Democrația noastră, moldovenească, este un sistem politic extrem de simplu (chiar dacă pretențiile de a fi sofisticat sînt mari și multe). Dintre toate componentele unei democrații depline – democrația socială (cea care asigură drepturi și protecție socială cetățenilor), cea participativă (în care cetățenii participă la procesul decizional), cea liberală (în care drepturile individuale și colective sînt garantate în mod egal, nu în funcție de număr sau proximitatea de nu știu ce mit primordial) sau cea populară (în care poporul deține și exercită puterea în comunitatea politică, nu grupuri autodesemnate precum tehnocrați sau oligarhi) – sistemul politic moldovenesc a reținut (și implementează, într-un mod caraghios) una singură – democrația electorală. 

Ce e democrația electorală? Este reducerea participării politice la acel exercițiu care se întîmplă o dată la 4 ani, cînd partidele politice (alea care își pot permite să existe) se vopsesc și se revopsesc încît să ne convingă că avem la dispoziție un menu (aparent) variat de partide și candidați din tot spectrul politic din care putem alege. 

De obicei nu prea avem ce alege așa că dăm cu buletinul de vot ca și cum am da cu bățul în baltă – pentru efect: votăm pe cei care întruchipează răul cel mai mic, sau într-un scenariu mai bun, un partid care merită un credit de încredere. 

Cum democrația electorală ține doar de vot (celelalte drepturi ale cetățeanului fiind trecute pe linie moartă), cel mai important lucru în procesul politic pentru partide este obținerea constantă de voturi. Obținerea votului în ziua scrutinului este de obicei precedată de cultivarea cu atenție a acestuia – întocmai ca o plantă care trebuie îngrijită, partidele își îngrijesc grupurile ce le votează. 

Acest proces de cultivare electorală implică în mod necesar diviziune – poporul, desemnat ca deținătorul suveranității – este disecat în grupuri și grupulețe, se ține cont de vîrstă, de clasa socială, de modul și locul în care poporul își cîștigă pâinea, de etnie, de limbă, de gen, de orientare sexuală. 

Unele grupuri de popor sunt condamnate public, sunt desemnate ca nedemne, purtătoare a unor valori străine, alte grupuri sunt empatizate, li se recunoaște suferința, sunt desemnate purtătoare a valorilor corecte – acestor grupuri li se promite reprezentare, reprezentarea intereselor și necesităților lor. 

Dacă votul înseamnă doar ”număr” (nu și putere, nu și drept de a participa) atunci întreg procesul politic se reduce la aritmetică. În fapt la o numărare. Distilată astfel, democrația din Moldova înseamnă nesfîrșite exerciții de numărare: îi numărăm pe ai noștri, îi numărăm pe ai voștri, ne străduim să creștem numărul nostru, să îl scădem pe al vostru. 

Împingem oamenii să voteze, în semn de mare exercițiu de libertate și responsabilitate politică atunci cînd votul este pentru ai noștri, pentru schimbare (ex. ”votează nu fi gîndac”). Nu ezităm să îngrădim votul altor oameni, cînd nu ne convine (adică în momentele cînd votul este din tabăra opusă și deci amenințare în calea schimbării. Tineretul să iasă la vot! Ascunde pașaportul bunicilor! Diaspora să voteze în număr cît mai mare! Transnistrenii votează aiurea, haideți să le blocăm accesul spre urnele de vot! 

În orice înțelegere complexă și coerentă a democrației aceste manifestări s-ar contrazice și ar dinamita edificiul democratic pentru că încurajează limitarea exprimării unor opțiuni electorale. 

În democrația electorală moldovenească, care nu e proces de participare reală și nici realizare a drepturilor cetățenești ci simplă chestie aritmetică, ele sînt perfect coerente și complementare… 

Toate în numele Sfinției Sale, votul, esența goală la care a fost redusă democrația în Moldova (și poate, dacă ne uităm în urmă, vedem că aceasta nu prea a însemnat niciodată nimic mai mult). 

Ce se întîmplă după alegeri?

Din cînd în cînd, cei care au disecat poporul, ajunși la guvernare încearcă să-l resusciteze și să-l reconstituie într-un fel de corp unic. De obicei nu iese un corp ci doar un cadavru  – aici încearcă să-i coase o mînă, dincolo nu găsesc un picior și îl improvizează. 

Din moment ce electorul și-a dat votul democrația este suspendată, pînă la următorul exercițiu electoral. Nu credeți? Încercați să participați la discuția publică a bugetului din localitatea în care trăiți, nu contează că e capitala Chișinău ori satul Brînza, Cahul. Încercați să faceți o solicitare de informație în localitatea Dvs în privința achizițiilor și contractelor pe care le face primăria din localitate. Nu doar că nu o să primiți răspuns și nu o să vi se ceară părerea niciodată, s-ar putea chiar să fiți înjurat sau amenințat, cum i s-a întîmplat recent unui cetățean care a fost amenințat de primarul de Chișinău că rămîne fără dinți dacă se interesează de finanțele și locul de muncă al soției edilului…

Ca să înțelegeți logica celor care au prins ceva putere, ei vă curtează atîta timp cît au nevoie de vot, iar după ce îl dați, vi se spune să nu vă băgați nasul în treburile autorităților că ele știu mai bine și că în genere, e prea multă democrație în oraș/sat/țară și asta nu e bine. Din nou, acest citat are un autor concret – primarul capitalei. 

În această democrație electorală, votul electoral este instituit ca unică valută de schimb, de schimb a unui partid pe altul, nimic mai mult. 

Între timp, ca să se lupte cu o incomoditate precum absenteismul (care uneori dă de cap din cauza legitimității scăzute), clasa politică și diverșii servitori ai ei formali și informali din media, din așa-zisul mediu de experți au transformat, cel puțin la nivel retoric, votul din drept politic în obligație politică – unica pîrghie populară prin care ”este permisă” producerea schimbării sociale de jos în sus. 

(Expresia cea mai limpede a acestui proces de forțare a gîndirii este axioma, răspîndită printre aplaudacii mai multor partide: nu ai votat, nu ai dreptul să critici, să ceri ori să emiți pretenții.)

Să revenim la vot – în Republica Moldova, votul electoral este în cel mai rău caz un compromis. Un compromis între răul mai mare și răul mai mic. ”Nu-mi place de tine, nici de programul tău electoral dar te votez pentru ca nu cumva să cîștige X”. 

În cel mai bun caz votul ar trebui să fie un credit de încredere. ”Te votez pentru că îmi place programul tău electoral dar vreau să mă convingi că nu am făcut alegerea greșită”. 

Iar asupra încrederii merită să stăruim puțin, pentru că vorbim despre ea fie rar sau chiar deloc. Și aici am făcut performanța de a lua cel mai rudimentar sens al încrederii și de a-l folosi ca înțeles unic. 

În unele limbi, cum ar fi engleza există o distincție semantică între diverse înțelesuri ale încrederii.  Astfel ”trust” desemnează acea încredere care nu necesită probată, care se dă orbește cuiva. Acest tip de încredere totuși nu este echivalent cu credinț (eng. faith). Încrederea ca ”trust” se acordă comunității apropiate, familiei, prietenilor – acelor persoane care fac parte din cercul social cel mai restrîns și care de regulă și-au probat loialitatea și atașamentul în timp și astfel au cîștigat acea încredere care nu mai necesită probe suplimentare. 

Celălalt termen este încrederea ca ”belief”, care spre deosebire de ”trust” se probează. Această încredere se acordă celorlalte persoane din comunitatea largă sau străinilor, sau politicienilor în cazul nostru. Antropologul Adam Seligman (1) afirmă că încrederea ca ”belief” este podul de legătură dintre mine și străini. Acest tip de încredere ne permite să pășim dincolo de hotarele comunității noastre imediate și să creăm legături cu oamenii de acolo. Deși ambele forme sunt necesare, ele au totuși domeniu separat de acțiune. Nu ne comportăm cu familia ca fiind politicieni și cu politicienii ca fiind familie. 

Pe scurt, este necesar să deosebim între încredere ca un fel de credință oarbă în cineva și încredere ca fiind credința în onestitatea cuiva, dar care nu e oarbă ci trebuie verificată regulat, cu aceeași riglă cu care ne măsurăm și inamicii politici. 

Or, iată o idee care pare să scandalizeze: cum să îi măsurăm pe ai noștri la fel ca și pe ai lor? Cum să îi apreciem pe ai noștri cu aceleași măsuri – de cinste, onestitate, corectitudine – ca și pe ai lor? 

…Imediat ce îi alegem pe ai noștri, cum și începem să le creăm o morală aparte, reguli aparte, să îndoim și să răsucim regulile noastre așa încît acestea să facă loc și să justifice încă o mică mizerie făcută de ai noștri. Ai lor au case nedeclarate? Hoții! Ai noștri au averi nedeclarate? Păi, să știți există diferența între valoarea de cadastru și valoarea de piață…Ai lor au conturi în paradisuri fiscale? Potlogari corupți! Ai noștri au conturi în paradisuri fiscale? Păi, sînt descurcăreți și deștepți și dacă nu fură de la stat atunci e bine, trebuie să ne bucurăm de succesul lor… Ai lor au diplome false sau doctorate cumpărate? Necinstiții! Ai noștri au obținut diplome dubioase? Păi, să vedeți, a fost o diplomă onorofică, ba nu, din oficiu, ba nu, a fost o diplomă simbolică, ei, de ce mai insistați atîta pe tema asta, e, diploma falsă nu contează pe lîngă celelalte merite de luptător ale personajului…

Cînd în spațiul public prin ”bunăvoința” unor ”oameni răi”, adică a celor din tabăra opusă, transpiră informații despre ”tabăra bună” (distribuțiile de tabără bună și rea sînt perfect aleatorii aici) în legătură cu nedeclararea unei case de vacanță a consilierii prezidențiale, în legătură cu firma din paradisul fiscal al feciorului acesteia, sau în legătură cu o diplomă cu caracter dubios – în majoritate absolută a cazurilor cei care reacționează nu sunt cei a căror credit de încredere a fost zdruncinat, sau ar fi trebuit să fie zdruncinat. Ci mai degrabă cei neutri, care nu au o simpatie nici cu una din tabere. 

Mi se pare, și aici fac o observație legată de simpatizanții tuturor partidelor, că cei care au interesul primar să clarifice situația, să ceară explicații și să vadă dacă toate regulile au fost respectate ar trebui să fie cei a căror credit de încredere a fost clătinat. La naiba, încrederea ta a fost clătinată, bucata aia de credință în onestitatea celui pe care l-ai ales și în onestitatea alegerii tale. 

Deci nu-l privește pe oponent să clarifice erorile și greșelile și mizeriile celui pe care tu l-ai ales, pe tine te privește mai întîi. 

Ori, discuțiile din ultimele săptămîni ne demonstrează încă o dată că în realitatea moldovenească se întâmplă exact contrariul.

REFERINȚE:

 

1. Adam Seligman, The problem of trust https://www.amazon.com/Problem-Trust-Adam-B-Seligman/dp/0691050201 

 

Facebook Comments Box