Hipster-oengism „Made in Moldova”

Vitalie Sprînceană ^[1]

Acum cîțiva ani, un prieten s-a întors în Moldova, după mai mulți ani de exil de lux în New York – un job la o corporație multinațională, apoi la un ONG internațional care „salva” omenirea în diverse părți ale lumii. Omul era măcinat de un fel de dor de țară (nu de țara reală, căci acolo e glod și sărăcie, da’ de țara aia inventată în reclame pentru ecoturism – femei în ie și bărbați în ițari care rostogolesc căpițe de fîn toată ziua și învîrtesc mămăligi și fac jumări). Revenit la Chișinău, omul a trăit o vreme din economiile americane, apoi, după ce acestea s-au sfîrșit, a început să își caute de lucru… Cîteva săptămîni nu a găsit nimic pe plac, iar placul era „bine plătit, și muncă nu chiar ca să mori de efort”. Părinții (care au rămas în America), îngrijorați că odrasla lor stă fără loc de muncă, au recurs la o veche tactică – pilele (numite mai nou „capital social”) – și au apelat la ceva cunoștințe mai vechi, cu funcții tare mari pe scena politică moldovenească. „Ajutați-l să-și găsească ceva”, au rugat ei. Omul cu funcție tare mare l-a sunat pe amicul cu pricina și, după ce îl întreabă ce mai face, trece direct la subiect: „Te putem angaja la Parlament, găsim o funcție bună cu posibilitate de creștere”. „Mulțumesc, zice amicul. Eu însă aș vrea să lucrez la un ONG.” Omul cu funcție mare rîde: „Acolo e o mafie mai mare decît la noi. Și nici chiar eu nu am cum să te ajut să prinzi ceva la ei!”

Amicului i-a mers totuși: la puțină vreme după asta s-a angajat într-o organizație și a lucrat acolo vreo doi ani. După ce s-a tratat puțin de „dorul de țară”, a plecat din nou afară, și acum își duce traiul în capitala unei țări din Uniunea Europeană.

Istoria relatată mai sus are deopotrivă caracteristicile unei situații neverosi­mile, dar și o mare doză de familiaritate și tipic. Adică, în mod evident, asta nu e regula. Dar știm că astfel de situații se întîmplă în mod obișnuit.

Nu mă interesează aici nicicum să comentez nepotismul (pilele și cunoștințele) ce leagă vechile și noile elite, nici măcar faptul că funcțiile publice se dau, în anu­mite cazuri, în funcție de alte criterii decît „meritocrație”. Chiar dacă aceste aspecte sînt scandaloase, despre ele vorbește oricine vrea (și chiar aș îndrăzni să zic că e o modă să se vorbească acum în contradictoriu despre traficul de influență și nepotisme: ba le condamnăm pentru că sînt practici corupte, ba le stimulăm și încurajăm pentru că ar fi practici de utilizare eficientă a capitalului social).

Mă voi referi mai ales la caracterul ermetic al mediului ONG, la caracterul său de lume închisă, de cerc în care se pătrunde greu, de lume cu relații familiale și de clan.

Textul de față nu-și propune să studieze în detaliu întreaga scenă ONG sub aspect de compoziție (deși ocazional vorbesc despre asta), nici să evalueze variile poziționări ale ONG-urilor moldovenești în raport cu actorii politici (deși ocazio­nal mă refer și la asta). Nu mă interesează nici numărul ONG-urilor și nici măcar constituențele lor (dacă se poate vorbi în genere despre asta). Scriu despre toate astea (și alte lucruri) din perspectiva unui observator angajat (lucrător, printre al­tele, la un ONG și el) și dintr-o perspectivă critică (care e deopotrivă și autocritică).

Lumea ONG-urilor reprezintă echivalentul local cel mai apropiat de termenul „clasă creativă”, popularizat de Richard Florida (2014) și în vogă printre guvernele locale din toată lumea. Acest echivalent poate părea pe alocuri forțat (în sensul că această clasă nu are toate trăsăturile despre care vorbește Florida), dar exercițiul de a-l trata în calitate de clasă creativă nu are nicidecum funcția de a căuta cu tot dina­dinsul o realitate locală ce ar putea fi trasă sub umbrela unui concept la modă, pen­tru a arăta că „avem și noi realitate de aia”, ci pentru a construi o schemă care să facă posibile unele comparații între diversele moduri de stratificare ale societăților în epoca capitalismului tîrziu (speculativ).

Lumea ONG-urilor, cel puțin ca autopercepție, este concentrația de talent, teh­nologie și toleranță de care vorbește Florida (iar aceasta conduce și la o anumită aroganță despre care voi vorbi mai jos). Un alt motiv de a alege lumea ONG-urilor ca fiind clasa creativă este absența unor industrii dezvoltate ale publicității, ale enter- tainmentului și ale „corporatiștilor” – zonele „tradițional generatoare de creativi”.

Statul moldovean a făcut pași firavi pentru a consolida această clasă creativă. Pe de o parte, strategia culturală națională pe baza căreia funcționează autoritățile, Cultura 2020^[2], își propune să transforme cultura din bun public cu valoare este­tică în bun producător de creștere economică (actul e construit ca fiind o rupere cu moștenirea sovietică și adaptarea la realitățile economiei de piață^[3]). Pe de altă parte, finanțarea locală a culturii este aproape inexistentă – 3 milioane de lei (echi­valentul a 150 de mii de euro pe an) pentru toate organizațiile și asociațiile, sumă insuficientă pentru a porni cumva această mașinărie a industriilor creative. Ca și cum autoritățile au uitat că pentru a porni o afacere, inclusiv în domeniul culturii, e nevoie de un capital inițial.

Astfel această clasă creativă moldovenească a fost creată (și este menținută) aproape în totalitate „din afară” – dependența de finanțare și idei în raport cu do­natorii este o trăsătură definitorie.

ONG, societate civilă. scurtă clarificare a termenilor

Vorbirea politică și mediatică curentă folosește termenii „ONG” și „societate civilă” ca fiind sinonime complete, deci interschimbabile. Așa vorbește puterea (guvernul, parlamentul, administrația publică locală) și această vorbire e cu atît mai comodă cu cît „societatea civilă/ONG” ca partener e mult mai comod (și mai ușor) decît cetățenii sau alegătorii sau în general populația. Așa vorbesc ONG-urile și această vorbire e cu atît mai comodă cu cît ea instituie o relație structurală de proximitate față de putere. Atunci cînd organizează „consultări cu societatea civilă”, puterea invită, de obicei, ONG-uri și experți din ONG-uri. Atunci cînd participă la astfel de exerciții de consultații, ori cînd fac declarații publice, ONG-urile o fac tot în numele generic al „societății civile”. Discuția despre ONG-uri și societatea civilă este foarte lungă (și bogată în cercetări)^[4] și nu are rost să o reiau aici. Voi reține doar două as­pecte care mi se par importante pentru înțelegerea lumii ONG-iste moldovenești.
a) genealogic, ONG-ismul e un fenomen recent, care datează de la începuturi­le independenței moldovenești. Evident, au existat forme de asociere benevolă a cetățenilor și în perioada anterioară – sindicatele au funcționat pe durata întregii perioade sovietice (chiar dacă nu erau neapărat benevole și nici măcar independente de stat), organizațiile cultelor religioase devin mai active începînd cu anii ’70, Comi­tetele Helsinki sînt fondate peste tot în lagărul socialist în a doua jumătate a anilor ’70, apoi mai există și o importantă (dar nescrisă) istorie a grupurilor ecologiste și de mediu în URSS (inclusiv în RSSM), la care se pot adăuga, parțial, și uniunile de creație. Dar aceste forme de organizare benevolă nu influențează în niciun fel „societatea civilă” care apare după 1991, iar organizațiile ce o compun au traiec­torii diverse în postsocialism (sindicatele ajung să redevină parte a puterii, dar își schimbă sursele de finanțare – în loc de cotizații ale muncitorilor, grosul finanțării sindicatelor vine din vînzarea de imobile și patrimoniu moștenit din perioada ante­rioară). Comitetul Helsinki Chișinău nu reușește, în noul stat independent, să facă un transfer de prestigiu și legitimitate din epoca sovietică și devine un ONG oareca­re (iar după cîteva scandaluri de corupție, cade în irelevanță cu totul). ONG-ismul din postsocialism instaurează și o altă ruptură, una de teme, agende și strategii de acțiune.
În unele cazuri, mai ales în domeniul egalității de gen, al abilitării femeilor, al protecției mediului, noile ONG-uri nu doar că nu valorifică moștenirea ideatică bogată și repertoriul de acțiuni ale unor organizații și grupuri active în perioada sovietică (sau chiar și înainte de ea – feministele se pot revendica de la o puternică mișcare locală pentru drepturile femeilor, ce datează cel puțin din a doua jumătate a secolului XIX), ci o repudiază cu totul și se construiesc în totală opoziție cu ea. Astfel, noile ONG-uri active în domeniul abilitării femeilor preiau agendele feministe din Vest – care pun accentul mai ales pe efortul individual al femeilor pentru emanciparea lor, care sînt individualiste, care aplică în contexte locale diferite metode încercate în Belgia sau SUA^[5]. Contextul istoric local – bogat în figuri legendare, precum Sofia Nădejde^[6] sau Ecaterina Arbore, care au propus abordări structurale (și colective) de emancipare a femeilor – este relegat în mod necritic la rangul de moștenire toxică (ea vine din socialism, deci e un bagaj de care trebuie să scăpăm), așa încît ONG-urile feministe lucrează cu prezumția că fac „emancipare a femei­lor” de la zero, într-un context în care nimeni nu a mai făcut ceva similar vreodată. Într-un mod similar, ONG-urile de mediu nu preiau aproape nimic din „vechile” teme ale poluării și erodării solurilor, ale monoculturii, ale experimentelor cu agricultura intensivă, utilizarea pesticidelor, ci abordează teme noi: plasticul, eficiența energe­tică, reciclarea deșeurilor industriale (mai ales cele electronice), care, fără îndoială, sînt teme extrem de importante. Totuși, spre deosebire de vechiul ecologism, care responsabiliza deopotrivă statul și cetățeanul și era politic, în sensul că „numea” res­ponsabilul politic – statul, logica dezvoltării economice a acestuia -, noul ecologism omite să vorbească despre modul de producție ce cauzează poluarea, despre slăbirea capacității de intervenție a statului ca urmare a demontării acestuia și pune accen­tul, în lupta contra problemelor de ecologie și mediu, pe eforturile individuale ale fiecăruia (omițînd corporația, care e marele poluant).
b) politic, ONG-urile nu doar că apar ca forme noi de organizare ale cetățenilor și nu doar că explodează ca număr – ele deopotrivă instituie un nou cîmp, așa-zisul cîmp al societății civile. Aceasta este promovată ca element necesar și obligatoriu al proceselor de democratizare (Mar­kus, 2001) pornind de la ideea că o democrație „veritabilă” nu poate exista fără o societate civilă vibrantă și viguroasă. Cîmpul societății civile este mai mult decît o adunare (sau, după caz, o adunătură) de ONG-uri: într-un sens, el este un nou polis, o nouă cetate, o nouă formă de viață publică și de construcție a subiectului politic. În contrast cu vechiul polis (sub incidența căruia cade chiar și statul socialist, in­clusiv în formele sale totalitare, de vreme ce drepturile cetățenilor decurg dintr-un contract social general în care aceștia participă la un interes public – făurirea statului muncitorilor, țăranilor și intelectualilor -, iar statul, la rîndul său, le conferă niște drepturi și multe obligații), noul polis instituit de societatea civilă rescrie contractul social: cetățenii nu mai sînt chemați să participe la treburile cetății ca purtători ai interesului public, ci ca reprezentanți ai unor interese particulare. Noul spațiu politic, în acest fel, nu e unul al cetățenilor și cetățeniei (adică al unor oameni egali ce și-au lăsat interesele particulare acasă și participă la viața publică pentru a realiza un scop comun ce le depășește interesele particulare), ci unul în care cetățenii sînt invitați să participe tocmai ca purtători ai unor interese particulare (patronate, sindicate, organizații de mediu, lobby-uri de business, organizații religioase, organizații secula­re, organizații ale minorităților etc.). Revendicările pentru drepturi generale sînt în­locuite, în „societatea civilă”, de competiții de revendicări pentru diverse categorii de beneficiari și în care există o competiție pentru suferință, pentru beneficii și pentru resurse, și în cadrul căreia cîștigă grupurile cele mai organizate sau cele mai vocale, nu cele care au cea mai mare nevoie de ele (Clifford, 2005).

ONG-ism: stil de viață, stil de gîndire… și job

Societatea civilă moldovenească (și nu mă refer aici la puzderiile de organizații și grupuri informale, care o duc de azi pe mîine și care de cele mai multe ori există doar pe hîrtie) se autopercepe, în cea mai mare parte a ei, ca agent intern al civili­zării și dezvoltării^[7]. Pentru guvernare, societatea civilă reprezintă un grup ales de cetățeni, preocupați de interesul public, gata să participe la viața cetății și a căror părere contează într-o măsură infinit mai mare decît a celorlalți cetățeni. Societatea civilă, pentru a parafraza o ironie locală, e un spațiu populat de cetățeni care-s mai cetățeni decît alți cetățeni. Astfel, guvernările succesive de la 2009 încoace au de­pus mari eforturi pentru a construi Consiliul Național de Participare (CNP), o struc­tură ce ar fi instituit societatea civilă ca partener al guvernării. Din CNP nu a ieșit niciodată ceva mai mult decît un grup clientelar. În același timp, guvernările de toate nivelurile au ignorat stimularea unor forme de participare pentru alte grupuri de cetățeni, ne-societatea civilă – proiectele de legi sau reforme nu au fost supuse unor dezbateri publice și erau adoptate peste noapte (cu susținerea unor ONG-uri afiliate, dar total fără participarea publicului^[8]).

Proximitatea (nejustificată și necritică) față de putere e percepută de unii reprezentanți ai ONG-urilor ca fiind ceva firesc. „Nu văd nicio problemă în faptul că l-am sunat direct pe politicianul X ca să-l rog să rezolve situația aia, îmi zice o per­soană dintr-un ONG. Pînă la urmă, asta e OK dacă problema s-a rezolvat.” Ca și cum societatea civilă ar fi doar despre rezolvarea problemelor (ceea ce o face destul de apropiată de lobby-urile corporative). O altă persoană, tot dintr-un ONG, nu a avut nicio problemă să primească medalia „Meritul Civic” din partea guvernării (nu-i așa că e minunat să muncești și să primești distincții pentru muncă? Să primești medalii pentru implicare civică atunci cînd ești plătit să faci implicare civică este ca și cum te-ai premia pentru că… mergi pe drum și respiri!). O a treia persoană, tot dintr-un ONG, a fost invitată să participe la prezentarea confidențială a unui raport de investigație asupra unei fraude bancare. Alte organizații, neinvitate, au somat-o să nu meargă și să ceară în schimb ca acest raport să fie publicat integral, pentru a fi accesibil pentru toată lumea. „Voi merge oricum, a zis persoana. E mai bine ca persoane ca mine, care pricep oleacă și au reputație bună, să citească documentul înainte de a ajunge pe mîna tuturor.”

Cum arată ONG-ismul moldovenesc?

În primul rînd, în pofida pretențiilor sale de a reprezenta întreaga societate (și a eforturilor de a vorbi ca reprezentant al întregii cetăți), „societatea civilă” moldovenească rămîne deocamdată un fenomen eminamente urban. Mai mult, e un fenomen de capitală. Din cele aproape 8000 de ONG-uri, peste 65% sînt înregistrate în mun. Chișinău, deși acesta nu reprezintă decît 25% din populația țării^[9]. Oarecum ironic, caracterul urban al „societății civile” moldovenești poate fi dedus, involuntar, printr-o lectură freudiană a inconștientului acestuia ce transpare în figura „beneficiarului tipic” sau a categoriei negative tipice la care fac referință ONG-urile și ONG-iștii moldoveni: „omul de la țară”, „femeia de la țară”, „la țară”. Satul, în această narațiune, apare ca fiind un loc al înapoierii, al tradiției rele ce trebuie eradicată, al „barbarilor” care trebuie educați și instruiți (de unde și faptul că peste 50% din ONG-urile moldovenești fac activități de educație și instruire!^[10]).

În al doilea rînd, „societatea civilă” rămîne încă un grup select și elitist. Dependența financiară^[11] de finanțări din afară (și de finanțări publice clientelare^[12]) nu stimulează în niciun fel crearea unor legături și responsabilități față de publicul local (numit și „beneficiari”). În mod paradoxal, unitatea de măsurare a puterii ONG-urilor moldovenești nu este numărul de contribuții sau sprijinul local pe care-l primește (și care e aproape de zero), ci numărul de rețele de ONG-uri (platforme, alianțe, coaliții) din care face parte și care adună organizații similare. O mare parte din eforturi merg nu spre identificarea unor noi forme alternative de finanțare ce ar face organizațiile mai puțin vulnerabile și dependente de finanțarea externă, ci spre consolidarea și asocierea diverselor ONG-uri între ele, pe diverse teme și în diverse formate.

În al treilea rînd, „societatea civilă” a devenit un partener exclusiv și privilegiat al guvernării, fiind deopotrivă și unitatea de gîndire și formulare a unor politici publice, dar și unitatea de consultare și aprobare a acestora (de unde și pornirea guvernărilor de a introduce membri ai societății civile în guvern, în consiliile de administrație ale unor companii de stat precum Moldova Gaz etc.). Guvernarea nu își mai consultă pozițiile cu organizațiile de cercetare de profil (Academia de Științe, mediul universitar), ci cu „mediul de experți” (importante documente de reforme au, drept justificare, rapoarte și studii ale unor ONG-uri sau experți, și nu sînt trecute în niciun fel prin filtrul cercetării tradiționale). Ceea ce e comod pentru guvernare – nu e nevoie să ții cont de cele zece păreri care pot veni din mediul academic pe o problemă (și care pot reflecta diversitatea reală a pozițiilor față de un subiect), pentru că e mult mai ușor să citezi un singur studiu scris de un expert (de conformitatea ideologică a acestuia nu trebuie să-ți bați capul, o fac organizațiile donatoare internaționale care au grijă ca doar anumite păreri să apară ca fiind studii experte).

În al patrulea rînd, deși reprezintă pe alocuri „creierul” ce elaborează politici publice pentru guvernare, mediul „societății civile” este foarte departe și nu întreține aproape niciun fel de raporturi cu mediul de cercetare tradițională. Majoritatea studiilor realizate de ONG-uri nu doar că nu fac referință la discuțiile ce se poartă în disciplinele de specialitate (de exemplu în domeniul economiei, al asistenței sociale, al teoriei democratice, al sănătății publice), ci le ignoră, ca și cum probleme precum „politicile economice” ar fi rezolvate o dată pentru totdeauna. Opțiunile din oficiu ale mediului de experți nu reprezintă, așadar, cum pretinde acesta, măsuri extraideologice și tehnocrate, ci exact alegeri de politici motivate ideologic (în care ideologia este cu atît mai prezentă, cu cît pretenția că e absentă e mai mare). Legat de aceasta, majoritatea studiilor și rapoartelor din mediul ONG nu fac referință la studii științifice și se citează între ele (pentru a stabili înțelesul unor termeni, este folosit în mod curent. Dicționarul explicativ), iar atunci cînd vor să instituie categorii și ierarhii conceptuale noi, le creează ad-hoc^[13]. Cercetarea tradițională implică și o etică ce permite stabilirea univocă a cazurilor de abuz, ceea ce nu se întîmplă în mediul de „cercetare expertă”. Atunci cînd l-am somat pe un autor să-și justifice un concept ce împărțea oameni reali în „prieteni” și „dușmani” ai țării și care mă viza personal, el mi-a răspuns: „E dreptul meu la opinie!”

În al cincilea rînd, așa cum observă mai mulți comentatori, societatea civilă a acționat și acționează în continuare, de cele mai multe ori, ca un aliat al pieței împotriva statului și în această calitate contribuie involuntar la demantelarea statului providenței, a statului drepturilor și garanțiilor universale comune, ridicînd în locul acestuia un stat al revendicărilor particulare și private (Kalb, 2003).

În al șaselea rînd, societatea civilă moldovenească e, în partea ei cea mai mare, degrabă importatoare de scheme și modele conceptuale străine. Autocolonizarea epistemologică se referă atît la absența unei reflecții locale asupra „marilor idei” (democrație, participare, cetățenie), cît și la absența unor reflecții asupra micilor practici prin care marile idei ar trebui plantate în solul local. Autocolonizarea e cu atît mai vizibilă în domeniile de acțiune ale societății civile în care a existat o puternică tradiție locală de acțiune – ecologismul, feminismul – și care a fost abandonată cu totul în detrimentul unor scheme importate recent. Autocolonizarea se referă atît la organizațiile progresive (cele care implementează democrație, progres și participare) și care nu pot propune în genere nimic mai mult decît istorii standard cu democrație electorală liberală, ce ar fi panaceul tuturor problemelor, cît și la organizațiile oponente, cele care promovează o agendă mai „tradițională” și care reciclează, în același fel, discursuri de import în care salvarea e revenirea la o societate tradițională, cu ii și ițari, ce nu a existat vreodată. Atît utopiile (promise de unele), cît și retrotopiile (Bauman, 2017) (trecuturile imaginare) promise de celelalte împărtășesc calitatea îndoielnică de a fi concepte împrumutate și rețete aduse din altă parte.

În al șaptelea rînd, societatea civilă moldovenească este, pentru foarte multă lume, un job, adică o muncă de la 9 la 17, care se organizează conform schemei tradiționale: birou, pauză de masă, birou, acasă. Profesionalizarea ONG-urilor și a muncii de conducere a organizațiilor nonguvernamentale a creat o întreagă industrie internă de traininguri de scriere a proiectelor, de gestionare și implementare. Aceste sume, deloc infime, rămîn în mediul ONG-urilor, în loc să meargă spre populațiile pe care acestea le deservesc (pentru varii organizații cifra care ajunge direct la populația deservită e diferită, dar aproape nicăieri nu este mai mare de 10-15 %). Profesionalizarea activității de realizare a binelui comun are mai multe consecințe:

• dezvoltarea unui anumit cinism personal (e o muncă, la urma urmei, și dacă donatorii dau bani pentru îngrijirea cîinilor fără stăpîn, înseamnă că de ei ne pasă acum, dacă vor da bani pentru îngrijirea bătrînilor, vom dezvolta compasiune pentru ei etc.),
• dezvoltarea unei distanțe față de muncă și cauzele pe care le sprijină aceasta (în mediul ONG-istic, persoanele care muncesc pentru o cauză în care nu cred sînt numite „jobiști”. Fenomenul e vizibil, de exemplu, la evenimente precum Marșul Feminist din 8 martie – în pofida faptului că în Republica Moldova există zeci de organizații care militează pentru drepturile femeilor, acțiunea nu adună mai mult de 100 de persoane, majoritatea din societatea civilă informală, activiste și activiști iar personalul organizațiilor de profil nu vine la marșul feminist pentru că. are zi liberă în ziua aia); – un paternalism față de populațiile deservite, adică „beneficiari”. Contextul local e privit ca fiind ceva care trebuie modelat, alterat, schimbat, pentru că e înapoiat și barbar și în care „expertul” este un agent al schimbării și civilizării. Un loc privilegiat în această construcție este, așa cum arătam mai sus, lumea rurală, care e văzută (și asupra căreia se intervine) de parcă aceasta ar fi un depozit în aer liber al tuturor practicilor reacționare (discriminare, violență în familie, homofobie, lipsă de grijă față de mediu etc.). Asta în ciuda faptului că majoritatea cercetărilor și sondajelor arată că aceste fenomene sînt la fel de mult împărtășite de orășeni ca și de săteni. Totuși, cum majoritatea populației (și a ONG-iștilor) vine din mediul rural, stigmatizarea ruralului face parte și din ritualul de trecere numit despărțire de trecut, dar e și semn al distincției, al succesului în carieră. ONG-istul provenit din mediul rural care vorbește în mod negativ despre oamenii de la țară nu este un renegat, el este un om care și-a „depășit” handicapul și care a ajuns de partea progresului (de obicei prin efort individual) și care acum încearcă să-i „educe” pe oamenii din satul lui. Vizitele la părinți (care se întîmplă, de obicei, de sărbători) reprezintă, în economia cunoașterii, prilejuri de a revizita lumea de la țară și de a-și reconfirma credința că aceasta este înapoiată și trebuie schimbată.

În al optulea rînd, ONG-istul moldovean merge mai des la Bruxelles decît la părinții săi acasă.

În al nouălea rînd, sub raportul consumului cultural, omul tipic din mediul „societății civile” este foarte apropiat de categoria generică „hipster”. Modul de consum cultural merită, cu certitudine, un studiu mai aprofundat. Aici mă mulțumesc să indic un paradox central. Pe de o parte, lumea „societății civile” practică un consum de prestigiu. Ipad, MacBook, Iphone, automobile hibride, echipament profesionist pentru ieșirile outdoor – sînt accesorii aproape standard printre oamenii din societatea civilă, mai ales printre experții din organizațiile mari. Pe de altă parte, aceiași oameni practică deopotrivă și un consum anticonsumerist – haine second-hand sau vintage (între care un loc aparte îl ocupă iile ce se vînd la prețuri exorbitante și care reprezintă un fel de legătură simbolică cu contextul local și o strategie de consum anti-brandurile globale), lucruri hand made sau Fă Singur (DIY), haine din „dulapul bunicii”, haine din bumbac ecologic, vegetarianism etc.

În al zecelea rînd, paternalismul de care vorbeam mai sus este însoțit, de obicei, de o doză mare de intelectualism, care e demonstrativ și pedagogic. Se citește mult în mediul de societate civilă, dar se citesc cam aceleași cărți. Zona non-ficțiune este dominată de cărți de dezvoltare personală, cărți de management și administrare a afacerilor, cărți ce descriu viețile și obiceiurile oamenilor de succes, cărți de popularizare a științelor (mai ales economie, tehnologie, psihologie). Zona de ficțiune este dominată de autori locali și străini și cuprinde, alături de beletristică tradițională (de obicei laureați ai Premiului Nobel, adică scriitori „recomandați și importanți”), cărți din genuri literare considerate a fi intelectualiste – literatură științifico-fantastică etc. Cititul în genere este văzut ca un comportament ce instituie o diferență între clasa creativă a societății civile și restul populației, oamenii ordinari. Ultimii, se știe, nu citesc și doar consumă necritic știri de la televizor, de unde se varsă rîuri de propagandă străină. În contrast, mediul intelectualist al societății civile citește informat și știe să deceleze adevărul de minciună. Cititul este, zice un titlu al unui grup de Facebook creat de ONG-iștii locali, sexy. Misiunea grupului este nu doar să citească, ci și să o facă public și simbolic. Citez din descrierea lui: „Contrar percepției generale, cititul nu este rușinos, sau «doar pentru tocilari», iar a citi în public este frumos. Este momentul să contribuim la schimbarea comportamentală a tinerilor care încă nu apreciază lectura, aratîndu-le modelul nostru^[14]”.

Această excursie în lumea societății civile moldovenești este una, în mod cert, subiectivă. Rostul ei nu e acela de a oferi un tablou complet, ci de a construi un fel de portret-robot (care, chiar dacă simplifică și exagerează pe alocuri, prezintă totuși o imagine recognoscibilă) al lumii ONG-urilor. Am ales să vorbesc despre această lume ca o clasă distinctă, să îi analizez pe scurt ideile, imaginarul, modul în care se autopercepe și îi percepe pe alții, lucrurile pe care le cumpără și le poartă, tocmai pentru a o înțelege mai bine, pentru a o fixa în realitatea societății moldovenești contemporane, pentru a o analiza ca parte a unei realități concrete, și nu ca fenomen atemporal, ca inserție politico-culturală, și nu ca evoluție „naturală”.

Îmi asum toate criticile și parțialitățile.

Bibliografie:

Bauman, Zygmunt (2017) Retrotopia. 1 edition. Cambridge; Malden, MA: Polity.

Bob, Clifford (2005) The Marketing of Rebellion: Insurgents, Media, and International Acti­vism. Cambridge; New York: Cambridge University Press.

Florida, Richard (2014) The Rise of the Creative Class-Revisited: Revised and Expanded. 1 edition. New York: Basic Books.

Ghodsee, Kristen (2006 2005) Nongovernmental Ogres: How Feminist NGOs Undermine Women in Postsocialist Eastern Europe. International Journal of Not-for-Profit Law, nr. 3: 44-59.

Godin, Julie, și Centre tricontinental. ONG: Depolitisation de la resistance au neoliberalisme? Syllepse, 2017; Hemment, Julie. Colonization or Liberation: The Paradox of NGOs in Postsocialist States. Anthropology of East Europe Review 16, nr. 1 (1998): 43-58; Ismail, Feyzi, și Sangeeta Kamat. NGOs, Social Movements and the Neoliberal State: Incorporation, Reinvention, Critique. Critical Sociology 44, nr. 4-5 (1 iulie 2018): 569-77.

Kalb, Don (2003) Globalism and postsocialist prospects în Hann, C. M. Postsocialism: Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia. Routledge, pp. 317-224.

Markus, Maria Renata (2001) Decent Society and/or Civil Society? Social Research 68, nr. 4: 1011-30.

Articole, Legi

Veronica Corcodel, Aduceți Europa acasă: diaspora ca agent al dezvoltării. http://www. platzforma.md/arhive/2994

Ana Gurău. Să nu mergem așa departe și să privim la noi în țară: Inegalitate de gen și de clasă în feminismul Sofiei Nădejde. https://platzforma.md/arhive/36481

Vitalie Sprînceană. „Dreptul” la denunț sau despre calomnia deghizată în „cercetare”. Legătu­ră: https://platzforma.md/arhive/36137

Strategia de dezvoltare a societății civile pentru perioada 2018-2020.: http://lex.justice. md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=375430

https://agora.md/stiri/55053/ong-urile-conduse-de-sergiu-ostaf–dumitru-tira-si-roman- chirca-vor-primi-de-la-stat-7-mln-de-lei-pentru-evaluarea-politicilor-publice

Strategia de dezvoltare a culturii Cultura 2020 http://lex.justice.md/index.php?action=vie w&view=doc&lang=1&id=352588

Note: 

^[1] Respectăm ortografia autorului.

[2]     Strategia de dezvoltare a culturii „Cultura 2020”.

[3]     Lucru curios, deși sînt pomenite de mai multe ori în strategie, „industriile creative” nu sînt definite nicăieri.

[4]    Pentru referință, vezi Godin, Julie, și Centre tricontinental. ONG: Depolitisation de la resistance au neoliberalisme? Syllepse, 2017; Hemment, Julie. Colonization or Liberation: The Para­dox of NGOs in Postsocialist States. Anthropology of East Europe Review 16, nr. 1 (1998): 43-58; Ismail, Feyzi, și Sangeeta Kamat. NGOs, Social Movements and the Neoliberal State: Incorporation, Reinvention, Critique. Critical Sociology 44, nr. 4-5 (1 iulie 2018): 569-77.

[5]    O excelentă analiză a relațiilor de dependență între organizațiile feministe donatoare din Vest și organizațiile recipiente din Est poate fi găsită la Ghodsee, Kristen. Nongovernmental Ogres: How Feminist NGOs Undermine Women in Postsocialist Eastern Europe. International Journal of Not-for-Profit Law, nr. 3 (2006 2005): 44-59.

[6]     Ana Gurău. „Să nu mergem așa departe și să privim la noi în țară: Inegalitate de gen și de clasă în feminismul Sofiei Nădejde”. Legătură: https://platzforma.md/arhive/36481

[7]    Poziție „prestigioasă” pe care o ocupă cu un alt agent de civilizare, unul extern, diaspora. Pentru o relatare despre diasporă ca agent al dezvoltării, vezi Veronica Corcodel, Aduceți Europa Acasă: diaspora ca agent al dezvoltării. Legătură: https://platzforma.md/ arhive/2994

[8]    Cum a fost cazul reformei fiscale din 2018, al adoptării modificărilor la Codul muncii în 2017 etc.

[9]    Cifra este una oficială și apare în diverse legi privind implementarea Strategiei de dezvoltare a societății civile pentru perioada 2018-2020 și a Planului de acțiuni pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a societății civile pentru perioada 2018-2020.

[10]  Idem.

[11]  Strategia de dezvoltare a societății civile indică faptul că, conform unor măsurări, peste

80 % din finanțările primite de ONG-urile moldovenești provin din granturi externe.

[12]   ONG-urile conduse de Sergiu Ostaf, Dumitru Țîra și Roman Chirca vor primi de la stat 7 milioane de lei pentru evaluarea politicilor publice. Legătură: https://agora.md/stiri/55053/ ong-urile-conduse-de-sergiu-ostaf–dumitru-tira-si-roman-chirca-vor-primi-de-la-stat-7-mln-de- lei-pentru-evaluarea-politicilor-publice

[13]  Mai pe larg am scris despre acest lucru în Vitalie Sprînceană. „Dreptul” la denunț sau despre calomnia deghizată în „cercetare”. Legătură: https://platzforma.md/arhive/36137.

[14]  https://www.facebook.com/groups/citescsexy/about/

 

Acest text a apărut în cartea Hipsteri, bobos și clase creative, coordonată de Ciprian State și Dinu Guțu, editată de Cartier (2019).