepția comunismului. Ce a urmat este deja subiectul următoare mele cărți – Generația canibală, unde încerc să povestesc ce s-a întâmplat cu acești ”copii dingo”.

Redai foarte convingător în volum atmosfera de abandon total de la finalul comunismului, resimțită de colegii tăi de generație, dar și de cei mai în vârstă. Nimeni nu mai crede în comunism, nimeni nu mai are chef, nimeni nu mai are nici un vis, nici un plan nicio speranță, finalul pare iminent, dar nu-l întrezărește nimeni încă. Mi se pare că asta exprimă exact situația noastră globală de azi, trei decenii mai târziu, minus plasa socială oferită de comunism. Într-un fel sau altul toți, sau cei mai mulți dintre noi, suntem pofig, doar că în capitalism. Însă, revenind la discuția din volum, pe fundalul acesta de abandon, spleen și încremenire, există mișcare și încă una chiar foarte intensă. E vorba desigur de mișcarea unor mărfuri rare, dar mult dorite: de la blugi, la walkman, la cărți interzise, la video. Stagnarea și lâncezeală din finalul comunismului erau dublate totuși de apariția unui spirit antreprenorial și chiar politic (am în vedere aici ideea națională, desigur) care contrazic starea de pofig până la urmă. Cum se împacă cele două? Cum se transformă starea de abandon cu exuberanța și angajarea politică cu care se termină volumul (și comunismul)?

Eu cred că fiecare epocă are niște mărci puternice dominante. De exemplu: atmosfera din epoca anilor 90 și cea din anii 2000 nu seamănă deloc cu cea de azi. Eu încerc să găsesc aceste mărci centrale.

De exemplu: părinții noștri, cei mai mari, generația anilor 70, epoca stagnării și melancoliei totale, nu mai credeau o iotă în discursul oficial. Nu credeau, însă erau încă destul de fideli regimului – cel puțin respectau bine ritualul. Era ca o religie moartă, dar cu un ritual funcțional – precum creștinismul eclezial occidental de azi. Ritualul în politică e foarte important – face să funcționeze mașinăria. Generația 70 era docilă, supusă în sensul că respecta cutumele. Firește, din oportunitate – viața trebuia trăită. Ba chiar avea deja experiență cu regimul – se acumulase o experiență istorică lungă, mai ales clasa intelectuală, birocrația, scheletul regimului: știau perfect să se împace cu regimul. Acasă îl înjurau iar în rest trăiau într-o armonie aproape perfectă.  Contractul social funcționa binișor în epoca brejnevistă.

Ce doreau de la noi părinții? Exact acest tip de viața – ipocrizia este o armă mult mai puternică decât violența din punct de vedere politic. Ei știau asta – și ne pregăteau pentru asta.

Tehnica noastră a fost însă una a abandonului, dar foarte diferită de a lor – noi nici măcar ritualurile banale nu mai aveam chef să le respectăm. Nu ne mai interesa direcția în sus, ci doar în jos. Trântiți prins subsoluri, lipiți de asfalt – bând vin ieftin și cântând  acele melodii triste fără minim orizont spre viitor: O acest dulce cuvânt – Kamceatka.

Însă acest ”pofig” – mi se rupe – nu e strict legat de adolescență, ci de epocă. Regimul a fost abandonat total, nu doar de noi, ci de toți. Inclusiv de Comitetul Central. Inclusiv de liderul sovietic – Gorbaciov. Noi aveam însă un abandon total.

Pentru mine este iarăși destul de complicat să văd momentul acesta al obsesiei pentru obiecte – și ”lumea de dincolo”. Eu am câteva capitole pe subiect. Când devenim noi americani? În anii 80 spre final nimeni nu era mai american decât noi: noi am devenit ultimi americani autentici. Procesul – americanizarea sufletului. Cum se produce asta? Ea începe după mine în anii 60, se induce în anii 70 – îmburghezirea – și vine odată cu noul val de cultură pop și consumism. Mai ales muzica și filmul. Treptat și mărfurile.

Interesant este că în epoca sovietică ”banul” și ”capitalul” nu sunt un instrument politic. Asta e foarte important de înțeles. Nu însemnă că nu erau oameni cu bani și capital: erau dar nu le puteau folosi ca instrument politic și ascensor social. Instrumentul politic era cunoașterea și funcția, jobul. Asta diferențiază radical cel două lumi. În acest sens noi eram mult mai liberi decât americanii în anii în anii 70-80. Atenție – vorbesc de libertate socială, nu politică.

Eu asta am înțeles abia recent. De ce? Pentru că acumularea de cunoștințe se face cu alte instrumente pe care societatea ți le punea la dispoziție: nu era nevoie de moștenire, ci de condiții sociale pe care noi le aveam. Cunoaștere îți oferea rapid acces la job – banii în ecuație nu contau. Erau goliți de putere politică. În acest sens orice copil de la sat putea ajunge într-o generație șef de Universitate sau mare spital sau chiar lider de Partid – o democrație socială incredibilă într-o cultură autoritară politic. Repet: foarte autoritară politic.  

Asta este o temă pe care aproape nimeni nu o discută. Ceea ce orice familie își permitea în anii 70-80, azi nici nu mai visează. Părinții mei, simpli slujbași la țară, cu venit minim, au putut să crească 5 copii și să țină trei simultan la facultate în capitală. Toți aveau cămin și burse – studenția era mai degrabă ajutor pentru familie decât o greutate. Eu aveam o bursă aproape 40% din salariul mamei, plus cămin. Astăzi așa ceva este de neimaginat. Nu mai vorbesc de milioanele de case primite cu sume modice, pe care și le permitea și măturătorul de stradă. Asta însemna democrație socială. Însă politic erau niște idioți – un autoritarism tâmp, agresiv, restrictiv care pe noi ne sufoca.

Încerc să trec prin toate aceste aspecte cât de cât: ca un tânăr care le trăiește, existențial, moale, melancolic și frumos. Am trăit vremuri tragice și glorioase: care s-au sfârșit tragic și catastrofal pentru mare parte a esticilor.

De vreo doi ani tot schițez proiectul unui volum care încearcă să reabiliteze din punct de vedere teoretic conceptul sociologic de generație impus inițial de Karl Mannheim. Avansez greu deoarece nu sunt total convins de utilitatea acestui concept – sau de operaționalitatea sa – deși în mod evident suntem cu toții plasați în moduri diferite în timpul istoric, iar volumul tău arată cât se poate de clar acest lucru precum și cât de importantă este gândirea reflexivă despre plasarea noastră în timp. Cum te raportezi tu la acest concept de ”generație”? Cum stabilești granițele, mai ales că URSS este un caz special? De exemplu, pentru Alexei Yurchak, pe care îl invoci în carte, ultima generație sovietică o reprezintă cei născuți după moartea lui Stalin și care ajung la maturitate la mijlocul anilor ʼ70 și începutul anilor ʼ80. Pentru tine, ultima generație sunt cei născuți în anii 70 și care prind finalul comunismului la granița dintre copilările și adolescență.

Recunosc că eu când scriu o carte dincolo de documentare, de povești adunate, de informație, trebuie să am un concept – adică un soi de narațiune mare: un sens larg spre care curge totul.

De multe ori textele mele au ceva din construcția parabolelor: un sens al poveștii. Bine, el de obicei est ascuns, subversiv, lunecos. Sau așa ar trebui să fie ca să activeze cititorul. Nu-mi plac cărțile care dau totul gata rezolvat – te fac pasiv. Asta e pentru manuale de instrucțiuni. De obicei cartea trebuie să te pună pe gânduri și mai ales să te mai și incomodeze puțin.

În capul meu am destul de clar împachetată problema asta cu generațiile. Eu am o proprie tipologie după care împart generațiile. Încerc să nu pun hotare foarte stricte. Chiar dacă am lucrat mult cu epoca începutului de secol XX (în Izgoniții), acolo îmi este mai greu să pun hotarele. Și în general eu pun hotare moi, elastice.

De exemplu, pentru mine este destul de clară generația pe care eu o numesc Generația tăcută – cei născuți undeva în jurul anilor 1920. De ce acest indiciu – ei mor cel mai mult pe front pentru că sunt cei mai activi. De exemplu cei născuți în 1923 mai rămân în viață, dintre bărbați, doar 3%. E generația sovietică cea mai sacrificată – a construit enorm, s-a sacrificat și a tăcut. Ea se încheie în 1953 – moartea lui Stalin. Ea a văzut Marea teroare, ea a văzut războiul și ea a construit cam grosul infrastructurii secolului XX. Și nu s-a plâns: am un respect enorm pentru membrii acestei generații. Părinții mei sunt undeva din această generație – m-au făcut la bătrânețe.

Odată cu Hrușciov, dar mai ales cu 1956 – congresul XX unde îl demască pe Stalin – se naște Generația dezghețului: generația entuziasmului și a turnurii spre liberalism – entuziasm, îndoială, pierderea credinței și îmbrățișarea liberalismului. Ea se termină undeva în 1968 – trupele sovietice intră în Praga: Primăvara de la Praga – le încheie cariera.

După Primăvara de la Praga începe Generația stagnării din epoca brejnevistă: o epocă a melancoliei totale, a îmburghezirii. Cea mai stabilă și prosperă epocă sovietică: burghezia sovietică o ducea binișor – elită, birocrație, intelighenție. Corect, numele ei ar fi epoca stabilității. Timp berechet, stat social, muncă puțină plătită bine, comod și ai și justificarea că ești ”cenzurat” – dar dispare teroarea clasică. Melancolie și plictis – lungile discuții interminabile plictisite semi-pilite și veșnic nemulțumite.

Însă e o generație din punctul meu de vedere subapreciată. Generația dezghețului era spectaculoasă – semăna enorm de mult cu Generația 68 occidentală (erau cam aceeași): același pattern. Însă această generație burghez-melancolică în descompunere din anii 70 produce ultima marea renaștere culturală estică, sovietică și rusă. Un amestec de revenire la rural, dar într-o formulă eco, o revenire la intimitate, privat, psihologism și religie. Dar atenție: religie mai mult ca tehnică de întreținere a stării de spirit, de confort – nu habotnică.

În acea perioadă se produce mult film, multă muzică, teatru și literatură de foarte bună calitate. Dacă urmărim atent vedem foarte multe discuții ale naibii de avangardiste: Saharov propune un soi de împăcare a capitalismului cu socialismul: o a treia cale – o  socializare a capitalismului, nu un abandon al socialismului, deloc; se discută despre noi comunități și forme de organizare, desper ecologie, despre natură și despre suflet. În acea epocă a descompunerii existau o mulțime de elemente de avangardă care văd că acum sunt reciclate ca ceva nou. A fost o Renaștere în descompunere. Generația lor se termină în 1982 – moartea lui Brejnev le încheie melancolia care va mai dura puțin.

Și venim noi: născuți gata îmburgheziți, plictisiți, miserupiști, cei care am abandonat nu doar istoria, ci și viața. Pământul se oprise, noi eram țintiți pe asfalt și ne târâim spre un chioșc să ne luam bere – credeam că e pentru temeritate, așa. Toată oboseala generațiilor din față s-a adunat în noi: eram plictisiți, însă dispuneam de probabil cea mai sofisticată minte sovietică. Cei de dinaintea noastră erau puțin mai pregătiți ca noi – noi eram mai sofisticați însă – înfățișasem șiretenia Istoriei, dar ne era pofig de ea. Și brusc ceva s-a declanșat.

Ca să închei: eu împart generațiile nu după anii de naștere, ci după o anumită dominație a unor grupuri – grupuri generaționale hegemonice care au dat tonul vremii, care au întruchipat spiritul și sensul vremii. Mă ocup de zona urbană – deloc de rural, care are cu totul altă poveste. În acest sens plasez altfel lucrurile decât Alexei Yurchak, dar sunt în mare de acord cu tezele lui. Cert este că ”nucleul dur” al celor care au dat jos comunismul este această generație matură în anii 70: cea care a avut și cel mai mult de câștigat. Cine a primit cel mai mult, s-a răzbunat cel mai tare. Noi am fost doar ”sângele proaspăt”, energia tânără și fondul sonor cântând imnul Kino: PeremenVrem schimbarea! Cerem schimbarea! Și am primit-o: au sărit creierii și ficații pe ecranele TV. Victoria totală s-a transformat în anii 90 – a venit timpul Generației canibale. Noi de fapt ne-am format în sensul plin al cuvântului după 90. Dar e o altă poveste, altă carte.

Volumul oferă totodată o incursiune subiectivă în geografia socială și simbolică a orașului Chișinău. Recunosc că e dimensiunea volumului care m-a prins cel mai mult, modul în care călătorim cu tine de la Buiucani la Ciocana, de acolo la Botanica și Poșta Veche și desigur în centru, la cafenele Moldova și Fulgușor. Trecem prin multe lumi sociale, în ciuda preconcepției de omogenizare atribuită comunismului, și prin diferite regimuri lingvistice. Chișinău apare în mai multe din volumele tale, de exemplu în Izgoniții unde e vorba de progromul din 1903. Cum te raportezi la acest spațiu pe care l-ai părăsit la 19 ani dar care, iată, reapare mereu în reflecțiile tale?

În anii 90 am ținut legătura cu acel spațiu, dar cumva straniu – privit dinspre Vest: colonial. Însă, treptat, l-am abandonat. În ultima perioadă revin la el. Pentru că nu e corect să-l abandonez – pentru că e istoria mea, e viața mea, e spațiul meu. Mai ales că adolescența și copilăria sunt cumva epocile formatoare – ce ai prins atunci rămâne ca materie formativă. Ce trăiești mai târziu nu are aceeași putere și emoție, nu-ți mai produce o asemenea amintire emoțională.

În sensul acesta încerc să refac ”harta și teritoriul” – ”istoria și timpul”. Spațiul acelor vremuri – e ca o mărturie. O mărturie trăită și ca o mărturie reflexivă asupra istoriei și locului în istorie.

Pe mine mă deranjează enorm de mult că avem atât de puține cărți despre Chișinău și Basarabia scrise din perspectiva aceasta – de a cunoaște locul, oamenii, timpul, dar nu ca pe o istorie a datelor, ci ca pe o istorie și geografie trăite și gândite: cu bunele și rele, cu victoriile și tragediile ei. Unde sunt cărțile noastre despre Chișinăul anilor 50, 60, 80? Nu prea le avem. De ce cele mai bune cărți despere Chișinăul începutul de secol XX sunt în rusă și idiș?  

Și din această cauză  încerc să arăt orașul în mai multe straturi, grupuri sociale, locuri, comunități. Acest oraș nu mai există azi decât parțial. Dar el poate fi povestit. Și mai ales scos din logica hegemoniilor culturale.

Textul cărții este ”spart” de versurile unor piese foarte cunoscute ale unor formații iconice ale vremii. Tu le explici în detaliul profilul. Dar până la urmă totul se învârte în jurul lui Viktor Țoi și al formației sale Kino. O ilustrație foarte nimerită a lui Roman Tolici exprimă perfect caracterul său simbolic de la finalul comunismului: Țoi jiv. Țoi trăiește care amintește de poemul lui Maiakovski despre Lenin, de la începutul erei sovietice. Explică-ne cum s-a creat acest mit pentru Țoi, ce a stat la baza sa, încă înainte de moartea sa tragică și simbolică în 1990?  

Spun puțin la început, în acele Precizări de început. Ultimele mele patru cărți au aceste ghiduri de început ca niște ”manuale de ajutor” – pentru a ajuta cititorul. Eu am fost în adolescență mai puțin apropiat de Kino & Viktor Țoi. Am fost mai aproape de Aquarium și BG – Bortis Grebeșcikov (liderul incontestabil al rockului din Leningrad, mult mai elitist). Dar cel mai aproape am fost de NAU – Nautilus Pompilius din Sverdlovsk, mult mai noir și ale căror versuri erau scrise de legendarul părinte al contraculturii sovietice – Ilia Kormilțev.

De ce am ales ca ”playlist” central pentru carte Kino? Pentru că acum am perspectiva de ansamblu și înțelegerea necesare. Nicio trupă, și nici un star sovietic underground, nu a reușit să coaguleze, să să unifice, așa cum a făcut-o Kino și Țoi.  BG era prea elitist și pretențios, era pentru elita burgheziei sovietice liberale. NAU erau prea de nișă, ei aveau să prindă mai tare în anii 90 – Balabanov – Brat/Fratele e pe NAU. Kino însă prinde cel mai bine spiritul vremii – cam toată epoca despre care vorbesc poate fi redusă la câteva hituri Kino ca atmosferă și sens. Kino după mine este ultimul unificator al tuturor grupurilor generației noastre. Indiferent dacă erai proletar gopnik, copil de centru, copil al burgheziei sau al aristocrației sovietice  Kino ne unea. A fost o alegere – pentru a ajuta demersul cărții mele – sensul și spiritul ei. Interesant este faptul că Kino și Țoi revin în mare formă acum – sunt cei mai ascultați.

Cu siguranță că e o carte care nu te plictisește. Are și desene de Roman Tolici, unul dintre cei mai buni pictori ai generației noastre.

Ce sunt câinii dingo – canis lupus dingo – dacă nu niște câini domestici, foști sălbatici, care lăsați liberi se sălbăticesc din nou.

IMAGINE DE FUNDAL DE ROMAN TOLICI (ilustrație din carte). 

Articolul a apărut inițial pe platforma CRITICATAC.

Facebook Comments Box