În cei treizeci de ani de ”tranziție” intelighenția moldovenească de dreapta a făurit cîteva mituri. (Despre intelighenția de stînga vom vorbi cu altă ocazie – e suficient acum să zicem că, o parte a stîngii, cea cu idei, cantonată în cultura independentă, nu are bani și resurse pentru a crește și a lupta pentru hegemonie, iar cealaltă parte a stîngii, cea oficială, cantonată în partide zise de stînga, are bani dar nu prea are idei nici pentru hegemonie nici măcar pentru o agendă proprie). 

Miturile au servit deopotrivă luptei pentru putere în cadrul grupurilor intelighenției, pentru a acoperi golul lăsat de faptul că narativa ”construcției viitorului luminos al socialismului” s-a prăbușit iar narativa ”unei economii și societăți ca în Vest” încă era departe de a deveni realitate, dar și pentru poziționarea intelighenției (clasă privilegiată în sistemul sovietic datorită funcțiilor ideologice legitimatoare importante pe care le îndeplinea) în raport cu noua putere economico-politică. 

Primul mit: toate relele societății moldovenești își au originea într-un interval istoric foarte scurt, localizat între 1944 și 1989, adică perioada sovietică. Această perioadă este tratată în cheie stalinist-totalitară ca fiind un timp continuu, fără variații și nuanțe, de parcă între perioada stalinistă și cea a lui Brejnev sau democratizarea relativă sub Gorbaciov nu ar fi nici o diferență!
În discursurile intelighenției locale, mai ales cea vorbitoare de limbă română, această perioadă este una în care exclusiv și în fiecare clipă a domnit teroarea, valorile false, colectivismul dăunător, negarea libertății, ipocrizia etc. 

În contrast, celelalte perioade – interbelicul legat de istoria comună în cadrul României Mari, perioada medievală, perioada țaristă – sînt perioade benevolente, luminoase și armonioase (schemă care se aplică mai ales interbelicului) în care a domnit ordinea, pacea și prosperitatea.

Diversele conflicte și tensiuni care ”întunecă” acest tablou luminos – inegalitățile sociale, robia romilor și altor grupuri, antisemitismul, pogromurile și Holocaustul, răscoalele și revoltele sociale precum cea din 1907 sau cea de la Tatarbunar – sînt văzute ca ”elemente externe”, ca aspecte și procese istorice impuse de către alții (pogromurile le-au făcut ”rușii”, Holocaustul a fost ”executat” de nemți, de Tatarbunar sînt vinovați sovieticii etc). 

Una din actualizările permanente ale acestui mit este retorica ce face vinovat sistemul sovietic de eșecurile tranziției moldovenești (nu avem încă societatea și economie ca în Occident, cum am dorit în 1991, pentru că…ne încurcă reminiscențele sistemului – mentalitatea, apucăturile, nomenclatura, cultura, tradițiile învățate de la ruși în colhoz) sau retorica ce plasează rateurile diverselor politici și inițiative în ”omul sovietic”, ”mentalitatea sovietică”, ”sistemul sovietic” etc (corupția ne-a fost ”predată” de ruși/sovietici, desconsiderarea legii am luat-o evident de la Partidul Comunist).

Rînd pe rînd, sistemul sovietic devine vinovat pentru eșecul ”economiei de piață”, pentru instaurarea oligarhiei în Moldova, pentru faptul inegalități și sărăcie, pentru răspunsul slab, criminal de slab, al autorităților la pandemia Covid, pentru starea proastă a agriculturii și industriei, pentru prăbușirea sistemului de sănătate și a celui de educație.

”Omul sovietic”, această creatură gazetărească fără nici o substanță sociologică, e invocat tot mai des pe măsură ce ne îndepărtăm cronologic de perioada sovietică și e foarte probabil ca ”necesitatea” acestuia să crească pe viitor, pe măsură ce alte proiecte ”civilizatoare” vor eșua. 

Al doilea mit: moldovenii sînt un popor de disidenți. Adică, pe durata perioadei sovietice moldovenii au rezistat prin practici, prin cultură, prin refugiu intern, prin cooperare directă cu regimul (toate comportamentele au fost resemnificate și ”traduse” în disidență, inclusiv denunțul).

Acest mit, evident, e într-o contradicție flagrantă cu primul, dar contradicțiile nu mai șochează această intelighenție. Contradicția constă în faptul că, primul mit postulează că moldovenii s-au lăsat modelați de sistem, reformați și ”forjați” în chipul omului nou (homo sovieticus în genere sau homo sovieticus moldovanus, cum zice una din cărțile care instalează acest mit), adică au fost ”oameni pliabili”, în timp ce al doilea mit sugerează că moldovenii au fost, ca popor, rezistenți și disidenți, că s-au opus din toate puterile eforturilor de inginerie sovietică, că au păstrat intactă aderența la anumite ”valori fundamentale” (mai ales limba, alfabetul, națiunea română și religia) și că, în ultimă instanță, au făcut să eșueze cel mai formidabil proiect de reconstrucție socială din istoria regiunii. 

Cum ziceam, această contradicție nu trezește nedumerire și nici incomodități în cadrul intelighenției. 

O  consecință a actualizării constante a acestui mit este înmulțirea disidenților în post-comunism, mult peste realitățile ce pot fi constatate la lectura evenimentelor și textelor vremii. Majoritatea absolută a disidenților moldoveni sînt disidenți post-factum, care au început să lupte cu sistemul mai ales după prăbușirea acestuia, sau mai rău, care au fost parte a efortului de legitimare a sistemului (de exemplu Andrei Strîmbeanu) și care după 1991 s-au reconvertit la ”disidenți de cînd lumea”. 

Mitul al treilea: anticomunismul ca meta-ideologie. Întrucît, dincolo de contradicțiile fundamentale între primele două mituri, liantul comun al lor este anti-comunismul, acesta a devenit un fel de meta-cadru ideatic al tranziției, un test pentru orice orientare ideologică sau politică publică. Anti-comunismul post-factum a servit intelighenției ca mijloc de obținere a bunăvoinței noilor elite financiare și politice. 

Pe unde pe bani, pe unde prin entuziasm și muncă gratuită, intelighenția moldoveană a fost tovarășa de drum fidelă și necritică a capitalismului sălbatic local, asistînd oligarhia locală și internațională în procesul de demontare a statului bunăstării și a solidarităților colective etc. 

Anti-comunismul a fost construit, alături de un naționalism deșănțat (în care izbutirea intelectuală majoră a moldovenilor din dreapta Prutului este…să cînte patetic ”Treceți batalioane române Carpații!” ori să declame poezii patriotice) ca fiind poziția ”neutră” situată în afara ideologiei, în afara opiniilor și dezbaterilor politice (undeva între religie și credință) și așa funcționează încă. 

Guvernărilor de toate culorile, inclusiv cele zise drept ”comuniste”, anti-comunismul le-a folosit pentru a-și justifica propriile programe de îmbogățire personală din contul binelui comun.

Anti-comunismul a servit, atît la intelighenție cît și la guvernare, ca o bîtă prin care era și este omorîtă chestiunea socială – explozia inegalităților, pauperizarea masivă și îmbogățirea unui grup restrîns din contul celorlalți.

Vrei să ucizi revendicările studențești pentru facilități la transportul public? Declară-i comuniști (așa cum s-a întîmplat în cazul protestelor din 2000).

Vrei să înăbuși protestele muncitorilor pentru plata la timp a salariilor sau pentru lichidarea restanțelor salariale? Declară protestele ca fiind criptocomuniste iar Codul Muncii ca fiind relicvă socialistă… 

Nimic nu a servit și nu servește mai bine ca fumigenă și totodată ca zid de apărare (și legitimare) pentru politicile neoliberale și pentru instaurarea unor regimuri clientelare locale decît anticomunismul ca ”crez viu” a legiunilor de poeți, scriitori și gazetari. 

Mitul patru: funcția socială a intelectualului e una de tezaurizare.

Mitul se developează în retorica auto-legitimatoare: funcția intelectualului în Moldova (Basarabia) e să…păstreze intactă limba română. Intelectualul moldovean nu se sinchisește să folosească un limbaj militarizat pentru a-și descrie noua funcție în tranziție: el/ea e soldatul care veghează la straja limbii române și a alfabetului latin în Moldova.

Deloc întîmplător, acum cîțiva ani fostul președinte al Academiei de Științe a Moldovei, Gheorghe Duca zicea că…marea realizare științifică a Academiei în ultimii 30 de ani a fost…să păstreze pură limba română la Chișinău (faptul că din acest ”serviciu militar pentru limbă” Duca a făcut avere e altă poveste). 

Din acest motiv DEX-ul, din simplu registru al cuvintelor utilizate în limba română, a devenit Biblia care veghează toate dezbaterile, discuțiile și cuvintele rostite. Filosofia, economia, politicul – toate ar trebui să fie legiferate de DEX (de unde și stupoarea să vezi, de exemplu, teze de doctor în științe umaniste care pornesc, savant, de la definiția din Dex a cuvîntului și dau Dex-ul la literatura folosită în lucrare) ori pseudo-argumentul că nu putem face inovație politică – de exemplu să introducem feminitivele în discursul public ori să vorbim despre noi tehnici de guvernare participativă  – pentru că…acestea nu s-ar regăsi în DEX! 

Funcția de tezaurizare a limbii române dincoace de Prut are mai multe roluri: de a legitima ancorarea în trecut a intelighenției și tăcerea totală pe chestiunile sociale ale prezentului, de a trimite în derizoriu (la dezbateri despre limbă și alfabet) orice discuție politică coerentă, de a justifica atitudinea necritică față de oligarhatul local și proiectul de ”țară” al acestuia (încă nici un intelectual ”patriot” nu s-a scandalizat de faptul că elitele politico-economice locale își țin chestiile cele mai de preț – banii și familiile – în paradisuri fiscale și în țări alde Elveția iar în Moldova stau pentru că-s la lucru și pentru că cîștigă banul din care să își hrănească familiile în Elveții, Franțe și Germanii), de a-i poziționa într-un mod favorabil pe intelectualii de la Chișinău în raport cu confrații lor de la București (cei de la Chișinău ar trebui recunoscuți, în această narativă, ca fiind jertfe necesare pentru progresul românismului în celelalte părți ale țării, iar intelighenția basarabeană nu prea se înscrie în peisajul intelectual al României decît în funcția de ”grănicer al limbii”, un fel de paznic la cuvinte). 

Mitul cinci: intelighenția a avut un rol decisiv în colapsul sistemului sovietic, în fapt, ea ”l-a prăbușit”. Mitul circulă și se consolidează mai ales pentru că, adevăratele ”clase victorioase” – elitele economice, nomenclatura, minoritățile religioase – nu-și scriu istoria iar intelighenția o face, atribuindu-și în proces un rol mult mai mare decît cel jucat în realitate. În condițiile lipsei unei literaturi de sertar ce ar certifica oarece rezistență, în condițiile unei mișcări susținute de disidență (cu excepția, așa cum arăta Vasile Ernu, a unor grupuri religioase protestante), în condițiile în care rezistența față de regim a apărut…abia cînd s-a dat voie de sus (cînd Gorbaciov pornește reconstrucția și democratizarea vieții sociale) intelighenția moldovenească își confecționează medalii de rezistență din acte precum ascultatul Europei Libere, cititul publicisticii lui Eminescu pe ascuns.

Faptul că, mult mai mulți oameni, din neintelighenție, ascultau deopotrivă același post de radio pentru…slujbe religioase (mărturii ale unor apropiați), că, așa cum arată cercetările – majoritatea celor care ascultau posturi de radio occidentale o făceau nu pentru știri politice (est-europenii aplicau față de știrile politice din Vest aceeași grilă aplicată știrilor de la posturile de radio și TV locale: nu le credeau) ci pentru emisiuni de recreere, consum, glamour, muzică și entertainment – toate astea sînt desconsiderate pentru că…ele-s despre realitate, nu despre cum crede intelighenția că a fost realitatea. 

În viziunea ”literaturo-centrică” a intelighenției moldovenești regimul nu s-ar fi prăbușit din cauza aglomerării unor factori economici, politici și sociali, nici din cauza unor decizii contextuale ce puteau merge și în altă direcție (ce se întîmpla, bunăoară, dacă Gorbaciov nu ar fi inițiat mișcarea populară care să îi sprijine perestroika și din care a ieșit Mișcarea de Renaștere Națională de la sfîrșitul anilor 80? Ce s-ar fi întîmplat dacă Puciul din 1991 al nomenklaturii de partid ar fi reușit?) ci exclusiv datorită presiunii literare și gazetărești făcută de o mînă de oameni la Chișinău (dintre care foarte puțini au fost implicați în mod real, iar ceilalți și-au atribuit roluri disidente și formatoare post-factum). 

Evident, lecturile literaturo-centrice locale ale istoriei fac parte dintr-o modă mai largă de a interpreta istoria politică prin prisma informației și a rolului acesteia, foarte populară în Vest. Literaturo-centrismul e complementat, în această lectură, de interpretarea potrivit căreia radioul și televiziunea ar fi fost cruciale pentru demontarea sistemului totalitar. Mai încoace, o variație a acestui mit postulează importanța tehnologiilor informaționale (internet, rețele sociale) pentru schimbările de regim… Ironic, după revoluția literaro-centrică (inexistentă) de la sfîrșitul anilor 80, în 2007 am avut, o revoluție (la fel de inexistentă) twitter. 

Acest mit, pe lîngă funcția de a servi drept auto-justificare pentru intelighenție mai are și scopul de a-i negocia acesteia o poziție bună în raport cu noii cîștigători ai tranziției. El ar trebui, în opinia celor care-l enunță și consolidează, să funcționeze și ca un fel de amenințare deghizată: noi, intelighenția, am dat jos un sistem formidabil, e cam vremea să ne luați în seamă. (Noile elite au înțeles însă că au nevoie de alte elite intelectuale – și mai pliabile, mai versate în limbajul de lemn al ”consolidării democrației” și ”dezvoltării instituțiilor democratice” iar competențele precum ”specialist în Dex sau ostaș al limbii” sînt inutile). 

Mitul șase: trecutul e o utopie ce trebuie re-construită permanent, viitorul e o distopie ce trebuie evitată.

Ocupația favorită a intelighenției moldovenești este să re-construiască, cu un entuziasm, stahanovist, similar celui folosit la construcția socialismului, trecutul glorios al interbelicului (sau, mai rar, cel medieval). De unde și obsesia pentru o lectură pedagogică, moralistă și tendențioasă a trecutului (Nicolae Dabija e exemplul cel mai vizibil) care ar trebuie să furnizeze, dacă e ”citit corect” lecții pentru viitor.

Intelighenția moldovenească încă e prinsă în procesul de construcție a interbelicului ca viitor posibil (evident, un trecut eliberat de chestii incomode precum antisemitism, colonizare culturală etc). Acest trecut este evident populat de figuri ”luminoase” și de anvergură – primari, boieri și preoți – departe de ”piticii” politici și morali ai zilelor noastre (dar cînd intelectuali alde Andrei Strâmbeanu îl laudă pe Plahotniuc iar alți intelectuali scriu osanale unui alt oligarh – Vlad Filat – să nu vă mirați, așa sînt timpurile!).  

Atunci cînd chiar se apucă de viitor – Iulian Ciocan, de exemplu, a îndrăznit să facă o încercare de utopie – acesta e mai degrabă încă o variantă traumatică a unui trecut decît speculație la tema unui posibil viitor. La Iulian Ciocan…rușii din viitor încă mai ocupă Moldova (și asta ar fi viitorul înfricoșător pe care ar trebui să îl ”evităm” și despre care ne avertizează scriitorul) cum au făcut-o în trecut, așa încît viitorul e de fapt o repetiție constantă, aproape ca la carte, a trecutului. De ce nu ar veni niște extratereștri să facă livezi ori la urma urmei Unirea? De ce nu s-ar răscula niște roboți pentru a răsturna oligarhia locală? Extratereștrii și roboții sînt mai puțin interesanți, pentru intelighenția locală, decît rușii și ocupațiile lor (reale, dar la fel de reale precum alte ocupații și colonizări pe care le fac Marile Puteri dintotdeauna). 

Într-un sens, frica față de viitor și conceperea lui exclusiv prin prisma distopiei – Franco Berardi arăta că,  în Vest, la sfîrșitul anilor 70 imaginația utopică (credința în progres, proiecțiile optimiste asupra viitorului) a fost substituită de imaginația distopică (frica față de progresul tehnologic, viitorurile alternative înfricoșătoare) – e parte a unui trend oarecum global.

Dar varianta locală a acestui pesimism al imaginației e dublu problematică: pe lîngă neîncrederea într-un viitor optimist și refuzul de a imagina alternative (niște roboți pe un asteorid fredonînd ”Cîntă cucul, bată-l vina”, îmbrăcați în celuloid în culorile tricolorului sînt mai interesanți decît aceste figuri patetice plasate în trecut de care e plin discursul public) aceasta face carieră printr-o lectură simplistă, tendențioasă, necritică a trecutului. Mai exact, aceasta vede viitorul în….reactualizarea unui trecut. 

Înainte, spre trecut!, pare o lozincă bună pentru a captura acest mit. 

(fragment dintr-o carte în lucru). 

Imagine de fundal: caricatură de Sergiu Tomșa, Literatura și Arta, 1 ianuarie 1989 (sursă: blogul lui Maris Mioc).