Introducere

După ce Dobrogea a fost oferită și acceptată ca urmare a Tratatului de la Berlin din 1878, Basarabia a fost a doua provincie anexată de Regatul României. Inițial elita de la București a avut mari rezerve în a schimba cele trei județe din sudul Basarabiei pentru Dobrogea, care în anii 1870 era văzută ca înapoiată și necivilizată (Iordachi, 2013). În ultimul an al Primului Război Mondial situația era inversată: România era nevoită să cedeze Dobrogea în urma Păcii de la București și să primească în schimb întreaga Basarabie.

De data aceasta însă, Basarabia era regiunea nedorită: un teritoriu rusificat, împânzit de doctrine de stânga și cu o populație ostilă administrației românești. Basarabia, „pământ românesc”, era în acei ani o regiune marginală atât geografic, cât și în imaginarul politic și cultural al românilor (Boia, 2014: 64-5). Regatul lui Ferdinand și Brătianu intrase în război alături de Rusia țaristă pentru a recupera Transilvania și Bucovina, abandonând astfel pretențiile la teritoriul dintre Prut și Nistru.

Doar Revoluția rusă din 1917 i-a putut oferi lui Brătianu posibilitatea de a lua în considerare obținerea fostei gubernii. Aceeași revoluție făcea însă ca populația Basarabiei – elite şi țărani deopotrivă – să strâmbe din nas la perspectiva unei alte monarhii care s-o guverneze, după ce tocmai scăpase de absolutismul țarului Nicolae. Astfel, cu etosul revoluționar care stăpânea mare parte din populație, Basarabia devenea un dar greu de digerat pentru elita română, care cu doar zece ani în urmă folosise tunurile împotriva țăranilor. A fost nevoie de o politică violentă de represiune pentru a legitima stăpânirea românească. Disensiunile din Basarabia au fost etichetate drept amenințări la adresa securității României. Comunismul a fost considerat drept amenințarea cea mai gravă.

Acest pericol a fost construit ca un mecanism prin care România putea include Basarabia în fluxurile coloniale de capital, în care fusese inclusă la rândul său de imperialismul german. Basarabia era o regiune plină de resurse economice, care a servit drept compensare pentru colonizarea României după Tratatul de la Bucureşti de către Germania. Berlinul avea nevoie de un stat puternic la gurile Dunării, iar anexarea Basarabiei îi garanta că România poate fi exploatată economic dar nu distrusă politic. După înfrângerea Germaniei în noiembrie 1918, Basarabia a rămas parte din regatul român, deşi contestările şi disensiunile au continuat o bună perioadă de timp.

Acest text e preocupat însă mai degrabă de perioada de început a administraţiei române. Ceea ce urmează nu este o istorie, ci mai degrabă o analiză politică. Scopul ei este să ofere o naraţiune alternativă la discursul naţionalist, romantic şi siropos care predomină în istoriografia relaţiilor dintre România şi Basarabia din 1918.

Aceste relaţii sunt văzute în mod teleologic, ca o evoluţie „firească” de la autonomie şi independenţă la „unirea cu patria mamă”, evoluţie care are drept motoare naţionalismul român şi discursul anticomunist. Dimpotrivă, textul de faţă va arăta că, departe de a fi o evoluţie, procesul prin care Basarabia a devenit parte din România a fost unul complex şi contestat.

Au existat o serie de forţe care au protestat, s-au opus şi s-au revoltat împotriva stăpânirii române. La rândul ei, această stăpânire a reprimat deseori sângeros orice atitudine, discurs şi practică ce ieşea din tiparul impus de guvernul român: naţionalism, românizare, obedienţă faţă de administraţia şi armata română, centralizare etc.

„Unirea” cu Basarabia nu este o poveste de succes a împlinirii idealului naţional. Ea este o istorie violentă şi pe alocuri jenantă a anexării unei colonii în care securizarea împotriva proiectelor de stânga a fost principala prioritate.

(soldaţi din armata Rusiei ţinând o pancartă pe care scrie „trăiască poporul, pământ, libertate, pace”. Sursa: Torrey, 2011: 262)


Instaurarea stăpânirii române în Basarabia

Povestea actelor care au fost folosite ca pretext pentru trimiterea de trupe peste Prut în iarna dintre 1917 şi 1918 este bine cunoscută şi nu o voi repeta aici. În decursul lunilor ianuarie și februarie 1918 guvernul român a luptat împotriva comuniștilor şi a soldaţilor ruşi și a invadat întreg teritoriul Basarabiei. Comuniștii din Basarabia erau organizați în Chișinău într-un Comitet Militar Revoluționar, care fusese întărit cu soldații veniți din Socola în decembrie (van Meurs, 1994: 62). Mai mult, în Odesa, comuniștii au preluat puterea în Rumcherod[1], iar la începutul lui ianuarie au lansat atacuri împotriva Sfatului Țării (Mitrasca, 2002: 35). La 14 ianuarie, forțele comuniste din Rumcherod au ocupat Chișinăul, contestând autoritatea Sfatului Țării (Repin, 2018: 94).

La 26 ianuarie, armata română condusă de generalul Ernest Broşteanu a intrat în Chișinău, după trei zile de lupte cu comuniștii. Această intervenție militară a trebuit justificată printr-un manifest care să „salveze aparenţele” și să asigure populația Basarabiei că armata română nu vine pentru a anexa teritoriul și a „răpi populației pământul și roadele revoluţiei”. Prezența militară română a fost articulată discursiv ca o misiune de păstrare a păcii, țintită strict împotriva „anarhiei” cauzată de bolșevici (Duca, 1982: 49-50).

(prima pagină a unui ziar din Chişinău, care salută sosirea trupelor române. Sursa: Ardealul, 13 ianuarie 1918)

Broşteanu s-a instalat ulterior ca dictator militar al Chișinăului. A instaurat legea marțială și pedeapsa cu moartea. A ignorat sistematic deciziile Sfatului Țării și a pedepsit aspru orice insultă adusă ofițerilor și soldaților armatei române de ocupație. De exemplu, în februarie 1918, comandamentul militar al Chişinăului a emis o Ordonanţă care prevedea arest şi judecată la curtea marţială pentru oricine „a batjocorit ofiţerii sau soldaţii români în vorbă sau în scris” şi pentru acte de „strigări păgubitoare contra stăpânirii româneşti” (România nouă, 2 feb 1918: 2). Împotriva lui Broşteanu au existat plângeri de arestări arbitrare, acte brutale și antisemitism. Generalul francez Berthelot ar fi declarat ca trupele lui Broşteanu se comportau în Moldova ca într-o țară cucerită. Broşteanu și-a justificat acțiunile prin nevoia de a lupta împotriva bolșevismului (Torrey, 2011: 279).

Intervențiile militare ale României împotriva bolșevicilor în Basarabia au continuat de-a lungul lui 1918 și în 1919 (Marghiloman 1927, IV: 255-6). În iarna dintre acei ani, Franța a trimis în Ucraina o expediție militară condusă de generalul Berthelot. Aceasta avea scopul de a ajuta forțele „albe” din sudul Ucrainei și de a răsturna guvernul lui Lenin (Munholland, 1988: 338). Berthelot a inclus și trupe românești în această expediție (Torrey, 1988: 284). După câteva luni expediția s-a soldat cu un eșec. Odesa a fost recucerită de bolşevici pe 6 aprilie 1919 cu ajutorul trupelor ucraineanului Nichifor Grigoriev (a cărui armată era mai degrabă mânată de antisemitism decât de comunism) (McGeever, 2019: 178-180).

 

Preferă neţărmurita libertate a bolşevismului”: câteva acte de rezistenţă împotriva armatei şi administraţiei române

Anexarea Basarabiei a fost contestată nu doar de guvernul lui Lenin, ci și de însăși populația provinciei. „Anarhia” reclamată de membrii Sfatului Țării (Torrey, 2011: 281) nu era cauzată doar de rușii bolșevizaţi. A existat o rezistență activă a țăranilor și muncitorilor basarabeni împotriva armatei și a anexării române (van Meurs, 1994: 65). Totodată, au existat zone extinse în Basarabia, în special în sud, unde autoritatea Sfatului Țării nu era recunoscută (Repin, 2018: 95).

Proclamarea independenței Basarabiei în decembrie 1917 adusese un program politic deosebit de radical, influenţat de Revoluţia din Rusia din luna februarie a aceluiaşi an. Programul prevedea instaurarea unui guvern republican, exproprierea marilor proprietari, reforma agrară, vot universal etc. Niciuna dintre aceste reforme nu fusese încă adoptată în Regatul României, astfel încât instaurarea dominației guvernului de la Iași părea un mare pas înapoi și o decepție politică. „Ţăranii basarabeni erau conștienți că intervenția militară română ar fi putut transforma revoluția socio-economică într-o revoluție naționalistă română” (van Meurs, 1994: 65-6).

 

Revolte țărănești

Au avut loc o serie de răscoale ale țăranilor împotriva ocupației române și a marilor proprietari. Țăranii nemulțumiți au hărțuit și atacat trupele române în diverse ocazii. Pe 27 ianuarie 1918, un consiliu țărănesc a denunțat Sfatul Țării și a protestat împotriva intervenției României în Basarabia. Armata română i-a atacat și învins pe țăranii înarmați din regiunea Bălți la 5 februarie (Torrey, 2011: 277). Au urmat răscoale în aprilie la Reni și în unele sate de lângă Ismail, iar în mai în satele de lângă Soroca, Reni și Chișinău. În septembrie au fost noi răscoale în județul Cetatea Albă, care s-au întins în următoarea lună în întreaga Basarabie (Liveanu, 1960: 240-1). Ţăranii basarabeni au atacat, în decembrie 1918, jandarmii şi autorităţile române din Vărzărești, Soloneţ, Calfa etc (Liveanu, 1960: 638).

Departe de a fi pătrunși de sentimente naționaliste și de prietenie față de trupele române, țăranii basarabeni dădeau dovadă de o ostilitate explicită față de administrația de ocupație, arătându-se „nesimţitori şi pe alocurea chiar neprimitori faţă de oştirea română” (Ardealul, 21 ian 1918: 1). Opinia publică generală era cuprinsă de nemulțumire: „nicăieri nu se produc manifestări sincere de dragoste şi înfrăţire”. Rapoartele Siguranţei precizau că „în ţară este mare nemulţumire şi ţărănimea este în fierbere” (Liveanu, 1960: 240, notele 10 și 11; Torrey, 2011: 280).

Încă din primele luni de după unire a existat o rezistență pasivă, de zi cu zi, a țăranilor și a altor categorii, împotriva administrației românești (Vossische Zeitung, 7 sept. 1918: 3). În august 1918, Iorga relata în Jurnalul său: „Lucrurile merg rău. Societatea neromânească nu ne acceptă deloc. Noi nu ştim să ne impunem şi nu putem administra” (Iorga, 1939: 57); in octombrie: „ţăranii urăsc ordinea. Nici zece la sută din populaţie n-ar avea sentimentele care trebuie” (Iorga, 1939: 78); în decembrie: „regimul nou ar fi fost detestabil chiar faţă de regimul bolşevic” (Iorga, 1939: 132)

Trupele române reprimau brutal actele de disidență, iar acest fapt le făcea extrem de nepopulare în rândul populației provinciei (Livezeanu, 1995: 98).[2] De exemplu, după cum menționa Marghiloman (1927 III: 515), „cavaleria [generalului] Schina se poartă ca într-o țară cucerită”. Un alt autor relatează că „Violenţa din partea trupelor române putea fi văzută în forma arestărilor, bătăilor, rechiziţiilor şi foarte rar a execuţiilor extrajudiciare” (Povestca, 2018: 175). Mai mult decât atât, au existat ocazii în care trupele române au intervenit între proprietari și țărani, înapoind primilor pământurile care fuseseră distribuite țăranilor (Torrey, 2011: 280; România nouă, 10 feb 1918: 1).

(prima parte a unui tabel cu organizaţiile „teroriste” din Basarabia. Sursa: Gheorghe Brătianu – La Bessarabie, ed. Semne, 1995, p. 182)

 

Răscoala de la Hotin

Regiunea Hotinului era, la finalul lui 1918 și începutul lui 1919, într-un soi de vid de autoritate. Regiunea făcuse parte din vechea gubernie rusească a Basarabiei, însă, după Pacea de la Brest-Litovsk[3], rămăsese sub ocupația trupelor austro-ungare. După încheierea războiului, în noiembrie 1918, regiunea a fost revendicată de România. Soarta sa finală urma să fie decisă la Conferința de Pace, care încă nici nu începuse. Pe de altă parte, Ucraina avea la rândul său revendicări asupra acestui punct strategic. În acel moment Ucraina era condusă de un guvern de dreapta, antisemit, care a fost răsturnat de comuniști în februarie 1919, când a fost proclamată Republica Socialistă Sovietică Ucraineană (Carr, 1950: 300-1). Această cronologie este esențială pentru a înțelege evenimentele din Hotin, întrucât în ianuarie 1919, când au început incidentele, comuniștii ucraineni nu se aflau încă la putere. De asemenea, este probabil ca armele rebelilor să fi provenit de fapt din depozitele lăsate în urmă de fosta armată austro-ungară. Detaşamente de voluntari pentru eliberarea Hotinului se formaseră încă din decembrie 1918 (Liveanu, 1960: 638).

La începutul lui 1919 s-au produs o serie de ciocniri între trupele române și trupe ucrainene bolșevice, împreuna cu rebeli basarabeni. Acest conflict a fost însă inițiat de o răscoală a țăranilor basarabeni din regiune (van Meurs, 1994: 76). Armata română instaurase in zonă un regim crud, introducând pedeapsa cu moartea şi bătăile corporale (Rakovski, 1925: 36; 48 – 9). Marghiloman (1927: 223; 226) relatează că „în noaptea de 8-9 ianuarie toate satele rutene din nordul Basarabiei s-au revoltat. […] Revoltații au fost la un moment dat stăpâni pe nordul Basarabiei.”

În martie, ca un act de rezistență împotriva României, răsculații, împreună cu rușii și ucrainenii bolșevici au instaurat o „Republică Basarabeană” (Der neue Tag, 28 mar. 1919: 3). Un scop declarat al acesteia era să faciliteze joncțiunea cu Ungaria lui Bela Kun (Neue Freie Presse, 30 mar. 1919: 5).

Toate aceste răscoale și disensiuni au fost reprimate extrem de violent de armata română care a „cucerit” orașul în februarie, instaurând „liniștea și ordinea” (Czernowitzer Tagblatt, 4 feb. 1919: 1-2). Cum Hotinul era locuit în majoritate de evrei, aceștia au fost hărțuiți de forțele române de ordine, iar unii au declarat că vor părăsi Basarabia dacă aceasta ajunge în stăpânirea României (Wiener Morgenzeitung, 13 mar. 1919: 2). „Răzbunarea” armatei române a fost „represiunea sub forma de distrugeri de sate” (Marghiloman, 1927 IV: 226). Iorga a notat că „satele răsculate sunt in parte româneşti. Între cei 2.000 de bolşevici ucişi, cei mai multi sunt ţărani şi, durere, ţărani de-ai noştri, cari nu au niciun sentiment naţional şi preferă neţărmurita libertate a bolşevismului oricării ordine” (Iorga, 1939: 154). Represaliile au fost atât de sângeroase încât au periclitat reputaţia internaţională a României în timpul Conferinței de Pace de la Paris (Rakovski, 1925: 57).

(Sursa: Ardealul, 21 ianuarie 1918, p. 2)

 

Răscoalele de la Tighina (Bender)

La începutul lui februarie 1918 populația orașului s-a răsculat și a alungat trupele de ocupație. Comuniştii, organizaţi într-un „batalion revoluționar român” a ajutat populația și a luptat împotriva armatei guvernului român (Liveanu, 1960: 217). Curând, însă, „vitejii României” conduşi de Broşteanu au „cucerit” Tighina „din mâinile bandelor de bolşevici” (Ardealul, 21 ian 1918: 1).

Pe 27 mai 1919 s-a produs o nouă răscoală, care a avut susținere sovietică de pe malul ucrainean al Nistrului (van Meurs, 1994: 77). Trupe comuniste au luptat câteva ore împotriva armatei române (Czernowitzer Tagblatt, 31 mai 1919: 2). Câteva zile mai târziu, 65 de comuniști au fost arestați și închiși (Czernowitzer Tagblatt, 8 iunie 1919: 2).

 

Revoltele marinarilor și soldaților[4]

Nu toate actele de rezistenţă au venit din partea populaţiei Basarabiei. Soldaţii răsculaţi din flota românească a Dunării au luptat împotriva vaselor trimise pentru a sprijini înaintarea armatei române în Basarabia (Liveanu, 1960: 221). În 27 ianuarie 1918, la Odesa, marinarii și soldații români evacuați acolo în urma ocupaţiei Puterilor Centrale au dezarmat jandarmii de pe vasul „Durostor”, unde locuiau parlamentarii români refugiaţi. Răsculaţii au pus stăpânire pe vas și i-au alungat pe parlamentari. Apoi au atacat școala de aviație evacuată din Odesa, dezarmând ofițerii, arestând comandantul și confiscând avioanele (Liveanu, 1960: 222).[5] Ulterior, parlamentarii români au fost arestați. Eliberarea lor a făcut obiectul Tratatului Rakovski-Averescu (Mitrasca, 2002: 37-8).

În aceeași zi, la Chilia Nouă a avut loc o revoltă pe vasele staționate pe Dunăre (Liveanu, 1960: 218-20). Aici se afla principala bază a flotei române, unde fusese evacuată împreună cu o parte a arsenalului marinei. Un grup de muncitori, soldați și marinari români au format un comitet revoluționar în ianuarie 1918 și au împărțit manifeste republicane scrise de mână. Soldații au distrus garnizoana din oraș, au jefuit prăvăliile și au dat foc depozitelor de arme (Bukarester Tagblatt, 29 ian. 1918: 1). Marinarii de pe remorcherul Bicaz au înlăturat ofițerii de la comandă și au răspândit vestea răscoalei către celelalte vase românești evacuate în Ismail și Chilia (Damian, 2017: 80).

În 17 februarie 1918 a mai avut loc o răscoală pe vasele românești de la Sevastopol (Liveanu, 1960: 223-5). Răscoala marinarilor de pe vasele românești a dus la arestarea ofițerilor și schimbarea denumirii vaselor: „S-a hotărât ca fiecare vas să își aleagă un comitet revoluționar, care să preia conducerea vasului” (Liveanu, 1960: 224). Se cerea răsturnarea monarhiei și confiscarea pământurilor moșierești. Propaganda a continuat până în aprilie 1918, când batalioanele comuniste românești s-au dizolvat din cauza erodării influenţei bolşevicilor în regiunea Rusiei de sud (Damian, 2017: 84).

 

Republica de la Bolgrad

Bulgarii din Basarabia s-au opus vehement anexării la România. La Bolgrad, locuitorii, majoritar bulgari, au proclamat la finalul lui ianuarie 1918 o „republică bulgară”. Aceştia au protestat împotriva prezenței trupelor române în orașul lor și în regiune (Torrey, 2011: 276). Pe măsură ce aceste trupe și-au extins activitatea, au început să apară o serie de organizații comuniste ilegale ale bulgarilor, care urmăreau impunerea unui regim sovietic în Basarabia. Aceste organizaţii au fost reprimate de Siguranța statului. În mai 1919, în Bolgrad, în Comrat și în satele dimprejur au fost arestați o serie etnici bulgari suspectaţi de bolşevism. Drept răzbunare, în 1921, un alt grup revoluționar bulgar a dinamitat secția de poliție din Comrat (Duminica, 2017: 515 – 7).

 

Rezistența elitelor moldovenești

Ocupația românească era contestată și de elitele moldovenești. A existat o rezistență îndelungată, deşi futilă, a diverșilor actori politici din Chișinău, care fie s-au opus „unirii”, fie au cerut o autonomie sporită în cadrul României (Suveica, 2017). Fracțiunea „țărănească” din Sfatul Țării era una din grupările politice care ducea această rezistență. În iarna lui 1918, liderii acestei grupări susțineau confiscarea pământurilor de la marii proprietari și distribuirea lor către țărani (Povestca, 2018: 175). Folosindu-se din nou de marota bolşevismului, autoritățile române i-au arestat pe o parte dintre acești lideri și i-au împușcat fără vreun proces (Repin, 2018: 96; Ardealul, 21 ian 1918: 2). Vina lor fusese de a fi lansat „o serie de atacuri denigratoare la adresa armatei româneși a statului român, care a fost nevoit să acționeze cu duritate, utilizând contra lor pedeapsa capitală” (Povestca, 2018: 175).

Una dintre cele asasinate a fost Nadejda Grinfeld, socialistă menșevică de origine evreiască. Ea reprezenta în Sfatul Țării organizația evreiască social-democrată numită Arbeiterbund (Hausleitner, 2011: 114). Grinfeld a militat intens împotriva intervenției armatei române în Basarabia. Siguranța a ucis-o în 1918 sub pretextul luptei împotriva bolșevicilor.[6] Printre „greşelile” Nadejdei faţă de stapânii români s-a numărat şi propunerea unei moţiuni de neîncredere în guvernul de la Chişinău. Propunerea a fost însoţită un discurs în care Nadejda s-a pronunţat împotriva intervenţiei armatei române: „Să vorbim clar. Dacă vin armatele româneşti, nu există tratate scrise şi garanţii că va fi o ocupaţie temporară. […] De vine armata, – va fi război civil sângeros; el este inevitabil. […] În sfârşit, vie orice armată! Nu însă cea românească.” (Zamfirescu, 2012 [1918]: 93)

 

(extinderea maximă a Germaniei pe frontul de est în 1918. Sursa: Liulevicius, 2000: 207 )

 

Tratatul de la Bucureşti şi colonialismul german

Cum se explică toate aceste confruntări între armata „eliberatoare” şi populaţia care ar fi trebuit să fie recunoscătoare şi mânată de naţionalism pentru „patria mamă”? Un răspuns evident ar fi acela că administraţia românească nu era dorită. Ea a trebuit să fie impusă cu forţa armelor unor oameni care tocmai scăpaseră de un imperiu şi nu doreau să devină din nou o colonie. Iar regatul român exact asta le impunea. Rezistenţa basarabenilor în 1918 şi 1919 a fost o reacţie de apărare la politicile coloniale ale României, sprijinite de cele ale Puterilor Centrale, cu precădere ale Germaniei.

(caricatură dintr-un ziar austriac – regele Ferdinand este alungat din dreptul stemei familiei Hohenzollern. Declaraţia de război pe care România a făcut-o Puterilor Centrale în 1916 a dus la excluderea lui Ferdinand din familia Hohenzollern, al cărei conducător era Impăratul Germaniei, care în cursul tratativelor de pace de la Bucureşti a suţinut schimbarea dinastiei României. Sursa: Die Muskete, 28 septembrie 1916 )

 

În primăvara lui 1918, România nu putea anexa formal Basarabia fără consimțământul Germaniei și Austro-Ungariei, în contextul în care aceste două puteri controlau în acel moment întreaga regiune a Europei centrale şi de est. Tratatul de la București a reprezentat acest consimțământ, din punct de vedere al dreptului internațional. Astfel, în urma acestui tratat, România ieșea din război cu o suprafață mai mare decât cea pe care o avea în momentul intrării. De ce au insistat Puterile Centrale pentru acest tratat care oferea câştiguri teritoriale inamicului, când ar fi putut să ocupe în câteva săptămâni întreaga Românie (Marghiloman, 1927 III: 366)? Răspunsul consta în planurile geopolitice ale Germaniei în care România urma să fie implicată.

(caricatură dintr-un ziar austriac – România pofteşte la „mierea păcii de la Brest [Litovsk] pe care Puterile Centrale o oferă Ucrainei”. Sursa: Kikeriki, 3 martie 1918)

 

Tratatul de la București făcea parte din proiectul colonial al Germaniei în Europa de Est, consfințit prin Pacea de la Brest-Litovsk. Acest proiect presupunea eliminarea influenței Rusiei în zonă și crearea de state-tampon, aflate sub controlul Berlinului (Liulevicius, 2004: 206; Hamlin, 2017: 270). Funcțiile zonei de graniță formate din aceste state erau de procurare de resurse materiale, financiare și umane care să garanteze primatul Germaniei pe plan mondial și s-o ajute în cazul unui următor război. Unele state, ca Țările Baltice și Ucraina, urmau să fie conduse direct de elitele germane (Liulevicius, 2004: 208-10). Altele, precum România, trebuiau să rămână independente și aliate cu Germania (Weitz, 2008: 1325). Aceste state trebuiau să fie destul de puternice pentru a nu cădea pradă revoluției bolșevice, ceea ce ar fi însemnat redirecționarea lor către sfera de influență a Rusiei (Chernev, 2013: 728). Așadar, România a trebuit să primească Basarabia drept compensație pentru exploatarea resurselor sale de către Germania. Fosta gubernie ţaristă era în acel moment o regiune extrem de profitabilă agricol, unde se putea cultiva „de la grâu până la orez şi bumbac” (Zamfirescu, 2012 [1918]: 64)

(caricatură dintr-un ziar austriac care înfăţişează Basarabia ca „noua splendoare” a regelui Ferdinand. Sursa: Kikeriki, 19 mai 1918)

 

Germania era total dezinteresată de câștiguri teritoriale în România (Ludendorff, 1919: 567-8), iar pierderile Bucureștiului în această privință se datorau mai degrabă presiunilor Ungariei  și ale Bulgariei (Czernin, 1919: 258-60). Pentru statul german, Pacea de la București era strict un instrument de extindere imperialistă a dominației economice și politice, care să permită Germaniei să concureze pe piața globală pe picior de egalitate cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite (Hamlin, 2017: 320-1). Prevederile Tratatului în privinţa exploatării economice, de exemplu accesul Germaniei la petrolul românesc timp de nouăzeci de ani, nu difereau cu mult față de exploatarea colonială a Orientului Mijlociu de către companiile vestice din acea perioadă. Diferența majoră era că în cazul României această exploatare colonială se făcea de către statul german, nu de companiile private (Hamlin, 2017: 291-3).

Dominaţia politică asupra României era asigurată, printre altele, prin reînnoirea alianţei militare dintre aceasta şi Puterile Centrale, în special în lupta contra Rusiei. În cadrul negocierilor ce au dus la semnarea tratatului preliminar, Mackensen l-a asigurat pe Averescu ca România va putea păstra Basarabia pentru a lupta „împotriva bolșevicilor” (Averescu, 1935: 291). După ce tratatul a fost semnat de guvernul lui Marghiloman, Kühlmann[7] i-a oferit primului-ministru român „mână liberă” în Basarabia. Marghiloman i-a propus lui Czernin[8] ca România să ofere vasele monitoare de pe Dunăre ca sprijin în operațiunile contra bolșevicilor din sudul Basarabiei (Marghiloman, 1927 III: 439; 441; 448). Astfel, România urma să participe alături de foștii inamici la lupta împotriva bolșevismului și a „anarhiei ruse” (Repin, 2018: 93).

(semnarea păcii de la Bucureşti, cu miniştrii de externe Burian şi Kühlmann. Sursa: Österreichische Illustrierte Zeitung, 19 mai 1918 )

 

 

Imperialism și anticomunism în anexarea Basarabiei

În anii 1917 şi 1918 viziunea geopolitică a Germaniei în Europa de Est evolua de la sistemul internațional imperialist al secolului XIX, bazat pe expansiune teritorială, către cel contemporan, bazat pe gestionarea fluxurilor de capital și crearea de organisme suprastatale. După cum observă Teschke (2009: 267), „ideea principală a relațiilor internaționale moderne nu mai este acumularea de teritorii prin război, ci gestionarea politică a crizelor capitalului global și reglarea economiei globale de către statele capitaliste.”

Această viziune a fost consacrată în Tratatele de la Brest-Litovsk și de la București. Ele  prefigurau o ordine internațională în care imperiul nu se mai mărea prin achiziția de teritorii, ci prin includerea teritoriilor în sfera de influență economică și politică a metropolei. Imperialismul se baza şi atunci ca şi acum direct pe expansiunea capitalului în teritoriile periferice.

În această paradigmă era însă perfect legitim ca un stat colonizat, cum a fost România în primăvara lui 1918, să poată la rândul său anexa teritorii într-un mod clasic colonialist. Nefiind un actor important pe scena marelui capital, dar fiind totuși indispensabilă datorită resurselor sale, Germania a trebuit să consolideze România ca stat independent. Anexarea Basarabiei servea intereselor Berlinului tocmai pentru că reușea această consolidare. Pe de o parte, mulțumea elita conservatoare de la București, căreia îi oferea o compensație pentru pierderea Dobrogei; pe de altă parte oferea acestei elite un mijloc de propagandă eficace: dacă liberalii și Brătianu au dus țara în război și dezastru, guvernul lui Marghiloman a salvat-o și i-a și mărit teritoriul cu o provincie bogată în resurse. Guvernarea pro-germană a conservatorilor se putea astfel sprijini pe această legitimitate, iar Berlinul putea găsi la București un guvern solid și stabil care să-i servească interesele.

Odată cu încheierea ocupației germane și demiterea lui Marghiloman, liberalii au folosit anexarea Basarabiei pentru propagandă naționalistă, legitimând războiul de partea Antantei. Deși au contestat Tratatul de la București, liberalii nu s-au opus niciun moment anexării Basarabiei (Spector, 1995: 57-8; 107-8). Narațiunea liberală, care a rămas hegemonică până astăzi, vedea ca unic act legitimator declarația de unire a Sfatului Țării din aprilie 1918, de parcă aceasta s-ar fi produs într-un vid geopolitic (Duca, 1982: 85). Bineînţeles, această narațiune omite ca nu toți membrii Sfatului Țării au votat „unirea” și că, de asemenea, au existat un număr mare de forțe care s-au opus acestei anexări.

(muncitoare din România lucrând sub supravegherea soldaţilor Puterilor Centrale. Sursa: Wiener Bilder, 28 iulie 1918)

 

Anticomunismul a jucat un rol crucial în extinderea colonială a României în est. După decembrie 1918, Basarabia a devenit o provincie de margine, văzută ca înapoiată și slab integrată în restul țării. Mai mult, Sfatul Țării era văzut ca un organism prea radical pentru guvernul liberal de la București (Duca, 1982: 155). Sub pretextul luptei anti-bolșevice, administrația română a impus în Basarabia starea de urgență, interzicând adunările și manifestațiile publice, care au fost considerate o amenințare la adresa securității (Suveica și Pâslariuc, 2018: 33). Numeroasele revolte împotriva stăpânirii românești din Basarabia au fost etichetate drept „comuniste” și reprimate violent. Tensiunile au culminat în 1924 după revolta de la Tatar-Bunar, în care a fost suspectată implicarea Moscovei. Guvernul român a înăsprit măsurile represive împotriva comuniștilor, care erau percepuți drept agenți ai unui stat inamic (Pintilescu, 2018: 310-1). Datorită acestor tulburări, Basarabia a fost văzută în interbelic ca o regiune de insecuritate și instabilitate, o „parte de nedigerat […] cu potențial de infiltrare bolșevică” (Livezeanu, 1995: 98). România își putea asuma astfel misiunea civilizatoare de a pacifica acest „orient sălbatic” și de a-l așeza pe un făgaș european. După cum declară unii analiști, un stat poate deveni imperialist în mod tacit, atunci când depune eforturi de restabilire a ordinii la periferie și de convertire a „barbarilor” în „cetățeni buni” (Zielonka, 2006: 13). Urmând tiparul tipic al colonizării, armata română a fost în avangarda eforturilor de românizare și propagandă națională (Livezeanu, 1995: 109-10; România nouă, 16 feb 1918: 2). Astfel, armata îndeplinea funcția dublă de represiune și colonizare.

(încărcarea alimentelor din România destinate Austro-Ungariei, sub supravegherea soldaţilor, primăvara lui 1918. Sursa: Österreichische Illustrierte Zeitung, 26 mai 1918)

 

Studiile recente de geopolitică au evidenţiat modurile în care un teritoriu liminal, de frontieră, așa cum era Basarabia după 1918, poate constitui un spațiu al exercitării suveranității coloniale. „Frontiera colonială” reprezintă spațiul unei relații asimetrice de putere. Aici, „centrul” încearcă să transforme și să asimileze ceea ce este „în afară”, ceea ce este ontologic diferit, străin și periculos, și care riscă mereu să „polueze” ceea ce se află „înăuntru”, pe teritoriul securizat al puterii centrale (Haddad, 2007: 120-1). Zona de frontieră colonială cu „celălalt” este locul unde centrul metropolitan poate defini ceea ce este și nu este just, normal și corect (Walters, 2004: 688). În ceea ce este numit „colonialism intern”, populațiile de la periferia imperiului sunt văzute ca inerent criminale și violente. Această construcție discursivă, în care periferia poate fi exploatată economic, în timp ce populațiile ei sunt excluse și marginalizate, legitimează politici excepționale de securitate (Bonacker, 2018: 10).

În această dihotomie axiologică între centru și periferie, puterea centrală a României Mari a plasat comunismul, ideile revoluționare și acțiunile „bolșevice” pe lista practicilor care trebuie reprimate. Această represiune era cu atât mai necesară și intensă în zona de frontieră, unde acestea erau cel mai mult influențate de exteriorul periculos și sălbatic (Rusia comunistă). Basarabia a reprezentat această Ultima Thule, tărâmul colonial de la margine, în care dominația românească era mereu fragilă și contestată. Discursurile și practicile republicane, anti-aristocrație și anti-feudalism, socialiste și anti-coloniale erau principalele surse ale acestor contestări ale puterii românești. Guvernele de la București le-au grupat pe toate sub eticheta comunismului și le-au sancționat violent.

 

(muncitori români cărând cereale în Brăila, toamna lui 1918. Sursa: Österreichische Illustrierte Zeitung, 20 octombrie 1918)

 

Concluzie

În „Paradoxul român”, Sorin Alexandrescu se întreabă, în mod deloc ironic, dacă „unirea” cu Basarabia a fost „un gest de anexare” din partea României şi răspunde fără nicio ezitare că „nu” (Alexandrescu, 1998: 51). În nota de subsol aferentă, totuşi, dezvoltă această idee, argumentând că, deşi România a „beneficiat de pe urma unirii, faptele nu pot dovedi că ea a şi provocat-o, sau că ea i-a manipulat pe basarabeni, determinându-i să ceară unirea în pofida intereselor reale”. Nu se poate vorbi nici despre „cucerire prin arme”, conchide Alexandrescu, întrucât „se ştie, de fapt, încă foarte puţin despre caracterul concret al operaţiilor armatei române în Basarabia” (Alexandrescu, 1998: 72, nota 15). Textul meu e menit să contrazică aceste opinii. Dacă lipsa „faptelor” e problema istoricilor români naţionalişti, textul de faţă a umplut (parţial) acest gol empiric, punând cap la cap surse care arată „caracterul concret” al ocupaţiei române în Basarabia în anii 1918 şi 1919. Piatra de moară aici nu e de fapt că nu se ştie ce au făcut guvernele române în Basarabia, ci că ne încăpăţânăm de decenii să negăm caracterul imperialist al intervenţiei din 1918.

(încărcarea sacilor de făină către Austro-Ungaria la Calafat, vara lui 1918. Sursa: Wiener Bilder, 9 iunie 1918)

 

BIBLIOGRAFIE.

Alexandrescu, A. D. S. (1998). Paradoxul român. Editura Univers.

Averescu, A. (1935). Notiţe zilnice din războiu (1916—1918). Editura Cultura Naţională.

Boia, L. (2014). Germanofilii. Humanitas.

Bonacker, T. (2018). Security Practices and the Production of Center–Periphery Figurations in Statebuilding. Alternatives, 43(4), 190–206.

Carr, E. H. (1950). The Bolshevik Revolution, 1917-1923, Vol. 1 (1st edition). The Macmillan Press.

Chernev, B. (2013). Beyond Annexationism: The Central Powers’ Ostpolitik as Structural Transformation, 1917–18. The International History Review, 35(4), 723–743.

Chernev, B. (2017). Twilight of Empire. University of Toronto Press.

Czernin, O. (1919). In The World War: Cassell.

Damian, M. (2017). Gălățeni în slujba revoluției bolșevice. Danubius, 35(2), 73–94.

Duca, I. G. (1982). Amintiri politice, vol. III (Vol. 3). Jon Dumitru-Verlag.

Duminica Ivan. (2017). Policy options of the bulgarians of Bessarabia during 1918–1940. În Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda, ed. Sorin Radu şi Oliver Jens Schmitt (pp. 513–541). Cambridge Scholars Publishing.

Haddad, E. (2007). Danger happens at the border. În Borderscapes: Hidden Geographies and Politics at Territory’s Edge, ed. Prem Kumar Rajaram şi Carl Grundy-Warr (pp. 119–136). University of Minnesota Press.

Hamlin, D. (2017). Germany’s Empire in the East: Germans and Romania in an Era of Globalization and Total War. Cambridge University Press.

Hausleitner, M. (2011). Germanii şi evreii din Basarabia în perioada interbelică. În Identitatea civică şi integrarea europeană – factori ai consolidării statalităţii moldoveneşti (pp. 112–116).

Hitchins, K. (1968). The Russian Revolution and the Rumanian Socialist Movement, 1917-1918. Slavic Review, 27(2), 268–289.

Iordachi, C. (2013). De la o „capcană geopolitică” la „vechi pământ românesc”: Integrarea Dobrogei în România, 1878-1913. Archiva Moldaviae, 5, 233–286.

Iorga, N. (1939). Memorii. Editura Naţionala S. Ciornei.

Liulevicius, V. G. (2004). War Land on the Eastern Front: Culture, National Identity, and German Occupation in World War I. Cambridge University Press.

Liveanu, V. (1960). 1918: Din istoria luptelor revoluționare din Romînia. Editura Politică.

Livezeanu, I. (1995). Cultural politics in Greater Romania: Regionalism, nation building & ethnic struggle, 1918-1930. Cornell University Press.

Ludendorff, E. (1919). My War Memories (Vol. 2). London: Hutchinson & co.

Marghiloman, A. (1927). Note Politice: Vol. 3 şi 4. Editura InstitutuIui de Arte Grafice.

McGeever, B. F. (2019). Red anti-Semitism: Anti-Jewish violence and revolutionary politics in Ukraine, 1919. Quest: Issues in Contemporary Jewish History, 15, 168–195.

Meurs, W. P. V. (1994). The Bessarabian Question in Communist Historiography (0 edition). East European Monographs.

Mitrasca, M. (2002). Moldova: A Romanian province under Russian rule: Diplomatic history from the archives of the great powers. Algora Publishing.

Munholland, K. (1988). The French Army and Intervention in the Ukraine. În Revolutions and Interventions in Hungary and Its Neighbor States 1918-19, ed. Peter Pastor (pp. 335–356). Boulder, Colorado.

Pintilescu, C. (2018). Dezbateri publice privind decretarea stării de asediu în România (1918-1933). Anuarul Institutului de Istorie» George Bariţiu, 57, 303–318.

Povestca, A. (2018). Legitimitatea prezenţei trupelor române în Basarabia. Reacţia populaţiei autohtone faţă de această prezenţă (decembrie 1917-martie 1918). Tyragetia (Serie Nouă), 12(2), 167–178.

Rakovski, C. (1925). Roumania and Bessarabia. W. P. Coates, London.

Repin, V. (2018). Political Struggle in Bessarabia and at the Romanian Front. The Beginning of Romanian Occupation of Bessarabia (November 1917-February 1918). Czech-Polish Historical & Pedagogical Journal, 10(1), 87–97.

Spector, Sherman David. (1995). Romania at the Paris Peace Conference. A study of the diplomacy of Ioan I.C. Brătianu. The Romanian Cultural Foundation.

Suveica, S. (2017). The Bessarabians “between” the Russians and the Romanians: The Case of the Peasant Party Deputy Vladimir V. Țîganko (1917-1919). În Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda, ed. Sorin Radu and Oliver Jens Schmitt (pp. 215–250). Cambridge Scholars Publishing.

Suveica, S., & Pâslariuc, V. (2018). Chişinăul în anii primului război mondial: De la hotarul de vest al Imperiului rus la hotarul de Est al României Mari. PLURAL. History, Culture, Society, 1, 5–42.

Torrey, G. E. (1988). General Henri Berthelot and the Army of the Danube, 1918–19. În Revolutions and Interventions in Hungary and Its Neighbor States 1918-19, ed. Peter Pastor (pp. 277–292). Boulder, Colorado.

Torrey, G. E. (2011). The Romanian Battlefront in World War 1. University Press of Kansas.

Torrey, G. E. (1995). The revolutionary Russian army and Romania, 1917. The Carl Beck Papers in Russian and East European Studies, 1103, 98.

Walters, W. (2004). The frontiers of the European Union: A geostrategic perspective. Geopolitics, 9(3), 674–698.

Weitz, E. D. (2008). From the Vienna to the Paris system: International politics and the entangled histories of human rights, forced deportations, and civilizing missions. The American Historical Review, 113(5), 1313–1343.

Zamfirescu, Duiliu (2012 [1918]). În Basarabia. Editura Biblioteca Bucureştilor

Zielonka, J. (2006). Europe as Empire: The Nature of the Enlarged European Union. Oxford University Press.

 

 

Periodice

 

Ardealul, 21 ianuarie 1918, nr. 7, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/139524

Bukarester Tagblatt, 29 ianuarie 1918, nr. 29, https://bit.ly/2M11a0k

Czernowitzer Tagblatt, 4 februarie 1919, nr. 456, https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=czt&datum=19190204

Czernowitzer Tagblatt, 31 mai 1919, nr. 551, https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=czt&datum=19190531

Czernowitzer Tagblatt, 8 iunie 1919, nr. 558, https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=czt&datum=19190608

Der neue Tag, 28 martie 1919, nr. 6, https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=dnt&datum=19190328

Neue Freie Presse, 30 martie 1919, nr. 19611, https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nfp&datum=19190330

România nouă, 2 februarie 1918, nr. 12, an II, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/139561

România nouă, 10 februarie 1918, nr. 18, an II, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/139567

România nouă, 16 februarie 1918, nr. 23, an II, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/139572

Vossische Zeitung, 7 septembrie 1918, nr. 457, http://zefys.staatsbibliothek-berlin.de/kalender/auswahl/date/1918-09-07/27112366/

Wiener Morgenzeitung, 13 martie 1919, nr. 54, https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=wrm&datum=19190313

NOTE:

[1]Rumcherod-ul, sau Comitetul Executiv Central al Sovietelor de pe Frontul Românesc, Flota Mării Negre și Oblastul Odesa (Румынского фронта, Черноморского флота и Одесской области), a fost constituit în mai 1917 pentru a reprezenta puterea sovietică din regiunea de sud-vest a fostului Imperiu Țarist (Hitchins, 1968: 277, nota 35; Repin, 2018: 89)

[2] Vezi şi https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2019/03/01/basarabia-in-anii-1917-1918-xxii-iesirea-din-componenta-rusiei-proclamarea-independentei-republicii-moldovenesti/

[3] Semnat în 3 martie1918, cu câteva zile înaintea începerii tratativelor cu România, Tratatul cu Rusia de la Brest-Litovsk a marcat încetarea ostilităţilor pe frontul de est şi a sedimentat influenţa Germaniei în zona dintre Marea Baltică şi Marea Neagră.

[4] Un text recent despre acestea e aici: https://moldova.europalibera.org/a/geneza-comunismului-rom%C3%A2nesc-(xxxiv)/31111870.html

[5] Textul unui manifest care a circulat în ianuarie 1918 în Odesa se găsește la Damian, 2017: 79

[6] Vezi https://moldovenii.md/md/section/635/content/4312

[7] Richard von Kühlmann a fost un diplomat german care a ocupat funcţia de ministru de externe între august 1917 şi iulie 1918. Din această poziţie a negociat tratatele de pace de la Brest-Litovsk şi Bucureşti. A avut o poziţie moderată, insistând pentru frânarea pretențiilor teritoriale ale Germaniei şi refacerea legăturilor economice in estul Europei. Vezi şi Chernev, 2013: 727.

[8] Ottokar Czernin a fost un diplomat al Austro-Ungariei. Între 1913 şi 1916 a fost ambasadorul Imperiului la Bucureşti, iar odată cu accederea pe tron a lui Karl I a fost numit ministru de externe. A negociat Tratatul de la Brest-Litovsk şi preliminariile celui de la Bucureşti. Priorităţile politicii sale externe au fost menţinerea integrităţii şi a prestigiului Imperiului pe scena internaţională, precum şi rezolvarea crizei de resurse, în special de hrană. Monografia lui (Czernin, 1919) oferă detalii importante despre perspectiva Vienei asupra războiului.

Facebook Comments Box