DOSAR SOCIAL RECENTE SOCIAL

Provocările contemporane ale comunității romilor din Republica Moldova: în căutarea unui model de coeziune a romilor cu societatea globală

Autor: Ion Duminica

În prezent, este imposibil de a găsi pe glob o comunitate etnică cu o istorie mai controversată decât cea a romilor[1]. În mod paradoxal, elementul potrivit care definește comunitatea romă este diversitatea, proliferată prin mai multe aspecte: identitar, lingvistic, social, profesional etc. Spre deosebire de alte comunități, romii nu au o patrie naţională externă, totodată, aceștia constituie în prezent cea mai numeroasă minoritate etnică pe continentul european.

Peste o jumătate de mileniu, romii/țiganii sunt o prezență permanentă pe teritoriul carpato-nistrean. Prima atestare documentară a romilor/țiganilor în Țara Moldovei este stipulată într-un act domnesc emis la 02 august 1414 în Suceava de domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432):

„Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Țării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a  noastră, celui care o va vedea sau o va auzi citindu-se, că această adevărată slugă a noastră, pan Toader Pitic, ne slujește cu dreaptă și credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta și credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă și i-am dat în țara noastră, Moldova, trei sate: un sat la Cobîla, unde este casa lui, unde a fost Veriș Stanislav, iar alt sat la gura Jeravățului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lie și Țiganeștii, iar al treilea sat pe Bârlad, unde este altă casă a lui, unde sunt cneji Tamaș și Ivan. Acestea să-i fie lui Uric, cu tot venitul, și copiilor lui, și fratelui său, Dragul, și nepoților lor, și strănepoților lor, și răstrănepoților lor și neamurilor lor, în veci…”[2].

În virtutea faptului că acest document atestă indirect o prezență istorică timpurie a romilor/țiganilor în Țara Moldovei, concomitent cu procesul formării statalității moldovenești, oricum, apelativul sau toponimul Țiganeștii, menționat în documentul emis de cancelaria domnitorului Alexandru cel Bun, atestă cu certitudine prezența romilor/țiganilor în Țara Moldovei începând cu secolul al XV-lea. În Evul Mediu românesc, atât în Țara Moldovei cât şi în Ţara Românească – „cnejii de ţigani” erau etnici romi şi aveau rol de intermediari între comunitatea romă şi stat[3].

Prima mențiune științifică cu privire la neamul țiganilor în Țara Moldovei – aparține savantului umanist Dimitrie Cantemir (1673-1723):

„Nu cred să mai fie vreo altă țară de mărimea Moldovei, în care să întâlnești neamuri atât de multe și atât de deosebite. Afară de moldoveni, ai căror strămoși au venit îndărăt din Maramureș, mai locuiesc în Moldova și greci, albanezi, sârbi, bulgari, leși, cazaci, ruși, unguri, nemți, armeni, evrei și țiganii cei cu mulți copii. Țiganii sunt împrăștiați ici și colo în toată Moldova și nu afli boier care să nu aibă în stăpânirea sa câteva sălașe de-ale lor. De unde și când a venit acest neam în Moldova? Nu știu nici ei înșiși și nici nu se găsește nimic despre dânșii în cronicile noastre. Toți țiganii, din toate ținuturile, au același grai, care este amestecat cu multe cuvinte grecești și, pesemne și persienești. Ei nu au altă îndeletnicire afară de fierărie și zlătărie. Au aceeași înfățișare și aceleași năravuri ca și țiganii din alte țări; însușirile lor cele mai de seamă sunt trândăvia și furtișagul…”[4].

În perioada țaristă, apare o descriere mai desfășurată a comunității romilor basarabeni, care este realizată de către publicistul Zamfir C. Arbore (1848-1933):

„Țiganii din Basarabia se despart în trei categorii, după modul lor de viețuire: vătrașii trăiesc la oraşe ca slugi, lăutari şi argați la curtea boerilor; lingurarii trăiesc vara în păduri şi se ocupă cu confecționarea lingurilor, albiilor, fuselor şi altor obiecte casnice din lemn, iarna ei se retrag în sate, unde locuiesc în nişte bordeie; ursarii trăiesc în corturi şi de aceea li se zice şi șătrari, iar moldovenii din ținuturile Orhei și Soroca îi numesc lăieși. În privința locuinței, se poate de adăugat diferența constantă: casă, bordei, cort. În case sărăcăcioase stau țiganii de vatră, în bordeie locuiesc lingurarii, în corturi trăiesc ursarii şi lăieșii. Modalitatea de locuit este rezultatul unui mod de viață diferit, în funcție nu numai de mediul extern, dar şi de temperamentul, caracterul, puterea economică diferită a celor trei categorii de țigani. Printre îndeletnicirile cu care se ocupă țiganii din Basarabia, rolul principal îi revine vânzării cailor. În privința aceasta ei sunt foarte îndemânatici. Țiganul învață această meserie încă din copilărie; băiat de  10-15 ani deja merge împreună cu tatăl la iarmaroc, unde învață toate chițibuşurile cu care să înşele pe cumpărătorul nepriceput. În această privință țiganul din Basarabia a creat o adevărată şcoală: un cal leneş, apatic, slăbănog se preface în mâinile sale ca prin minune într-un cal neastâmpărat, vioi, care „mănâncă pământul”; un cal bătrân pare tânăr. Fireşte că toate aceste „calități” dispar îndată după ce calul a fost vândut. Alături de comerțul de cai, țiganii se mai ocupă şi cu furtul cailor şi în această privință ei sunt o adevărată plagă a Basarabiei. De asemenea, țiganii posedă leacuri destul de eficace pentru unele boli, sunt competenți şi se ocupă cu meşteşugul veterinar. Limba țigănească nu formează o limbă separată; rădăcina acestei limbi e limba sanscrită. Țiganii din Basarabia posedă o limbă amestecată din cea română şi cea sanscrită, cei care au emigrat din Basarabia dincolo de Nistru au adoptat multe cuvinte ruseşti. După ce Nistrul a încetat să mai fie o graniță politică, țiganii din Basarabia cutreieră întregul Imperiu Rus, unde se zic a fi romale, aşa că poporul rus începe să-i confunde cu românii. Media vieții lor e de 40 de ani; ei sunt deştepți, inteligenți, posedă o memorie bună şi însuşesc destul de uşor limbile străine. Printre țiganii din sudul Basarabiei sunt atestați mulți poligloți. Ca fire, țiganul e blajin, naiv şi în general bun; față cu oamenii care nu-l persecută şi nu-şi bat joc de el, dânsul e totdeauna afabil şi recunoscător; față cu oameni necunoscuți, viclean şi neîncrezător; iar cu cel puternic, linguşitor şi umil. Țiganul prin fire e sfios şi chiar fricos; în viața sa privată e foarte sobru, se mulțumeşte cu puțin, dar sobrietatea nu-l împinge deloc la economie; din contra, el este capabil a risipi într-o singură zi tot ce a câştigat în cursul unei luni. În general este răspândită părerea cum că țiganii sunt hoți; în Basarabia această părere se constată prin chiar statistica criminală. Cu toate acestea, ei nu pradă niciodată pe consângenii lor. Vagabonzi incorigibili, țiganii par a avea două morale: una pentru neamul lor şi alta pentru străin; a înşela pe al său e crimă, dar a înşela pe un străin e un lucru lăudabil. Țiganii, disprețuiți de alte neamuri, sunt foarte mândri de originea lor, cu toate că părerile despre această origine sunt diverse. Pasiunea țiganilor pentru viața nomadă unii o explică prin iubirea lor pentru o libertate nemărginită. Însă impulsul pentru viața nomadă a țiganilor trebuie căutat în istoria acestui neam. Persecutați, disprețuiți, robiți, țiganii abia de o jumătate de secol de când au ieşit din starea de cea mai groaznică sclavie; într-un timp aşa de scurt nu se pot schimba însuşirile naționale ale unui neam…”[5].

În perioda interbelică, este inițiat procesul de culturalizare a romilor. Pentru luminarea şi răspândirea culturii în rândurile acestei comunități „abia emancipate” apar mai multe publicații periodice rome, printre care și –  Țara Noastră (Ediție specială săptămânală pentru Romii din România). În anul 1937, Președintele Asociației Generale a Țiganilor din România, Arhimandritul Calinic I. POPP ȘERBOIANU (1883-1941)[6] publică o informație succintă depre romii basarabeni:

„Am cunoscut pentru prima oară pe romii din Basarabia, în toamna anului 1918, atunci când eram mobilizat și am trecut cu trupele noastre să apărăm această provincie de bandele bolșevice care amenințau înfăptuirii unirii ei cu patria mamă. Erau cei mai cuminți și mai supuși oameni din Basarabia. Dar meritul lor cel mai mare era acela, că toți știau să vorbească limba românească curată, fără accent rusesc, decât, foarte puțin acel moldovenesc. Și pe când mulți basarabeni se rusificaseră uitând limba românească, putând să spună numai că – „eu mi-s moldovean”, romii spuneau: – Noi suntem români! Cu toată viața lor mizerabilă muncind ca pălmași, făcând pe muzicanții și practicând anumite meserii specifice lor, urau pe bolșevici și se bucurau din suflet că Basarabia s-a alipit României. Nici un rom din Basarabia n-a fost arestat de autoritățile civile și militare române pentru nerespectarea ordonanțelor, pactizarea cu bolșevicii sau nepredare de arme și efecte militare. Soldații români au trăit în cea mai perfectă armonie cu romii din Basarabia, petreceau în casele lor și… făceau chiar dragoste cu romițele durdulii, cu ochii de peruzea și cosițe de abanos. Romii erau cei mai devotați agenți ai trupelor române, divulgându-le cuiburile de bolșevici și ascunzătoarele agenților veniți de peste Nistru ca să propage comunismul. Își împărtășeau sărmanii necazurile unor timpuri critice (trăite n.a.) alături de basarabeni, întrucât provincia de peste Prut este cea mai oropsită și a fost mereu lovită de soartă. Pentru vara viitoare promitem să ținem pe cheltuiala noastră 100 de copii romi din Basarabia, timp de o lună de zile la poalele unui munte…”[7].

Primul studiu etnografic desfășurat cu privire la romii basarabeni realizat în baza materialelor acumulate „în teren” (în vara anului 1931) aparține Domnicăi I. Păun – discipola „Școlii de sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti”[8]:

„…Satul Cornova e locuit aproape în întregime de români, în număr de 380 de familii, la care se adaugă șase familii de evrei, una de germani, una de ucraineni și zece de țigani. Între minorități și români, țiganii ocupă un loc de mijloc… Ei nu sunt străini, după o atât de îndelungată conlocuire cu românii, dar inferioritatea de situație socială în care au fost veacuri întregi ca robi ai Cornovenilor, face ca azi, după mai mult de o jumătate de veac de la dezrobirea lor, ei să formeze o categorie aparte, nu atât din punct de vedere etnic, cât din punct de vedere economic și social. După cele trei clase sociale din Cornova, de dvoreni, mazili și țărani, țiganii formează un fel de a patra clasă…

Țiganii din Cornova pot fi împărțiți în două grupe distincte: fie după așezare, fie după neam. De altfel, cele două împărțiri coincid aproape: trei din cele patru familii aflătoare în vatra satului Cornova (Drosu, Vioară și Stoica) sunt țigani de sat/ursari sau țigani curați cum își zic ei. Cei din Valea Ichelului sunt lingurari… Tabloul statistic de situația țiganilor din satul Cornova (județul Orhei): Ignat CIOBU (52 ani, neam-lingurar, așezare/Cornova, meserie/văcar); Filip VIOARĂ (38 ani, neam-vătraș, așezare/Cornova, meserie/cismar); Simion DROSU (38 ani, neam-vătraș, așezare/Cornova, meserie/fierar); Petre STOICA (36 ani, neam-vătraș, așezare/ambulant, meserie/fierar); Vasile CHIMINGER (35 ani, neam-lingurar, așezare/Valea Ichelului, meserie/lingurar); Simion DRUMEA (55 ani, neam-lingurar, așezare/Valea Ichelului, meserie/lingurar); Trifan… (30 ani, neam-lingurar, așezare/Valea Ichelului, meserie/lingurar); Iacob DUMINECĂ (24 ani, neam-lingurar, așezare/Valea Ichelului, meserie/lingurar); Vania MURGULEȚ (45 ani, neam-lingurar, așezare/Valea Ichelului, meserie/lingurar); Ilie PĂTRAȘCU (35 ani, neam-lingurar, așezare/Valea Ichelului, meserie/lingurar)… Așezarea aceasta a țiganilor e determinată de situația economică. Până acum vreo 30 de ani, pădurea de pe dealul Hârjaucei, cobora până aproape în fundul Văii Ichelului, încât așezarea țiganilor de acolo cădea în marginea pădurii, astfel că aveau la îndemână lemnele pentru tăiatul lingurilor și copăielor.  Părinții noștri au tras la păduri, că erau păduri mari, și noi am apucat de am rămas aici. Atunci era altă vreme, putrezeau lemnele, acu trebuie să le cumperi… În schimb cei care aveau meserii de imediată utilitate gospodărească, fierarii și cizmarii, era natural să-și caute adăpostul în preajma gospodăriilor, în cuprinsul satului. Aceștia sunt mai puțini azi, dar registrele bisericii urmărite din 1825 ne dau nume de familii și meserii dispărute azi: cojocari, căldărari… Multe familii s-au stins, multe au părăsit locurile atunci, de când robia nu le-a mai legat de pământ, și s-au dus în alte locuri  unde aveau mai multe posibilități de traiu. Cornova e un sat sărac în pământ…, e un sat de țărani liberi, urmași de boieri de țară: dvoreni și mazili, care nu permiteau mai demult intrarea unui străin în sânul lui… Rămânând să trăiască numai din meseria lor, starea țiganilor după desrobire amenință să fie mai rea decât înainte,  când de bine, de rău, exista un stăpân interesat de existența lor.  Satul avea din în ce mai puțină nevoie de ei, mai ales de când comerțul intens cu târgul apropiat Vlad, punea la îndemână, de-a gata, obiectele pe care altă dată le fabricau mai rudimentar țiganii…

Rezultatul acestei stări de lucru se vede răsfrânt în două domenii: atât în cel economic, cât și în cel social. Țiganii din Valea Ichelului au gospodării mai bine închegate. Lingurarul lucrând pentru comerț, nu are un timp fix de lucru și poate să se ducă la munca câmpului când are nevoie. Poate și traiul departe de sat i-a silit să aibă în gospodărie lucrurile cele mai trebuincioase, cert e că deși meseria de lingurar e puțin rentabilă, țiganii din Ichel nu au înfățișarea de mizerie amarnică pe care o oferă cei din Cornova… Nici unul din cei din Cornova nu lucrează la pământ, nici bărbații nici femeile. Meseria de fierar sau cizmar îi silește să fie oricând acasă, gata pentru orice mușteriu. Iar să se lase de meserie nu le convine la nici unul, de lene. Femeilor, iarăș, le vine mai ușor să-și găsească de lucru ajutând prin curțile oamenilor în gospodărie, decât la câmp. Ajută pentru mâncare în schimb, și cu acest prilej mai umblă cu căpătatul. Sunt un fel de servitoare ale satului, chemate când într-o parte, când într-alta, oricând fiind la îndemâna gospodinei care are nevoi de ajutor pe negândite… Țiganii din Cornova s-au obișnuit să conteze pe dărnicia românului care nu-i poate lăsa să  moară de foame lângă gardul lui. Când îl întrebi pe român dacă e tot una cu țiganul, nu e unul care să nu răspundă că nu s-a pomeni să hie țiganii la rând cu românii. De ce? Când se dă o motivare, alta decât invocarea tradiției, aceasta e mai totdeauna de natură economică: Apăi cum să hie tot una ăl care muncește cu ăl care doarme? Și mai departe în argumente intervine judecata caracteristică românului, care socotește numai agricultura muncă prin excelență: … că dacă el (țiganul n.a) ar vrea să muncească la pământ, ar avea mai mult, da așa dă o dată cu ciocanul și ia banul… Românii nu s-amestecă cu nici unul dintre țigani: Țiganul tot țigan rămâneși de s-a înălghi, moldovean tot n-a hi… Conștiința de clasă  care desparte pe moldoveni în dvoreni, mazili și țărani, cu hore deosebite, cu locuri bine precizate după reguli de întâietate la biserică, e departe de a ceda în favoarea țiganilor. Tradiția își menține încă aproape toate drepturile în cazul lor ca și în al celorlalte clase sociale. Astfel, în complexul de organizare al satului ei (țiganii n.a.) sunt mai degrabă o a patra clasă socială decât o minoritate etnică.

Țiganii din Basarabia, formează  mai puțin o unitate în cuprinsul satului, cât una mai mare pe regiune. Căci dacă văzuți din afară, ei par că formează o unitate de origine social-economică, numai cu substrat etnic, însă dacă sunt văzuți din interiorul acestei unități mai mari, constatăm că e una de natură etnică în primul rând. Relațiile între țigani din diferite locuri sunt strânse și foarte asidue, trecând peste deosebirile de neam din interiorul rasei. Nicăieri n-am intâlnit o mai intensă circulație a elementului țigănesc, ca aici. Se văd des, se duc dintr-un sat în altul, se stabilesc raporturi de rudenie… La răndul lor, în cadrul unei localități, țiganii își manifestă mai intens orgoliile specifice neamului lor. Țiganul fierar se uită cu dispreț la lingurar: Noi mergem mai sus ca lingurarii, suntem țigani curați, lucrăm la fierNu ne amestecăm. Motivul nu e altul decât tradiția, care le mărginește ambiția în interiorul neamului. Mărginindu-și viața între ei, n-am întâlnit la nici unul o dorință conștientă de a căuta ca pe vreo cale oarecare să ajungă la rând cu românii. Aceasta li se pare o imposibilitate, sunt prea obișnuiți din părinți că e natural să fie așa cum e.

În schimb, dacă a apucat unul din ei să se ridice din neam, nu mai vrea să știe că e țigan… Acest lucru se poate făptui în două chipuri: 1. Prin înrudire cu moldovenii; e mijlocul cel mai direct, dar cel mai greu de realizat. Nici unul dintre țiganii din Cornova nu e însurat cu o fată de aici. În cazuri excepționale, prima înrudire se face cu o „ruscă” și numai la a doua generație intră într-o familie moldovenească. 2. Mijlocul celălalt e posesiunea de pământ care atrage și ea după sine intrarea în societatea românească. Acesta este mijlocul cel mai sigur și cu multă putință de realizare pentru marea masă a țiganilor – prin faptul că pe de o parte poate integra elementul țigănesc în sistemul de producție bazat la noi pe agricultură, și pe de altă parte, răspunde mentalității caracteristice țăranului, că numai proprietarul de pământ poate avea toate drepturile legate de calitatea de băștinaș al unui sat. Atâta timp însă, cât dorința conștientă de a ajunge la rând cu moldovenii le va lipsi, țiganii din Cornova vor realiza numai întâmlător, rar și foarte greu acest lucru…”[9].

În perioada sovietică, politica națională bazată pe prietenia și unitatea popoarelor era întruchipată în principiile internaționalismului proletar leninist:

„Prietenia popoarelor Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste este cea mai mare realizare a socialismului, devenind o sursă inepuizabilă de creație artistică a tuturor naționalităților din țară. Prietenia popoarelor este una dintre principalele condiții pentru formarea poporului sovietic: o nouă comunitate istorică de oameni. Constituirea unei noi comunități istorice de oameni – poporului multinațional sovietic – este o expresie vie a unității internaționale și egalității națiunilor și poporațiilor socialiste”[10].

Romii/țiganii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească erau o parte componentă a poporului sovietic multinațional. În opinia cercetătorilor etnografi sovietici, anume în perioada când „a triumfat socialismul dezvoltat”, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și puterea sovietică au reușit să atingă un obiectiv pe care nu l-au putut realiza nici un alt stat: chestiunea țigănească în Uniunea Sovietică a fost integral soluționată. Într-o perioadă extrem de scurtă de timp, romii au trecut la un mod de viață sedentar, fiecare persoană fiind asigurată cu posibilitatea de a presta activități utile pentru societate în orice ramură a muncii. În acest răstimp s-a restructurat semnificativ modul de trai tradițional itinerant al romilor: a apărut un model nou al familiei rome, femeii rome și tineretului rom. Un progres imens a fost atins în domeniul culturii: au fost publicate opere literare în limba romani, în or. Moscova a fost creat primul Teatru al Romilor „Romen”, a apărut o nouă generație de intelectuali romi etc. Romii din Uniunea Sovietică au beneficiat de avantajele create de sistemul centralizat socialist pentru trecerea benevolă la modul de trai sedentar: acces egal și gratuit la locuințe, sănătate și educație, încadrarea în câmpul muncii pentru orice tip de abilități profesionale[11].

Actualmente, în virtutea promovării de către autoritățile oficiale a tezei unitate prin diversitate în Republica Moldova, atitudinile sociale negative și stereotipurile legate de romi persistă. După prăbușirea Uniunii Sovietice, privatizarea terenurilor agricole a dus la o dezavantajare și mai mare a romilor din regiunile rurale, deoarece aceștia locuiau în așezări informale, neavând drepturi de proprietate. Aceste regiuni locuite de romi au fost sistematic menținute în stare subdezvoltată, iar opinia publică despre romi a rămas în mare parte negativă; stereotipurile de genul „țigani sălbatici” continuând să fie predominante. Într-un studiu elaborat în anul 2014, aproape două treimi dintre respondenți au aplicat stereotipuri, inclusiv: „țigan”, „negru”, „tuciuriu”, „hoți” și „mincinoși” la persoanele de etnie romă. Aceste stereotipuri persistente în mentalul colectiv al populației majoritare sunt una dintre cauzele ce generează romilor din Republica Moldova un statut de categorie social-vulnerabilă exclusă din societate ce suferă un nivel ridicat de discriminare. Potrivit mai multor organizații ale societății civile, romii din Moldova sunt dezavantajați la angajare în câmpul muncii și la accesarea serviciilor de educație, asistență medicală și asistență socială. Romii sunt în mod constant subreprezentați în procesul decizional atât la nivel local cât și cel național și înregistrează niveluri ridicate ale șomajului și analfabetismului[12].

Datele oficiale ale Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova prezentate la 31 martie 2017 în baza procesării chestionarelor Recensământului Populației și Locuințelor din Republica Moldova realizat în perioada 12-25 mai 2014 atestă un număr de 9.323 romi[13]. Recensământul independent efectuat pe parcursul anului 2013 de către reprezentanții Societății Civile a Romilor în parteneriat cu mediatorii comunitari romi și administrația publică locală de nivelul I și II a stabilit un număr de 102.000 persoane de origine etnică romă care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova[14]. La începutul secolului al XXI-lea, datele estimative furnizate din diverse surse: recensămintele oficiale, ministerele afacerilor interne și organizațiile pentru drepturile omului circumscriu numărul populației de etnie romă pe continentul european la opt milioane de locuitori. În conformitate cu aceste date calculate prin media aritmetică, în Republica Moldova, ca și în alte țări precum Ucraina, Belarus, Polonia, Austria, Elveția, Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Portugalia, Belgia, Olanda, Marea Britanie, numărul populației de etnie romă variază între 10.000 și 100.000 de persoane[15].

În prezent, majoritatea compactă a reprezentanților comunității rome este concentrată în orașele Otaci, Soroca, Edineț, Râșcani; raioanele Drochia, Orhei, Călărași, Hâncești; satele Ursari, Parcani, Schinoasa (raionul Călărași) și Vulcănești (raionul Nisporeni)[16]. Totodată, datorită amplasării geografice excepționale a Republicii Moldova într-o regiune istorică transfrontalieră a imperiilor Bizantin, Otoman, Austro-Ungar și Rus, în prezent, aici este atestată o concentrare unică a zece subgrupuri etnice a romilor: Lăieși (romi-nomazi)[17], Cătunari (romi-sălășluitori în corturi; limba romani: cătună = cort)[18], Ciocănari (romi-fierari ambulanți)[19], Ciori (romi-hoți/vânzători și tămăduitori de cai; limba romani: cior = hoț)[20], Ciurari (romi-producători de ciururi/site)[21], Brazdeni (romi-plugari/posesori de terenuri agricole)[22], Ursari (romi-dresori ambulanți de urși)[23], Lingurari (romi-meșteri cioplitori în lemn/producători de mărfuri pentru uz casnic, inclusiv linguri)[24], Lăutari (romi-muzicanți ambulanți, interpreți/instrumentiști înduioșători)[25], Curteni (romi-servitori multidirecționali la curțile nobilimii locale)[26].

Actualmente, aceste subgrupuri etnice ale romilor din Republica Moldova dețin propriile caracteristici profesionale, lingvistice, sociale și culturale. Pe parcursul mai multor generații, fiecare dintre aceste zece subgrupuri etnice ale romilor moldoveni și-a format propria identitate colectivă, restrânsă în frontierele caracteristice unui grup social. Astfel, romii din Republicii Moldova, fiind o comunitate etnică diversă, care s-a format  la intersecția diverselor culturi și transformări prelungite de ordin politic, social, economic – nu posedă o identitate comună sub aspect național.

În prezent, persoanele care își asumă identitatea romă trebuie să respecte anumite criterii: „să fie romi prin naștere” (aspectul nativ-biologic); „să respecte vestimentația și tradițiile rome” (aspectul social); „să respecte și să vorbească în limba romani” (aspectul lingvistic); „să trăiască alături de romi” (aspectul geografic); „să obțină recunoașterea comunității prin faptele onorabile care le fac pentru romi (aspectul valoric). Totodată, autopercepția identității rome este plasată în mod diferit: 1. Identitatea etnică romă este fixată în prim plan. 2. Identitatea persoanei primează, fiind urmată de cea etnică. 3. Identitatea religioasă primează. 4. Identitatea familială primează. Membrii comunității rome din Republica Moldova se deosebesc de celelalte comunități etnice printr-un anumit set variabil de caracteristici: 1. Trăsăturile fizice: persoane oacheșe. 2. Portul vestimentar: haine colorate/ornamentate cu diverse bijuterii din aur, fuste lungi etc. 3. Comportament verbal: limbaj non-verbal și verbal specific. 4. Posedă al șaselea simț: predicția/intuiția, clarvăzători. 5. Posedă și respectă tradițiile proprii – romani[27].

În virtutea acestor construcții identitare bine conturate, actualmente, la baza formării identității rome, prevalează mediul social în care se formează/crește reprezentatul acestei comunități. La începutul secolului al XXI-lea, ca urmare a apariției noilor provocări economice ale societății transnaționale globale, odată cu trecerea de la societatea creaționistă (oamenii-creatori/meșteșugari/producători de bunuri materiale) către societatea consumistă (oamenii-consumatori de subproduse materiale și valori virtuale generate de companii transnaționale), comunitatea  romilor din Republica Moldova se împarte în trei grupuri distincte sub aspect social:

1. Romii tradiționali cu identitatea accentuată (Ciocănarii, Cătunarii, Ciorii și Ursarii) – membrii acestui grup social respectă cu strictețe „tradițiile nescrise ale romilor”, care au fost moștenite de la generațiile predecesoare, vorbesc și gândesc în limba romani[28]. Până la 5 octombrie 1956, nomadismul a fost elementul principal care a influenţat modul de trai al comunităţii romilor tradiţionali din Republica Moldova. Aceştia umblau cu şatra prin toate localitățile Republicii Moldova; uneori peregrinau chiar şi în Ucraina, Belarus, Rusia. Odată cu adoptarea Hotărârii Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la iniţierea prin muncă a romilor care se ocupă de vagabondaj („ukazul lui Hruşciov”)[29] – romii tradiţionali au fost nevoiţi să-și schimbe „benevol” modul de trai, devenind sedentari. Majoritatea acestora au preferat să se stabilească cu traiul în centrele urbane/raionale situate în zonele de frontieră, beneficiind totodată de reduceri consistente la procurarea materialelor de construcţie. Atât în perioada nomadismului arbitrar al romilor, cât şi după sedentarizarea dirijată de autoritățile sovietice, pe tot cuprinsul URSS (inclusiv în Republica Moldova), ocupaţia de bază a romilor tradiţionali a fost fierăria, practicată de bărbaţi. Produsele activităţii lor meşteşugăreşti erau întrebuinţate şi în cadrul gospodăriilor colective/sovietice (colhozuri /sovhozuri) şi de către orice ţăran gospodar. Odată cu colapsul Uniunii Sovietice, majoritatea romilor tradiţionali se reprofilează în negustori ambulanți (cumpărarea angro și vânzarea cu amănuntul a mărfurilor de larg consum), practicate în Ucraina, Federația Rusă, Belarus şi Kazahstan. Pentru exercitarea acestei ocupaţii apărute „la solicitarea societății consumiste”, romii tradiţionali îşi „angajează” toată familia (soţia şi copii), acasă rămân doar persoanele vârstnice (ca să aibă grijă de gospodărie și să se odihnească la bătrâneţe). În timp ce bărbaţii practică negoţul cu amănuntul după principiul „door to door/din casă în casă: căci… la piaţă stau numai proştii”, femeile pleacă prin oraş şi practică ghicitul ocazional or ajută bărbaţii la vânzări[30]. Astfel, copiii acestei comunităţi de romi sunt de mici iniţiaţi în arta negoţului (băieţii)/ghicitului (fetele); şcoala este doar o „necesitate temporară” unde aceştia învăţa doar să scrie şi să citească. Actualmente, în virtutea faptului că mulți dintre ei posedă locuinţe impresionante, o mare parte din timp romii tradiţionali îl petrec în căutare de câştig în afara hotarelor Republicii Moldova, revenind la baştină doar în perioada iernării şi sărbătorilor religioase importante (Crăciunul, Paştele şi Paştele Blajinilor). Astfel, romii tradiţionali au trecut treptat de la un mod de viaţă nomad la unul seminomad (în realitate, aceştia nu s-au împrietenit niciodată cu modul de viaţă sedentar), devenind cea mai prosperă comunitate a romilor moldoveni. „Mişcarea este viaţă, dacă rămânem în Republica Moldova – murim de foame”, spun deseori romii tradiționali. Acest factor socio-economic corelat cu migraţia sezonieră externă, precum şi faptul că majoritatea romilor tradiţionali vorbesc în limba romani sau rusă, determină caracterul închis al acestui grup în relaţiile sale cu populaţia majoritară autohtonă[31].

O altă parte a romilor tradiţionali, după prăbușirea sistemului economic sovietic se „reprofilează” din fierari (care devine o meserie tot mai puţin solicitată şi nu mai aduce venit consistent) în cerşetori. Această ocupaţie este mai mult practicată de femei, copii şi bătrâni (categoriile sociale care stîrnesc „milă permanentă” populaţiei majoritare). Pentru a beneficia de câştig consistent, romii tradiționali migrează în permanenţă peste hotare, pe arii mult mai extinse, mai ales în zonele urbane din Rusia[32]: „Acolo lumea este mai bună la inimă şi oferă de pomană până şi cămaşa de pe corp; dar aici în Republica Moldova lumea este săracă/înrăită şi poată să te ucidă chiar şi pentru 10 lei”[33].

Pentru această categorie socială de romi „educaţia obligatorie” a copiilor nu are nici o valoare. Copiii sunt antrenaţi de la o vârstă fragedă în activităţi de cerşit, devenind „surse sigure de profit material”[34]. Şcoala sau Grădiniţa de copii pentru ei este o instituţie străină, care nu prezintă nici un interes material (chiar şi la sărbătorile de Anul Nou, copiii romi strâng mai multe cadouri decât li se oferă în şcoală). Bărbaţii romi, practică ocazional și „din plăcere” vânzări/escrocherii cu bijuterii confecționate din aur „imitat”[35].

În virtutea diferenţelor ocupaţionale, elementul comun al romilor tradiționali este concurenţa materială[36]. Conform tradiţiei rome, cel mai stimat membru din comunitate este acela care „are mai mulţi bani, mai multă bogăţie, bijuterii, casă mai mare, automobil mai scump, costum mai frumos, pantofi din piele naturală etc.” Şcoala, studiile, cărţile/biblioteca personală, serviciul ce oferă „un salariu stabil echivalent al coşului minim de consum” sau „cariera profesională de succes” nu reprezintă nici un interes pentru romii tradiţionali. Un alt element comun al familiei tradiţionale rome se axează pe paternalism. În cadrul familiei tradiţionale rome, relaţiile casnice se rezumă exclusiv la subordonarea femeii faţă de bărbatul-soţ sau bărbatul-tată. Această supunere tacită este o tradiţie multiseculară şi a fost generată din structura paternalistă a popoarelor nomade, unde bărbaţii deţineau rolul exclusiv de conducători ai şatrei. Totuşi, în cadrul unei familii de romi tradiţionali deseori există o femeie mai în vârstă  (phurydai – limba romani: „phuro” = bătrân; „dai” = mamă), opinia căreia este ascultată şi respectată de capul familiei. Cu toate că deseori femeia romă posedă calităţi superioare de ordin gnoseologic, tradiţia romilor stipulează că femeia nu trebuie să iasă niciodată din cuvântul  bărbatului. În general, viaţa unei femei rome din familia tradiţională se poate rezuma la patru stadii de evoluţie în ierarhia socială:

Prima perioadăcopilăria şi adolescenţa diminuată, traiul până la căsătorie. În această perioadă, fetiţele se bucură de un trai privilegiat, ele nu sunt limitate în nimic, practic orice moft le este îndeplinit, ele nu au responsabilităţi prestabilite. Uneori, ele ajută mamele să facă curăţenie prin casă, însă gătitul şi spălatul rufelor întră strict sub răspunderea soţiilor sau a servitoarelor casnice (de obicei nerome).

A doua perioadă – căsătoria timpurie, începe odată cu inițierea procesului de educare a obligațiilor pe care trebuie să le îndeplinească viitoarea soție în familia tradițională. Deoarece principala zestre a fetei rome este virginitatea, pentru a evita situațiile excepționale/neplăcute, părinţii o predau „la păstrare” pe viitoarea mireasă în familia băiatului. De obicei, până la oficializarea căsătoriei, fata trece cu traiul în familia băiatului de la o vârstă fragedă (când fata are 10-12 ani, iar băiatul 14-15 ani). Pe parcursul a 4-5 ani, până ce viitoarea soție va atinge majoratul romani, copiii trăiesc ca fratele cu sora şi se potrivesc cu caracterele. În ziua nunţii, o comisie specială de femei, care nu deţin nicio legătură de rudenie apropiată cu mireasa sau mirele, examinează atent cearșaful pe care tinerii însurăţei şi-au petrecut prima relaţie conjugală, după care se pronunţă verdictul în mod public. Dacă mireasa este „cinstită-virgină” (pe suprafața cearșafului trebuie să rămână „numaidecât” o pată roşie-purpurie), atunci părinţii băiatului plătesc un bacşiş părinţilor fetei („butlove” – limba romani: „but” = mult; „love” = bani), iar cearșaful este „arhivat”. În cazul dacă mireasa nu este virgină, ceea ce se întâmplă rareori (doar în cazuri excepționale, când părinții și rudele apropiate ale fetei „au scăpat-o de sub control”), atunci nunta se opreşte şi părinţii fetei/„socrii mici” sunt obligaţi să dea o răscumpărare „socrilor mari” pentru cheltuielile ce le-au suportat aceştia în perioada premărgătoare nunții și pleacă de la petrecere cu „o pecete denigratoare” de  familie cu reputație josnică, care nu a putut să educe corect fata (în conformitate cu tradițiile rome). De obicei, la finele nunţii, soacra miresei (mama mirelui) îi oferă viitoarei sale nurori (care şi-a păstrat cinstea) o salbă cu galbeni (monede de aur), pe care aceasta a  primit-o la rândul său cu mulţi ani în urmă de la soacră-sa. Astfel, mireasa devine un nou membru al familiei în casa băiatului, părăsind orice legătură cu fostele sale rude. Pentru a păstra fetele rome de la orice tentativă de a fi supuse unei „atingeri fizice brutale în zone intime”, „sărut neprihănit”, „îmbrăţişări colaterale în zona pieptului”, „relaţii intime accidentale/neprevăzute”, „priviri desfrânate/necenzurate”, acestea sunt practic benevol „excluse” de părinţii lor din circuitul şcolar (prin abandon şcolar timpuriu), începând din clasa a IV-V. „Este o mare ruşine pentru o fată de etnie romă din familie tradiţională să se prezinte la şcoală” (instituţie cu risc social major, unde în orice moment fetele îşi pot pierde virginitatea)[37]. Căsătoriile timpurii la romii tradiţionali sunt monogame (o singură soţie/soţ) şi endogame (în interiorul subgrupului etnic: ciocănarii se căsătoresc cu ciocănari, ursarii cu ursari etc.). Deoarece înainte de nuntă se oficializează doar cununia, iar înregistrarea căsătoriei în cadrul Oficiului Stării Civile în mod tradițional este evitată (pentru a nu trezi suspiciuni din partea  autorităţilor legate de vârsta tinerilor însurăței și „fenomenul căsătoriilor timpurii”), mireasa îşi păstrează numele de familie iniţial, deţinut până la căsătorie. În majoritatea cazurilor, atât femeile cât şi bărbaţii romi posedă câte două prenume. Primul este prenumele de botez (inclus şi în actele de identitate emise de autorităție oficiale: Vasile, Gheorghe, Nicolae / Maria, Elena, Ecaterina etc.) – care este întrebuinţat foarte rar şi practic necunoscut în cadrul comunității rome, iar al doilea este un prenume inventat de către membrii familiei („porecla”), care este atribuit într-o variantă originală băiatului sau fetei. Deseori aceste prenume inventate sunt practic inedite şi neîntâlnite în uzul cotidian: „Gherţoghinea”, „Grafinea”, „Prințesa”, „Cervonka”, „Zolușca”, „Rupa”, „Armeanka” / „Serbian”, „Rembo”, „Tamerlan”, „Kongo”, „Răket”, „Ţari”,  „Procuror” etc.[38]

A treia perioadă – căsnicia,  începe a doua zi după nuntă, atunci când tânăra soţie devine prima gospodină în casa soţului. Ea trebuie să se scoale dis-de-dimineaţă şi să aibă  grijă de treburile casnice: gătitul bucatelor, spălatul rufelor, menținerea curăţeniei în casă. Totodată, soția răspunde de educația și creșterea copiilor. Fiind prima gospodină în casă, ea nu are voie să stea la aceeași masă cu bărbaţii, nu are dreptul să converseze cu ei; dacă este nevoie, ea răspunde numai în cazul dacă i se adresează direct o întrebare. Când pleacă după cumpărături, femeia romă trebuie să fie asistată de către soţ sau de către o rudă apropiată de gen masculin. Când se întoarce de la cumpărături, femeia merge în faţă cu încărcăturile, iar bărbatul/ruda apropiată o însoţeşte din spate cu mâinile in buzunare, fiind obligat în caz de necesitate să-i ia apărarea. În această perioadă, femeia romă se culcă mai târziu şi se scoală mai devreme, devenind „sufletul casei”.

A patra perioadă, bătrâneţea, încheie ciclul de viaţă al unei femeii rome. La o vârstă înaintată, femeilor rome li se abrogă toate obligaţiile tradiţionale, ele se bucură de un respect total (în special, atunci când acestea devin phurydai).

În cadrul familiilor de romi tradiţionali relaţia părinte/copil se axează asupra educaţiei materialiste: „Cum şi unde se pot câştiga mai uşor banii” și educaţiei morale: „Respectul faţă de relaţiile: bărbat/femeie, bătrâni/tineri, bogat/sărac, rom/nerom etc.”. Pentru respectarea acestor relaţii sociale în comunitatea tradițională, instituţia şcolară nu reprezintă o necesitate educațională. Romii tradiționali învață cum să se comporte pe parcursul vieții în cadrul familiei, care deseori este înțeleasă ca o familie extinsă (părinți, bunei, străbunei, moși, mătuși, verișori etc.). În prezent, motivul principal enunţat de părinţii romi pentru a-şi trimite copiii lor la şcoală este legat doar de două activităţi didactice „principale”, care ulterior vor fi utile în viaţă: „Noi trimitem copiii noştri la şcoală numai pentru ca ei să ştie să citească şi să scrie fără greșeli în grafie latină/sau în limba rusă[39]. Argumentul uzual legat de abandonul şcolar timpuriu enunţat de părinţii romi este: „După clasa a V-a, ei (copiii) învaţă şcoala noastră – şcoala romilor: „Să ştie cum să facă bani! La şcoală nimeni nu poate să înveţe copiii noştri: „Cum să facă business ţigănesc…”. Pe de altă parte, în ultimul timp tot mai mult se atestă practica „educaţia individuală a copiilor romi la domiciliu”. Profesorii pensionari sunt invitaţi în casele luxoase ale romilor, unde sunt salarizaţi pentru a-i învăţa pe copii strictul necesar: „cum să citească corect şi să scrie frumos literele”. În rest, copiii romi sunt motivați de membrii familiei să învețe să numere corect banii și să-şi respecte tradiţiile: fata trebuie să fie o bună gospodină în casă, iar băiatul este îndrumat „să facă business ţigănesc”. Astfel, puţinele excepții dintre copiii romi (teza se referă la băieți), descendenţi din familiile tradiţionale, care doresc să-şi continue studiile după clasa a V-a, sunt discriminaţi de semenii lor din comunitate, care după ce au abandonat școala au câştigat bani și și-au procurat telefon mobil, automobil, bijuterii şi chiar pot să-şi permită să întreţină „relaţii intime regulate” (cu alte fete nerome din afara comunităţii lor). „La şcoală se duc numai cei săraci ca să mănânce şi cei proşti…, care niciodată nu au să devină profesori. Unde s-a mai văzut ca din ţigan să iasă profesor?…” – aceste locuri comune motivează abandonul școlar timpuriu al copiilor lor părinții romi tradiționali.[40]

2. Romii parțial integrați cu identitatea fragmentată (Lăieșii, Brăzdenii, Lăutarii și Ciurarii) – membrii acestui grup social respectă fragmentar „tradițiile nescrise ale romilor”, în mare parte preluând stilul de viață și obiceiurile respectate de majoritatea populației din Republica Moldova; vorbesc ocazional limba romani (doar în cadrul unui grup mai extins al romilor: la petreceri și la sărbători).

În perioada interbelică, activitatea economică a romilor basarabeni, este caracterizată prin existenţa unor bresle de tip natural. În cadrul acestor grupuri economice profesia nu se învăţa la şcoală, dar se transmitea „din tată-n fiu”. Odată cu creşterea copilului, acesta deprindea meşteşugul de la membrii comunității sale. Astfel, meşteşugul devine o moştenire ce asigură mijloacele de existenţă pentru viitor celor ce-l însuşeau. Fiecare meşter avea secretele sale în procesul de producţie a mărfurilor și se străduia să le împărtăşească doar celor apropiaţi. E de menţionat că, neavând un caracter etnic determinant, ocupaţia devenea un factor de diferenţiere etnică anume printre romi. Până astăzi, persoanele din comunitatea romă deseori poartă numele însuşit după profesia grupului din care fac parte: Cuiraru Gheorghe, Căldăraru Maria, Cebotari Andrei, Scripcaru Ion, Feraru Vasile, Cuţitari Mihai, Argint Elena, Lăcătuș Nicolai etc. Romii se autoidentificau prin afilierea către o anumită breaslă, concomitent cu identitatea etnică, iar uneori o puneau pe prim plan (noi suntem ciurari/argintari/fierari/lăutari; spre deosebire de romi ciurari/romi fierari/romi argintari/romi lăutari). Activităţile economice ale romilor nu erau altceva decât o breaslă naturală, determinând destinul copilului de la naştere. Ocupaţiile tradiţionale au constituit factorul principal care a dus la divizarea populaţiei rome în diverse subgrupuri etnice ce nu se recunoşteau drept un neam unic. Unitatea naţională nu este un element specific comunităţii rome; pe aceştia nu i-a ţinut strâns legaţi nici limba romani (cu o varietate de dialecte regionale), nici cultura tradiţională (conform unor tradiţii romani furtul/minciuna/escrocheria se consideră o calitate care dovedește spirit descurcăreț; alte grupuri de romi susţin ideea că „mai bine să cerşesc ceva/decât să fur sau să amăgesc pe cineva), nemaivorbind de ocupaţiile tradiţionale ce au generat separarea vădită în interiorul comunităţii rome. Până la urmă, reforma agrară înfăptuită de statul român în perioada anilor 1921-1922, care a încercat să stimuleze procesul de sedentarizare a romilor nomazi prin împroprietărirea acestora cu terenuri agricole, precum şi  răspândirea noilor tehnologii, discrepanţa între calitatea obiectelor produse manual de romi şi a celor de fabrică a condiţionat reprofilarea socio-economică a unei părţi a comunităţii romilor nomazi tradiţionali[41].

Totuşi, în virtutea progresului tehnico-ştiinţific şi reformelor economice moderne întreprinse de statul român în perioada interbelică, majoritatea romilor nomazi, au continuat să peregrineze pe tot cuprinsul ţării, practicând ocazional ocupaţiile lor tradiţionale: fierăria, cerşitul, ghicitul; pe când  alții „s-au dat la brazdă”: s-au integrat fragmentar în societate, păstrându-şi limba şi obiceiurile, şi-au schimbat benevol modul de trai, devenind sedentari, cu proprietăţi funciare obţinute gratuit de la statul român.

Acest al II-lea grup social al romilor şi-a schimbat modul de viaţă în sensul modernizării şi care nu mai prezintă indici vizibili ai modului tradiţional de viaţă. În context oficial şi în relaţiile lor cu alte subgrupuri etnice rome, grupul social al romilor fragmentar integraţi se autoidentifică în calitate de romi. Majoritatea acestora se ocupă cu vânzarea-cumpărarea (bişniţa locală) diverselor mărfuri de uz casnic în pieţele din municipiile Bălţi, Chişinău, Cahul şi în centrele raionale unde ei sunt localizaţi; alţii, după ce iau credite de la bancă, cumpără un lot imens de marfă de la bazele angro şi apoi se deplasează prin sate şi fac negoţ cu amănuntul cu diferite articole de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie, veselă etc. Datorită activităţii lor comerciale cotidiene, romii fragmentar integraţi au facilitat apropierea dintre ei şi populaţia majoritară strict în scopuri profesionale. Pentru a reuşi în această ocupaţie, romii fragmentar integraţi, pe lângă limba nativă – romani,  au mai învăţat alte două limbi de comunicare: limba rusă şi limba română. O altă ocupație contemporană specifică romilor fragmentar integraţi  este tăblăria (romii-tinichigii). Totodată, anume reprezentanţii acestui grup participă activ şi pe segmentul civic al societăţii contemporane, constituind un şir de organizaţii etnoculturale obşteşti ale căror obiectiv principal este promovarea valorilor culturale și împuternicirea comunității rome[42].

În prezent, profilul educaţional al grupului social al romilor fragmentar integraţi este complex şi foarte divers: de exemplu, comunitatea romilor ciurari din satul Chetrosu (r-nul Drochia) este integrată în procesul educaţional: toţi elevii romi sunt şcolarizaţi; rata minimă a absenteismului nemotivat; relaţia prietenoasă între cadrele didactice şi copiii/părinţii romi; mediatorul comunitar rom a fost ales în calitate de consilier local în cadrul Consiliului local sătesc[43]. Cu totul altfel se atestă situația în comunitatea romilor ciurari din satul Ochiul Alb (r-nul Drochia), care este o comunitate cu cel mai scăzut nivel de şcolarizare din cadrul acestui grup social: numărul real al copiilor romi atestaţi în localitate nu se cunoaşte (cifra variază între 100 și 200 de copii); majoritatea dintre aceștia nu sunt şcolarizaţi; persistă rata maximă a absenteismului nemotivat; cadrul didactic este concentrat doar pe realizarea procesului de instruire, fiind ineficient în procesul de şcolarizare a copiilor romi; sunt atestate multiple cazuri de discriminare între elevii neromi şi elevii romi; o problemă accentuată este lipsa mediatorului comunitar rom[44].

3. Romii asimilați cu identitatea ascunsă (Lingurarii și Curtenii) – o comunitate intersecțional discriminată: populația majoritară localizată în vecinătate în mod arbitrar impune acestei comunități identitatea etnică de țigani; pe de altă parte, grupul social al romilor tradiționali nu-și recunoaște semenii lor, etichetându-i vlahîi (romi asimilați cu populația majoritară – vlahii) sau ţigani cu limba lată, adică romi care nu pot să vorbească în limba romani. Cel de-al III-lea grup social al romilor – romii asimilați, vorbesc și gândesc în limba română, în decursul istoriei și-au pierdut treptat markerii etnopsihologici specifici identității rome: limba romani, tradițiile rome, stilul de viață nomad, vestimentația tradițională, spiritul colectiv de salvare reciprocă în cadrul taberei rome etc. Condițiile de viață precare și individualizarea problemelor sociale prin segregarea forțată a familiilor romilor asimilați de restul populației – au cauzat starea vulnerabilității extreme pentru majoritatea reprezentanților acestui grup social (aflat mereu la limita sărăciei). Fiind cea mai numeroasă comunitate de romi din Republica Moldova, o mare parte dintre romii asimilaţi cu timpul au renunţat la identitatea etnică romă, care a devenit o identitate asunsă în interiorul acestui grup social.

Încă la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, producţia industrială a avansat enorm atât în termeni calitativi cât şi cantitativi; acest factor social a generat un număr enorm de şomeri în cadrul comunităţii romilor asimilați. Majoritatea dintre aceştia, s-au reprofilat  treptat în agricultori zilieri; însă, o parte nesemnificativă a romilor asimilați, cei care „nu s-au împrietenit cu sapa”, au început să practice ocazional cerșitul și furtişagul, urmând maxima ce a determinat modul lor de trai prezent: Carpe Diem, adică majoritatea lor preferă să „trăiască cu ziua de azi”, fără să vadă nicio perspectivă în viitor. Astfel, spre deosebire de romii tradiționali, care au devenit un grup etnic închis/solidar/prosper, romii asimilaţi au devenit cea mai discriminată comunitate din societatea moldovenească: atât sub aspect etnic, cât și cel social, devenind țigani săraci. Această ruptură cu modul tradiţional de viaţă nomad şi trecerea la un alt mod de trai – sedentar, acceptarea căsătoriilor mixte cu restul populației majoritare, neglijarea tradițiilor rome a cauzat asimilarea parțială acestui grup social al romilor cu populația majoritară. Pe de altă parte, anume acceptarea benevolă a procesului de asimilare a generat starea degradantă pentru cel de-al III-lea grup social, care astăzi a devenit unul din subiectele „exclusive”, promovate în sursele mass-media:

„Copiii romilor sunt lăsați să îndure foame. În general, reprezentanții acestei comunități nu au educația necesară, nu găsesc posibilități de a munci cinstit, fură, cerșesc. Cât au bani, iși petrec timpul prin barul satului. Romii trebuie susținuți: „luați la carandaș”. Dacă omul mai are frică de Dumnezeu, trăiește altfel. Părintele din sat le mai dă ajutoare. Totuși, romii sunt mai primitivi ca moldovenii…”[45].

În prezent reprezentanții comunității rome sunt aşezaţi cu traiul aproape în fiecare localitate a Republicii Moldova[46]. Majoritatea populației posedă anumite cunoștințe despre această minoritate etnică. Totuşi, în pofida faptului că romii/țiganii din Republica Moldova constituie o comunitate etnică destul de cunoscută, concomitent cu alte comunități conlocuitoare: credincioși ruși de rit vechi (lipoveni), ucraineni, belaruși, găgăuzi, bulgari, evrei etc., din păcate, deseori, la nivel de percepție individuală, informaţiile despre romi de care dispun reprezentanții populației majoritare sunt în mare parte inexacte, false sau marcate de prejudecăți. Ce-i drept, mai multe trăsături caracteristice romilor sunt predispuse la o preconcepție statornicită, rareori cineva se hotărăşte să se apropie de ei şi să afle „din prima sursă” realitatea obiectivă cu care aceștia se confruntă zilnic[47].

Istoria romilor din Republica Moldova se caracterizează prin supraviețuirea de-a lungul secolelor a unor trăsături etnolingvistice specifice și a modelelor identitare etnosociale. Condiția socială scăzută, simbioza specifică cu populația majoritară, stilul de viață distinct au fost perpetuate până în prezent. Cunoașterea adecvată a aspirațiilor actuale ale societății globale, acceptarea progresului social-economic și adaptarea comunității rome cu potențial educațional scăzut la aceste noi tendințe contemporane ale societății este absolut necesară. Din păcate, necunoașterea „problematicii rome” generează adesea frică și stereotipuri neîntemeiate implantate profund în mentalul colectiv al populației majoritare. În prezent, majoritatea reprezentanților comunității rome din Republica Moldova ca parte indigentă a societății consumiste (șomeri / beneficiari de ajutor social), în opoziție cu un grup nesemnificativ de romi, ca parte indispensabilă a comunității creative/productive (muncitorii calificați care se integrează în piețele locale/regionale/internaționale ale muncii) se confruntă cu patru provocări principale:

  1. Sărăcia romilor – principalul obstacol în obținerea unei educații calitative.
  2. Analfabetismul romilor – principalul impediment în furnizarea serviciilor calitative pe piața muncii.
  3. Șomajul romilor – principalul factor ce generează sărăcia.
  4. Migrația fluctuantă a romilor (la nivel local/regional/internațional) – o necesitate iminentă pentru dobândirea unor venituri instabile pentru contracarea nesemnificatvă a sărăciei ce provoacă ineficientizarea implementării politicilor incluzive.

 

Note:

[1] Studiul a fost elaborat în baza materialelor de teren acumulate în perioada anilor 2006-2016 în cadrul proiectelor:

06.410.021F Evoluţia comunităţii romilor din Moldova: aspecte istorice şi etnografice. Proiect instituțional/Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei (2006-2010);

07.410.01 INDF Situaţia actuală şi perspectivele tineretului din zona rurală. Studiu etnocultural-sociologic. Proiect independent pentru tineri cercetători/Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei (2007-2008);

11.817.07.20F Dimensiunea europeană a patrimoniului etnografic al Republicii Moldova. Proiect instituțional/Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei (2011-2015). http://patrimoniu.asm.md/projects

Proiectul Să facem școala un mediu prietenos pentru copii, inclusiv pentru copiii romi. Fundația elevețiană „Terre des hommes” Moldova (2015-2016). http://tdh-moldova.md/index.php?pag=news&id=723&rid=465&l=ro

[2] Documenta Romaniae Historica: A. Moldova. Volumul I (1384-1448). Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, p. 52.

[3] PETCUȚ Petru. Istoria Rromilor, p.6. http://www.isjcj.ro/crei/crei/pdfeuri/mat%20did%20romi/ISTORIA%20RROMILOR.pdf

[4] CANTEMIR Dimitrie. Descrierea Moldovei. Chișinău: Litera, 1997, pp. 178-179.

[5] ARBORE Zamfir C. Basarabia în secolul XIX. Chișinău: Novitas, 2001, pp. 210-211.

[6] DRĂGULIN Gheorghe, prof. Arhimandritul Calinic Şerboianu, misionar printre ţigani (Ziarul „Lumina” / Documentar: plasat la 15 octombrie 2010) http://ziarullumina.ro/arhimandritul-calinic-erboianu-misionar-printre-tigani-21165.html

[7] POPP ȘERBOIANU Calinic I. Romii din Basarabia. Țara Noastră (Amaro Them Ro). București, Anul I. Nr. 5-6 (15 septembrie 1937).

[8] BAZON Irina. Scurtă prezentare a Școlii de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti (plasat: 30.03.2013). https://irinamonica.wordpress.com/2013/03/30/scurta-prezentare-a-marii-scoli-de-sociologie-monografica-rurala-a-lui-dimitrie-gusti/

DATCU Iordan. Cornova 1931 (De la lume adunate/plasat: 06.07.2014) http://www.cooperativag.ro/cornova-1931/#

[9] PĂUN Domnica I. Țiganii în viața satului Cornova. Arhiva pentru știință și reformă socială. București: Institutul Social Român, 1932, Anul X (nr. 1-4), pp. 521-527.

[10] ЛИХОЛАТ А. Дружба народов СССР – Великое завоевание социализма. In: Единство и сотрудничество народов СССР. Тезисы докладов и сообщений научной конференции, 16-18 сентября 1975 г. Кишинев: Штиинца, 1975, pp.33-37.

[11] КОРБЕ О.  Защита диссертаций в Институте Этнографии [Т. Ф.  Киселева  защитила диссертацию на тему «Цыганы Европейской части СССР и их переход от кочевания к оседлости]. Советская этнография, 1953, Nr. 2, pp.205-206.

[12] De la vorbe la fapte. Combaterea discriminării și inegalității în Moldova. Equal Rights Trust Seria Raport de Țară:7. Londra, iunie 2016, pp. 43-45. https://promolex.md/wp-content/uploads/2016/08/Ro_doc_1468582624.pdf

[13] http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=30&id=5582&parent=0

https://www.academia.edu/32376532/Date_recensamant_populatia_Romi_din_Republica_Moldova_2014

[14] ACFC/OP/IV(2016)004/Fourth Opinion on the Republic of Moldova (adopted on 25 May 2016) – Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National Minorities, pp. 13-14. https://rm.coe.int/16806f69e0

[15] KALAYDJIEVA L., GRESHAM D., CALAFELL F. Genetic studies of the Roma (Gypsies): a review. BMC Medical Genetics, 2001/2:5. https://bmcmedgenet.biomedcentral.com/articles/10.1186/1471-2350-2-5

[16] Vulcănești și Ursari sunt satele în care majoritatea populației vorbește limba romani și se identifică ca o comunitate etnică de romi (subgrupul etnic – Ursari). Schinoasa și Parcani sunt satele în care locuitorii nu vorbesc limba romani, în schimb se afiliază cu etnia romă prin statutul unei comunități social-vulnerabile discriminate, inclusiv în baza criteriului etnic (subgrupul etnic – Lingurari).

[17] DUMINICA, I. Roma Layesh-Cheache from Comrat Town.  Ethnosocial Aspects.  Revista de Etnologie și Culturologie.  Chișinău: Centrul de Etnologie, IPC al AȘM, 2011. Vol. IX-X, pp. 13-19. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/23732

[18] DUMINICA, I. Romii cătunari din oraşul Hâncești. Identitate etnică – opus – integrare educațională.  Revista de Etnologie  si  Culturologie. Chișinău: Centrul de Etnologie, IPC al AȘM, 2008. Vol. IV, pp. 115-123. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/17736

[19] DUMINICA, I.  Romii ciocănari din orașul Râșcani. Aspecte socio-etno-politice.  Buletin  ȘtiințificRevista de  Etnografie,  Științele  Naturii  și Muzeologie. Chișinău: Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, 2008, Vol. 9 (22). Fascicula „Etnografie și Muzeologie”, pp.159-170.

https://www.academia.edu/23418524/Romii_ciocanari_din_orasul_Rascani

[20] DUMINICA, I. Romii laieși-ciori din municipiul Bălți. Revista de Etnologie și Culturologie.  Chișinău: Centrul de Etnologie, IPC al AȘM, 2010. Vol. VIII, pp. 90-92. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/23678

[21] DUMINICA, I. Romii ciurari din satul Chetrosu, raionul Drochia. Aspecte social-spirituale în constituirea  identității etnice a copiilor romi. Revista de Etnologie și Culturologie. Chișinău: Centrul de Etnologie, IPC al AȘM, 2010. Vol. V, pp. 30-35. https://www.academia.edu/3712563/Revista_de_Etnologie_si_Culturologie_Vol._V_2010

[22] DUMINICA, I. Istorie şi strategii de adaptare a comunității rome din Republica Moldova. Studiu de caz:  lăieșii brăzdeni din satul Cania, raionul Cantemir. Interstitio. East European Review of Historical and Cultural Anthropology.  Chișinău: Rethinking History Center, 2010.  Volume II/Number 3(4), pp. 102-116.

https://www.academia.edu/7748666/INTERSTITIO._Vol_II_Nr._2_4_Chisinau_2010

[23] DUMINICA, I. Comunitatea romilor ursari din satul Ursari. Aspecte socio-etnologice. In: Păstrarea  patrimoniului  cultural  în  Țările Europene. Chișinău: Business-Еlita, 2009, pp. 259-263.

https://www.academia.edu/4004259/Comunitatea_romilor_ursari_din_satul_Ursari_raionul_Calarasi._Republica_Moldova_p.259

[24] DUMINICA, I. Romii lingurari din satul Parcani (comuna Răciula, raionul Călărași). Aspecte istorico-etnologice. In: Diversitatea expresiilor culturale ale habitatului tradițional din Republica Moldova. Chișinău: Cartdidact, 2007, pp. 294-304. https://www.academia.edu/5760524/Romii_Lingurari_din_satul_Parcani

[25] ДУМИНИКА, И. Лэутары из Дурлешть  в «пространстве истории». Этнофольклорное наследие Республики Молдова. Наукові Записки. Київ: Інститут Украïнськоï Археографiï та Джерелознавства ім. М.С. Грушевського Национальноï Академiï Наук України,  2009. Том 19, Книга ІІ/Частина 2, pp. 612-620. https://www.academia.edu/4165200/Romi_LAUTARI

[26] DUMINICA, I.  Romii curteni din satul Ciocâlteni (raionul Orhei).  Buletin  Știintific.  Revista  de Etnografie,  Științele  Naturii  și Muzeologie.  Chișinău: Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, 2007. Vol. 7(20), Fascicula „Etnografie și Muzeologie”, pp. 195-207. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/20368

[27] NEGURĂ Ion, PEEV Veronica. Construcții identitare la romii din Republica Moldova. Psihologie. Pedagogie Specială. Asistenţă Socială Chişinău: Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, 2008, Nr.11, pp. 65-78. 

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Constructii%20identitarea%20la%20romi%20din%20RM.pdf

[28] MACOVEI Ion. Ursarii, ţiganii care nu şi-au uitat limba.  Timpul,  26.01.2015.

http://special.timpul.md/ursarii-tiganii-care-nu-si-au-uitat-limba/

[29] Постановление Совета Министров СССР Nr.1373/05 октября 1956 „О приобщении к труду цыган, занимающихся бродяжничеством” // http://www.libussr.ru/doc_ussr/ussr_5137.htm

http://cigane.clan.su/publ/o_priobshhenii_k_trudu_cygan_zanimajushhikhsja_brodjazhnichestvom/2-1-0-211

[30] БЕССОНОВ Николай. Цыгане в России: принудительное оседание. In: Россия и её регионы в ХХ веке: территория – расселение – миграции.  Москва: ОГИ, 2005, pp. 631-640. http://gypsy-life.net/history32.htm

[31] CIOCHINĂ Simion. Romii din Republica Moldova cred în Dumnezeu, democrație și copii (Focus Moldova/plasat: 08.04.2016) http://www.dw.com/ro/romii-din-republica-moldova-cred-%C3%AEn-dumnezeu-democra%C8%9Bie-%C8%99i-copii/a-19172951

[32] ЦЫГАНСКИЙ ВОПРОС – итоги работы (Блоги и сообщества/plasat: 05.10.2015) http://blog.fontanka.ru/posts/188590/

[33] https://www.youtube.com/watch?v=gm_oF2jMUAk

[34] CEBANU Olga. Eternii căutători de locuri de muncă (Investigații. Discriminare/plasat:03.08.2012) http://www.investigatii.md/ro/investigatii/discriminare/eternii-cautatori-de-locuri-de-munca

[35] Ирбит. Ярмарка. Цыганский барон продаёт цыганское золото (Журнал Александра Гурина/plasat: 29.08.2014) http://guriny.livejournal.com/334384.html

[36] RIZESCU Andrei. Romii din Vulcăneşti, raionul Nisporeni, iau credit de la bancă pentru a-i aduce la nuntă pe Florin Salam sau pe Cătălin de la Buzău (Reportaj/plasat:09.04.2013) http://adevarul.ro/moldova/actualitate/ziua-internationala-romilor-sarbatorita-depuneri-flori-dansuri-expozitii-fotografie-1_516397f500f5182b859b71a3/index.html

[37] Mai ales în cadrul instituţiilor de învăţământ din zonele rurale, unde lipsesc grupuri sanitare separate, ce asigură intimitatea proceselor fiziologice (veceurile sunt instalate în curte / nu sunt protejate (fără uşi/ferestre).

https://www.europalibera.org/a/28249984.html

[38] Între LUX şi SĂRĂCIE! Detalii necunoscute despre romii din Moldova (Moldova, țară de minune/plasat: 02.06.2015)

http://www.publika.md/intre-lux-si-saracie-detalii-necunoscute-despre-romii-din-moldova-video_2320911.html

[39] Pentru a putea îndeplini sau a semna în caz de necesitate – „Declaraţia vamală” (pentru ţările din  spaţiul CSI: Rusia, Belarus, Kazahstan etc.).

[40] Școala unde clopoțelul sună degeaba (Social/plasat:01.09.2015) http://today.md/ro/news/social/38

[41] PĂVĂLOI Andrei. Romii din Basarabia: aspecte social-economice (1918-1940). Interstitio. East European Review of Historical and Cultural Anthropology. Vol. II/nr.2 (4). Chişinău: Rethinking History Center, 2010,  pp. 84-101.

[42] Lista Asociațiilor Obștești Rome din Republica Moldova (situația la 10.07.2014) https://www.academia.edu/7634195/Lista_50_ONG-uri_Rome_din_Republica_Moldova

http://www.romi.md/   http://www.roma.md/

[43] ROBU Elena. O şansă pentru femeile rome de a se integra în societate (Moldova plus Romi/postat 25.11.2015) http://mediatv.freevar.com/romi.php

http://gazetadesud.md/o-sansa-pentru-femeile-rome-de-a-se-integra-in-societate/

[44] https://www.europalibera.org/a/28249976.html

[45] Romii, între lux și degradare extremă (Social/postat 12.11.2009) http://www.timpul.md/articol/romii-intre-lux-si-degradare-extrema-4967.html

[46] RUSANOVSCHI Sergiu; CĂLDĂRARU Valeriu; ALLA Marin. Raport reprezentativ privind cartografierea localităților dens populate de romi. Chișinău: UNDP Moldova, 2007.

https://www.academia.edu/6491363/RAPORT_Cartografierea_localitatilor_dens_populate_de_romi_din_Republica_Moldova

[47] DUMINICA Ion. Romii țiganii din Republica Moldova: o comunitate etnoculturală distinctă în spațiul tradițional istoric carpato-danubiano-pontic. Akademos. Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă. Chișinău: Academia de Științe a Moldovei, 2014, Nr. 3 (34), pp.138-146. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/33381  

 

Sursă fotografie de fundal: BBC

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre https://platzforma.md și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.

PZF_social

 

 

Despre autor

Ion Duminica

Ion Duminica este Doctor în ştiinţe politice, Şeful Secţiei „Minorităţi etnice”, Centrul de Etnologie, Institutul Patrimoniului Cultural, Academia de Ştiinţe a Moldovei.

1 Comentariu

Lasa un comentariu