DOSAR SOCIAL RECENTE SOCIAL

Persoanele cu tulburări mintale față în față cu organele de forță în Republica Moldova (II): Riscurile dezinstituționalizării

Vezi prima parte a articolului.

Construirea mediatică a percepției asupra persoanelor cu tulburări mintale și de comportament

Cînd am căutat informații pe Google despre crime cu implicarea persoanelor aflate la evidență psihiatrică, mi s-a deschis pagina de mai jos. Crimele despre care vorbește presa online în primul rînd nu sînt furturile, nici cele în care acestea apar în calitate de victime ale unor crime cu caracter sexual, între altele, ci omorurile violente.

Este curios, totodată, că informația potrivit căreia făptașul s-ar afla la evidență psihiatrică este pusă de cele mai dese ori în titlul articolului, cum e în acest material de mai jos, în care se vorbește despre o crimă violentă comisă la Ștefan Vodă.

În mod evident, percepțiile noastre nu pot să nu fie afectate de aceste știri și imagini „senzaționale”. Din păcate presa nu se arată foarte activă pentru a informa în privința cazurilor mult mai numeroase, dar mai puțin spectaculoase în care, de exemplu, aceste persoane se află la limita subzistenței sau locuiesc și sînt tratate în instituții în condiții inumane. Diagnosticul acestor persoane apare mai puțin relevant de asemenea în cazurile, banale și anonime, cînd acestea apar drept victime ale unor agresiuni sexuale care fac cotidianul instituțiilor psihoneurologice și al vieții în comunitate[1].

Victimele sistemului judiciar și penitenciar

Să examinăm cazurile a două persoane cu diagnostic psihiatric care au ajuns pe mîna poliției, apoi au străbătut cercurile concentrice ale sistemului penal din Moldova, pînă la secțiunile „speciale” (pentru tratament forțat riguros) din spitalele de psihiatrie. Al doilea caz, cel al lui Andrei Brăguța, este, desigur, mai cunoscut. Acesta a sfîrșit, se pare, prin a bulversa sistemul nostru judiciar și penitenciar, avînd drept rezultat mai multe demisii ale funcționarilor implicați în instrumentarea cazului.

Un alt caz, nu mai puțin tragic, deși nu este unul letal, este cel al lui Bogdan, cu care vom începe.

Cazul #1: Bogdan

„Totul a început de la o ceartă banală dintre doi vecini din cauza accesului la Internet. (…) Între doi a izbucnit o ceartă, care i-a deranjat pe alţi vecini, care, la rândul lor, au chemat poliţia. La faţa locului, în afara echipajului de poliţie, a venit şi inspectorul de sector, Sergiu C***, care a discutat cu cei doi cetățeni şi i-a avertizat să păstreze liniştea publică. Bogdan a promis să nu facă gălăgie şi a intrat în apartament, iar poliţistul s-a îndreptat spre lift. Atunci Bogdan l-a ajuns din urmă şi l-a lovit de trei ori în cap cu o umbrelă.  

„Mama lui Bogdan (…) a rugat-o pe Liliana Partole să dea dovadă de înţelegere şi toleranţă, că fiul ei are nevoie de îngrijiri medicale, însă răspunsul a fost categoric: „El este un criminal şi trebuie să răspundă”. Femeia ne-a mai spus că a fost în audienţă şi la procurorul-şef, Ruslan Popov, pe care l-a rugat ca dosarul să fie transmis „unui procuror mai uman”, dar a fost refuzată. // Partole a solicitat în instanţă mandat de arestare pe numele lui Bogdan, iar judecătorul Iurie Obadă a dat curs demersului, de fiecare dată când procurorul a solicitat.

Bogdan a ajuns în Penitenciarul nr.13 la 3 aprilie 2017, după eliberarea mandatului de arestare. În dimineaţa de 5 aprilie, băiatul a fost vizitat de avocatul Igor Cecan, care a constatat că clientul său „avea semne evidente de dereglări psihice”.

La 28 iunie, procurorul Partole a depus un demers în instanţă, în care a solicitat internarea forţată a lui Bogdan în spitalul de Psihiatrie. După externarea de la psihiatrie, Bogdan este dus din nou în Penitenciarul nr.13, unde este ţinut până pe data de 10 iulie. Investigaţiile noastre arată că Bogdan a fost plasat într-o celulă cu criminali înrăiţi, care şi-au bătut joc de el. Pe mâinile tânărului au rămas urme de arsuri, după ce ceilalţi deţinuţi şi-au stins ţigările. Fiind internat din nou la Spitalul de psihiatrie, medicii de acolo au constatat că tânărul are leziuni grave ale intestinului gros. Băiatul le-a comunicat medicilor că a fost violat în detenţie.” (Sursă: crimemoldova.com)

Cazul lui Andrei Brăguța a fost mai mediatizat. Vom fi totuși sensibili la cîteva elemente trase de parcă la indigou din cazul precedent, cel al lui Bogdan.                                          

Cazul #2: Andrei Brăguța

 „Andrei Braguța, de 32 de ani, a ajuns pe mâna polițiștilor la 15 august [2017] după ce s-ar fi luat la harță cu niște polițiști de patrulare. El a fost reținut pentru 72 de ore și dus în Izolatorul de Detenție Preventivă din strada Tighina. Ulterior, a fost învinuit de aplicarea forței fizice asupra polițiștilor, iar la 18 august a primit mandat de arest pentru 30 de zile. Potrivit procurorului, acesta urma să fie plasat în Penitenciarul nr. 13 din capitală.” 

Medicul a spus că dumnealui trebuie internat în psihiatrie și nu în penitenciar”, a menționat procurorul Ivan Filimon.” 

„Dumnealui în celula în care stătea cu alte persoane era la fel într-o stare neadecvată. (…) Ulterior am aflat că dumnealui anterior s-a aflat în spitalul de psihiatrie Bălți”. (I. Filimon) 

„În data de 22 august, tânărul, care era deținut în izolator, a solicitat ajutorul ambulanței. Încă atunci, doctorii au cerut internarea lui în spital. Șeful de escortă însă ar fi refuzat spitalizarea pentru că la acel moment, ar fi lipsit angajații care urmau să-l escorteze.” (Sursa: TV8)

Aceste cazuri sînt similare în cîteva aspecte importante din punctul nostru de vedere. În primul rînd, criminalizarea acestor persoane cu tulburări mintale este agravată la momentul faptei prin escaladarea relației dintre persoana „făptașă” și polițiști. Vedem, apoi, că statutul juridic al acestei persoane se agravează pe măsură ce aceasta pătrunde în sistemul penal, începînd cu izolatorul de detenție provizorie nr. 13. Comportamentul agresiv și provocator al acestor persoane nu este înțeles de către agenții sistemului în contextul diagnosticului de care aceste persoane suferă și al crizei în care se află. Nu este nici conștientizat riscul major pe care starea patologică (în fază de acutizare a bolii) o poate avea în primul rînd asupra persoanei respective și eventual asupra altora. Dimpotrivă, fiecare gest al acestor persoane încarcă și mai mult cazierul lor judiciar, în loc să constituie motive pentru un tratament diferențiat, adaptat la particularitatea psihică, socială și juridică a personalității lor. În ambele cazuri discutate aici, organele judiciare – judecătorii, procurorii – au fost insensibili destul de mult timp la sesizările avocaților, rudelor și a specialiștilor medicali în ceea ce privește diagnosticul acestor persoane. Acestea ar trebui să dispună la măsuri adecvate cu diagnosticul evaluat de specialiști, în momentul deschiderii dosarului penal, prin respectarea drepturilor, demnității și securității persoanelor anchetate și izolate. Mai mult decît atît, aceste persoane au fost plasate în camere cu deținuți violenți, în care aceste persoane au fost supuse unor abuzuri fizice și psihice care au traumatizat în mod grav victimele, iar în cazul lui Andrei Brăguța cu consecință letală.

Codul Penal al Republicii Moldova prevede anumite criterii de evaluare a faptei în funcție de gradul de responsabilitate sau iresponsabilitate a persoanei făptașe. La fel, sentința nu poate fi aplicată aflată în stare de iresponsabilitate determinată de vreo boală psihică (chiar dacă presupusa crimă ar fi comisă în stare de responsabilitate).

Articolul 22. Responsabilitatea

Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

Articolul 23. Iresponsabilitatea

(1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod [vez Art. 99].

(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvîrşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate fi supusă pedepsei.

    Articolul 231. Responsabilitatea redusă

    (1) Persoana care a săvîrşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin este pasibilă de responsabilitate penală redusă.
    (2) Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală.

 [Art.231 introdus prin LP277-XVI din 18.12.08, MO41-44/24.02.09 art.120, în vigoare 24.05.09] 

Sursa: Codul Penal al Republicii Moldova. URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286230

Nevoia instruirilor pentru polițiști și alți angajați ai structurilor de forță

Studiile au constatat și consideră că, în interacțiune cu persoane ce suferă de tulburări mintale, polițiștii ar trebui să manifeste următoarele comportamente:

•      să le permită persoanelor șansa de a se explica;

•      să fie răbdători;

•      să răspundă calm;

•      să recunoască sau să întrebe despre boala mintală;

•      să beneficieze de o pregătire specială pentru a-i ajuta să răspundă mai eficient persoanelor cu boli psihice; și

•      să evite ca situațiile să escaladeze (Watson et al., 2008a; Krameddine et al. 2013) 

Studii anterioare sugerează că instruirea poliției cu privire la strategiile de intervenție verbală și tehnicile de de-escaladare ar conduce la o interacțiune mai bună între poliție și persoanele ce suferă de boli mintale (Keram, 2005; Coleman și Cotton, 2010)[2].

Prin urmare, este nevoie ca instruirile pentru angajații structurilor de forță să continue și chiar să se sistematizeze.

La fel, după cum ne arată cazurile de mai sus, dar și altele, ar fi tot atît de multă nevoie de instruiri pentru judecători și procurori, ținînd cont de ignoranța voită sau atitudinea acestora în cazurile infracțiunilor comise de persoane cu tulburări mintale / de comportament.

Dezinstituționalizarea persoanelor cu tulburări mintale 

Dezinstituționalizarea este procesul de reformare la scară largă a serviciilor psihiatrice prin reducerea paturilor și instituțiilor psihiatrice, concomitent cu dezvoltarea serviciilor comunitare de asistență și îngrijire socială pentru pacienții cu dizabilități mintale externați din spitalele psihiatrice.

Începând cu 2010, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei a inițiat politica de dezinstituționalizare a persoanelor cu tulburări și dizabilități mintale, dezvoltând un program de locuințe comunitare, servicii speciale, centre comunitare și echipe mobile destinate prevenirii instituționalizării și incluziunii sociale a copiilor și adulților cu deficiențe mintale sau intelectuale[3].

După cum o sugerează și diagrama de mai jos, reforma sistemului de sănătate mintală aplicată în Republica Moldova din 2010 prevede deplasarea responsabilității instituționale în tratarea persoanelor cu diagnostic psihiatric dinspre spitalele de psihiatrie către medicii de familie, centrele de asistență medicală primară, centrele comunitare de sănătate mintală și spitalele generale. Spitalele de psihiatrie și instituțiile rezidențiale de lungă durată vor fi rezervate doar cazurilor cele mai grave și care necesită o îngrijire specializată și de lungă durată, în condiții de spital.

Reforma sistemului de sănătate mintală

Riscurile sociale ale dezinstituționalizării

Mai multe studii realizate în țări cum sînt SUA, Marea Britanie sau, mai aproape de noi Ungaria, care au cunoscut procese ample de dezinstituționalizare a persoanelor cu diagnostic psihiatric internate în spitale și instituții rezidențiale specializate, au analizat riscurile sociale numeroase care amenință în primul rînd securitatea și calitatea vieții acestor persoane. Cîteva dintre aceste riscuri sînt: izolarea socială, alienarea, stigmatizarea; creșterea ratei infracțiunilor; transinstituționalizarea (transferarea în alte instituții închise); pierderea adăpostului; expunerea la condiții de sănătate grave; sinuciderea; șomajul și abuzul de substanțe.

În SUA, de exemplu, mai bine de jumătate dintre toate persoanele fără adăpost sînt persoane cu dizabilități mintale[4]. Situația este similară în Ungaria, unde o reformă de dezinstituționalizare aplicată mai recent a avut drept consecință explozia numărului persoanelor fără adăpost cu diagnostic psihiatric[5].

Un alt risc al reformei de dezinstituționalizare, în cazul unei aplicări radicale și fără discernămînt, este transinstituționalizarea.

Transinstituționalizarea este procesul prin care persoanele dezinstituționalizate ca urmare a politicilor de îngrijire comunitară, se află în diferite instituții mai degrabă decât în propriile case. În cazul persoanelor cu boli și dizabilități mintale, externate din spitalele psihiatrice sau care nu mai sunt admise acolo, acestea se regăsesc deseori în penitenciare, aziluri de bătrâni, centre pentru persoane fără adăpost, internate etc. (Sursa: Proiectul Casa Mare)

Unul din cele mai mare riscuri, în acest context, este ca persoanele cu diagnostic psihiatric, odată ajunse în stradă sau în situație de precaritate extremă, să fie criminalizate în urma tentativelor și strategiilor de supraviețuire diverse (prin furt, de exemplu) sau mai ales în urma consumului de alcool sau substanțe psihotrope. După cum arată graficul de mai jos, în SUA pe parcursul ultimilor decenii, pe măsură ce numărul persoanelor din instituțiile psihiatrice diminua, creștea populația deținuților cu tulburări mintale în închisori.

Fig. 4. Transinstituționalizarea persoanelor cu diagnostic psihiatric (din spitale psihiatrice în închistori), în SUA – 1969-2001. Sursa: Departamentul de Servicii de Sănătate Umană și Departamentul de Justiție, SUA (Casa Mare Project)

Ce putem face? Renunțăm la reformă?

Conștientizarea riscurilor reformei de dezinstituționalizare a persoanelor cu diagnostic psihiatric nu trebuie să conducă, bineînțeles, la amînarea sau anularea reformei sistemului de sănătate mintală. Este mare nevoie de aceasta, mai ales pentru a îmbunătăți condițiile de viață și incluziunea acestor persoane în comunități și în societate în ansamblu. Cu toate acestea, tocmai aceste riscuri semnalate în țările în care reforme foarte ambițioase de dezinstituționalizare au avut loc ar trebui să încline decidenții de a lua în considerație măsuri echilibrate și sustenabile în acest sens, prin asigurarea și monitorizarea fiecărui caz de dezinstituționalizare.

În plus, este nevoie să se analizeze un plan de reformă care ar avea drept scop prevenirea stigmatizării și criminalizării persoanelor cu diagnostic psihiatric în societatea noastră. Acestea ar include, între altele: 1) îmbunătățirea practicilor de aplicare a legii în baza dezvoltării unui mecanism de colaborare interdisciplinară și transsectorială între sistemul de sănătate, de protecție socială și cel al justiției penale, dar și 2) o strategie cuprinzătoare de reducere a stereotipurilor negative privind persoanele cu dizabilități mintale, 3) reducerea mecanismelor instituționale și legale de criminalizare a persoanelor cu dizabilități mintale, 4) adoptarea și aplicarea unor programe de diminuare a vulnerabilității sociale printre persoanele cu dizabilități mintale și, astfel 5) elaborarea unei strategii cuprinzătoare de prevenire a criminalității printre și față de persoanele cu tulburări mintale.

Conceptul „poliției comunitare” este aplicat cu titlu de proiect-pilot în anumite sectoare din orașul Chișinău și din republică. Poliția comunitară își propune să fie mai aproape de grijile și nevoile comunității, printr-o abordare mai prietenoasă față de membrii comunității. În cadrul acestui model, poliția ar fi responsabilă atît de persoana cu dizabilităţi / boli mintale, cît şi de familia acesteia. Poliția comunitară ar putea constitui un cadru oportun prevenirii criminalizării persoanelor cu dizabilități mintale. Cu toate acestea, anumite studii critice realizate în țări în care acest concept există, în special în SUA, au semnalat riscul de criminalizare a diverselor grupuri marginale. Persoanele de culoare, consumatorii de droguri și alcool și persoanele cu dizabilități mintale pot deveni „țapii ispășitori” și „suspecții de serviciu” în multe comunități urbane și este posibil ca membrii grupurilor dominante ai unor comunități să-i denunțe anume pe aceștia pentru diverse crime.

Dar chiar și în cadrul modelului existent, poliția ar putea contribui la prevenirea criminalizării persoanelor cu dizabilități mintale, învățînd să distingă persoanele cu diagnostic psihiatric și să aplice anumite strategii de comunicare non-conflictuală, de de-escaladare a situațiilor conflictuale cu implicarea persoanelor cu tulburări mintale. Pentru aceasta, cursurile de instruire ar fi în continuare de mare folos pentru a familiariza angajații structurilor de forță și a sistemului de justiție.

Totuși, instruirea angajaților din instituțiilor de forță și de justiție vor fi insuficiente fără o strategie cuprinzătoare, interdisciplinară și transsectorială de reducere a vulnerabilității și criminalizării persoanelor cu tulburări mintale. O asemenea strategie este cu atît mai necesară în contextul politicii de dezinstituționalizare și de prevenire a instituționalizării persoanelor cu dizabilități mintale și intelectuale.

Este important să reținem că criminalizarea persoanelor cu dizabilități mintale și intelectuale în societatea noastră este o consecință a situației de vulnerabilitate în care se află, atît în instituții specializate (și din cauza lor) cît și, acum tot mai mult, în comunitate. Rigiditatea și lipsa de familiaritate a poliției și a instituțiilor judiciare cu probleme legate de persoane cu diagnostic psihiatric nu fac decît să le agraveze vulnerabilitatea, contribuind la criminalizarea lor.

Notă: Țin să mulțumesc colegilor de la Proiectul Casa Mare Vadim Moldovan, Vadim Țărnă și Alina Zagorodniuc pentru datele oferite și posibilitatea de a participa la proiectul de instruire a angajaților poliției în vederea prevenirii criminalizării persoanelor cu tulburări mintale.

Referințe:

[1] Vezi la aest subiect și Aurelia Borzin, „Percepţiile faţă de persoanele cu diagnostic psihiatric. Mass-media modelatoare de prejudecăţi”, Platzforma. Revista de critică socială, 19 oct. 2018. URL: https://platzforma.md/arhive/386191

[2] Yasmeen I. Krameddine and Peter H. Silverstone, “How to improve interactions between police and the mentally ill”, Frontiers in Psychiatry January 2015, Vol. 5, pp. 1-5; Ogloff, J. & Thomas, S. (2014). Training police to better respond to people with mental illness. The Conversation, 4 March 1-3; Yasmeen I. Krameddine, David DeMarco, Robert Hassel and Peter H. Silverstone, „A novel training program for police officers that improves interactions with mentally ill individuals and is cost-effective”, Frontiers in Psychiatry, March 2013, Vol. 4, pp. 1-10.

[3] Malcoci, L. & Munteanu. P. (2017) Incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități, Chișinău, Keystone Human Services International – Moldova.

[4] Vezi Lamb, R. H., Weinberger, L. E. (2005) ‘The shift of psychiatric inpatient care from hospitals to jails and prisons’, Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law 33, pp. 529-34.

[5] Priebe S, Frottier P, Gaddini A, Kilian R, Lauber C, Martínez-Leal R, Munk-Jørgensen P, Walsh D, Wiersma D, Wright D. „Mental health care institutions in nine European countries, 2002 to 2006”. Psychiatric Service. 2008; 59(5): 570–3; Braun E, Gazdag G. “Prevalence of psychiatric disorders in homeless population,” Psychiatria Hungarica 30(1) 2015: 60-7; Rita Bence and Éva Tessza Udvarhelyi, “The Growing Criminalization of Homelessness in Hungary – A Brief Overview”, European Journal of Homelessness 7, No. 2, December 2013, 133-143.

Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Acțiune socială 2018” – secțiunea „analiză”, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.

 

Despre autor

Petru Negură

Petru Negură este bursier Humboldt la Institutul de Studii Est- și Sud-Est Europene din Regensburg (IOS), Germania; conferențiar la Universitatea Liberă Internațională din Modova (Chişinău) și cercetător la Centrul de sociologie și psihologie socială (Institutul de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice, Chișinău), doctor în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este autorul cărţii Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă, Chişinău, Cartier, 2014. Domenii de interes: sociologia şi istoria socială a culturii, a învăţămîntului şi a serviciilor sociale în Basarabia, Transnistria, Moldova, România şi URSS în sec. 20.

Lasa un comentariu