A scrie despre Turcia e ca şi cum ai pedala un monociclu. Mereu trebuie să-ți menții echilibrul să nu cazi în extreme sau mai bine zis în gropi, să mergi sigur înainte, dar să nu uiți că poți merge şi înapoi, să ții mîinile libere în aer, să fii relaxat, dar şi concentrat, să priveşti doar înainte şi să fii încredințat că îți poti menține corpul în poziție verticală. Astfel de aventuri pe roți trăiesc toți cei care stau cu ochiul pe tot ce se întîmplă în această țară, dar aflîndu-se în afara ei. Aventura, însă, devine periculoasă, dar şi incitantă pentru cei care se află pe teritoriul acestei țări-paradox, deja de mai mulți ani (cum este şi cazul subsemnatei).

Scurt portret de țară

Turcia a fost şi se mai află de mai mulți ani la rînd în vizorul presei internaționale de pe toate continentele. În primul rînd, datorită sau din cauza poziției sale geografice, Turcia, țara de pe două continente, moştenitoarea de drept a Imperiului Otoman (1301-1922), reprezintă o punte de trecere dinspre Marea Mediterană spre sud şi dinspre Marea Neagră spre Nord, cu alte cuvinte o țară insulară.  Poziția sa geostrategică dictează sferele de influență sub care se află aceasta. În calitate de actor internațional, Turcia se află într-o eternă dilemă spațială: încotro e mai bine sau unde avem prieteni mai devotați? Spre Est sau spre Vest? Din moment ce la nivel regional Turcia este înconjurată de conflicte (în sud – Irak, Siria; la nord – Caucazul şi conflictele sale înghețate, la nord-vest – conflictele din Balcani), rolul acesteia în zonă este unul mai activ, Turcia îşi adjudecă rolul de lider, cu tendința de a deveni un stat cu o putere decizională absolută. Cu toate că pe plan extern a fost lansată politica “zero probleme cu vecinii” şi “stabilirea echilibrului între libertate şi securitate”, izbucnirea războiului din Siria şi poziția sa categorică împotriva regimului lui Başar Al-Assad, înrăutățirea relațiilor cu Iranul au transformat aceste doctrine naționale în nişte amintiri vagi. Cu toate acestea, în pofida resurselor energetice modeste, Turcia ca stat are o importanță geopolitică substanțială, ceea ce îi permite să fie un coridor pentru energie, care uneşte Estul cu Vestul.

Ultimele evenimente din Turcia au arătat că adevărata primejdie sau adevăratul inamic nu se află în afara țării, ci chiar în interiorul ei. Tentativa de lovitură de stat din noaptea de pe 15 spre 16 iulie a şocat opinia publică internațională, a luat prin surprindere guvernul de la Ankara, a fost ca o “ palmă” dată poporului turc, popor care îşi trăieşte drama în fiecare zi. De ce s-a ajuns la lovitură de stat în Turcia? Care sunt urmările acesteia? Ce lecție a tras guvernarea, dar şi poporul turc în urma acesteia? Ce s-a schimbat în Turcia după acel eveniment? În cele ce urmează vom încerca să găsim răspunsul la toate aceste întrebări.

Ce s-a întîmplat în noaptea de pe 15 spre 16 iulie?

Tentativa de lovitură de stat din Turcia, pe cît de repede a pornit, pe atît de repede a fost înăbușită, dar efectele ei se resimt şi astăzi. O parte din armata Turciei a încercat să-l dea jos de la guvernare pe preşedintele Recep Tayıp Erdoğan, cu intenția de a instaura o ordine constituțională în țară şi de a păstra ideile seculariste pe care a fost fondata Republica Turcia în 1923. În momentul în care armata a atacat şi ocupat Parlamentul de la Ankara, a bombardat Palatul Prezidential, preşedintele turc se afla în vacanță în stațiunea Marmaris. Podul Bosfor şi podul Fatih Sultan Mehmet, care fac legătura dintre partea asiatică şi cea europeană a Istanbulului au fost blocate de către armată, activitatea celor două aeroporturi din Istanbul a fost sistată, focuri de armă, explozii au putut fi auzite atît în Istanbul, cît şi la Ankara, lume panicată şi îngrozită, clădirea postului public de televiziune TRT asediată şi ocupată de aceeaşi armată, starea de haos general a cuprins întreaga Turcie. În scurt timp de la declanșarea puciului, printr-o transmisiune Facetime în direct de pe telefonul mobil al unei jurnaliste CNN Türk telefon numit “Telefonul Independenței” şi pentru care un om de afaceri din Arabia Saudită a oferit 250 mii dolari), preşedintele Erdoğan a anunțat că lovitura de stat a eșuat, invitînd lumea să iasă în stradă şi să apere țara. Oamenii i-au dat ascultare preşedintelui, au pus mai presus de toate viitorul țării lor şi au mers să lupte cu mîinile goale impotriva puciştilor. 241 dintre aceştia şi-au pierdut viața, iar 2.797 au fost răniți. Cei decedați se mai află şi acum printre cetățenii turci. Sună sinistru, dar fotografiile celor decedați sunt afişate în toate stațiile de metrou, autobuz, metrobuz, în cele mai aglomerate locuri din Istanbul. În descrierea acestor fotografii se menționează numele, ocupația şi modul în care au decedat aceşti oameni (în Turcia ei fiind numiți “martiri” – termen care stîtrneşte numeroase contradicții în societate). Aceste fotografii, cu o simbolistică aparte, transmit un mesaj puternic atît ceățenilor turci cît şi persoanelor care vizitează această țară.

De-Gülenizarea Turciei sau vînătoarea güleniştilor

Imediat dupa capturarea puciştilor de către armata turcă, preşedintele Erdoğan l-a acuzat pe Fethullah Gülen, clericul autoexilat în Philadelphia, SUA, că ar sta în spatele organizării acestei lovituri de stat. Odinioară prieteni şi aliați, acum însă duşmani de moarte, animozitățile dintre Erdoğan şi Gülen s-au întețit acum trei ani, în urma celui mai mare scandal de corupție din Turcia, cu milioane de dolari ascunşi în cutii de pantofi. Atunci liderul religios l-a acuzat direct pe preşedintele Turciei, pe fiul acestuia Bilal şi pe cei mai apropiați oameni din anturajul acestuia de acte de corupție. De aici aveau sa înceapă rundele de acuzații reciproce, reglări de conturi dintre aceşti foşti aliați. Închiderea unui şir de cursuri extra-şcolare în Turcia (“Dershane” în turcă), proiect pentru care s-au cheltuit sume enorme de bani, au dus la creşterea tensiunilor dintre preşedintele islamo-conservator turc şi clericul autoexilat. Dar înainte de a trece în revistă cum are loc vînătoarea güleniştilor în Turcia, trebuie să zăbovim un pic asupra acestui nume: Fethullah Gülen.

Cardinalul din umbră sau cine este Fethullah Gülen?

În contextul loviturii de stat din Turcia, numele lui Gülen a ținut cap de afiş atît în presa turcească, cît şi în cea de peste hotare. Născut în 1941 în Erzurum, Turcia, cleric religios, învățat islamic şi gînditor, poet şi scriitor autoexilat din 1999 în Pennsylvania (SUA), Fethullah Gülen conduce o mişcare socială mondială sub numele “Mişcarea Gülen” (în turcă neoficială “Hizmet”), care cuprinde în prezent cîteva milioane de adepți, cu o rețea de mai mult de 800 şcoli  în toata lumea, cu proiecte concentrate pe societatea civilă şi organizații non-profit, autor al peste 60 de cărți, majoritatea cu tentă religioasă islamică, promotor al dialogului intercofesional şi toleranței religioase, al spiritualității religioase mai presus de orice. În pofida valorilor pe care se sprijină învățăturile acestuia, acesta a fost acuzat de către seculariştii din Turcia că ar dori să instaureze legile sharia. Mai mult, de către un cerc destul de larg din Turcia el este văzut ca “omul Statelor Unite ale Americii” sau numit “agentul Gülen”. În urma sîngeroasei tentative de lovitură de stat, autoritățile turce au cerut extrădarea lui Gülen de către SUA, dar nici pînă astăzi acest lucru nu s-a întîmplat, SUA invocînd motivul că nu există probe care ar dovedi implicarea fostului imam în organizarea puciului eșuat.

În Turcia, mişcarea lui Gülen are o rețea de milioane de adepți, susținători din diferite domenii: economie, mediul judecătoresc, securitate, învățămînt, cultură, business. Este asemeni unei caracatițe care şi-a extins tentaculele în toate direcțiile, iar numărul mare de adepți, printre care  influenți oameni de afaceri, fac din aceasta un loc tentant pentru cei care vor să se afirme, să-şi creeze propria rețea de oameni influenți, să obțină o bursă de studiu şi să beneficieze de alte “oferte” gratuite din partea mişcării. La nivel internațional, mişcarea în cauză are menirea de a promova limba şi cultura turcă, prin intermediul rețelei de şcoli, dar şi a diferitor ziare şi televiziuni. La nivel local, acest “export de cultură”  se produce (s-a produs – ar fi potrivit de vorbit deja la trecut) şi în mediul studenților străini. Aşa se face că acum trei ani, cînd am ajuns in Turcia, multe lucruri, evenimente sau oameni mi-au trezit interesul. În primul rînd, acele cămine sau apartamente care le erau oferite studenților gratuit (într-un oraș ca Istanbulul, unde prețul pentru chirie începe de la 500 Lire turceşti pentru o persoană, echivalentul a 3500 lei moldoveneşti), excursii în diferite oraşe ale Turciei, sărbatorirea Revelionului şi a altor sărbători pe bărci private pe Bosfor, distracții, ospătari, ieşiri la film, toate astea gratuit. Aici trebuie sa menționez un aspect foarte important. Doar băieții puteau participa la astfel de evenimente. Prezența fetelor era absolut interzisă. Şi fetele erau antrenate în activități, dar mai mult în cămine, adică în spații închise. Aceste comunități de studenți de băieți şi fete aveau tutori, în grija cărora aceştia se aflau şi care stabileau programul zilnic persoanelor din comunitate. Spre exemplu, era interzisă intrarea în cămine mai tîrziu de apusul soarelui, era strict interzis consumul de băuturi alcoolice, în fiecare zi tinerii se rugau de 5 ori, aşa cum prevede religia islamică (nu erau forțați însă să o facă cei de religie diferită), se studia Coranul şi se citeau obligatoriu lucrări scrise de Fethullah Gülen. Toate aceste lucruri, pe alocuri misterioase s-au întîmplat mulți ani la rînd. Întreaga țară ştia despre existența acestor comunități de oameni, despre evenimentele din interiorul comunității, toate astea păreau lucruri normale pentru turci, mai puțin normale însă pentru străinii veniți aici la studii. Puciul eşuat din 15 iulie a schimbat radical starea de lucruri din țară, societatea turcească a suferit, aş spune, o metamorfoză întîrziată. Peste noapte au apărut sau au fost depistați mii sau chiar milioane de duşmani care atentau la bunăstarea statului turc. Ceea ce era normal odată, nu părea o normalitate după lovitura eșuată. Astfel au început epurările în masă şi de mase.

Marea epurare de după puci

În istoria Turciei moderne, aceasta nu este prima lovitură sau tentativă de lovitură de stat. Țara are un trecut bogat în astfel de evenimente, cu sute de mii de persoane executate, iar mulți dintre turci au mai trăit astfel de momente în 1960, 1971, 1980, 1993 şi în 1997 cînd a avut loc aşa numita “lovitură de stat post-moderna” (“Darbe post-modern”). Forțele armate turceşti s-au considerat a fi un protector al democrației şi laicității, un apărător al valorilor seculare impuse încă de Mustafa Kemal Atatürk – fondatorul Republicii Turcia.  Puciul eşuat din iulie a trezit mai multe semne de întrebare în societatea turcă, dar mai ales în cele din vest. Unele teorii l-au ilustrat pe Erdoğan ca fiind regizorul propriei lovituri de stat urmărind astfel creşterea autorității acestuia. Conform altor teorii, autoritățile turce au ştiut despre planurile puciştilor lăsîndu-i să actioneze, pentru a-i putea înfrînge mai uşor, cu scopul de a avea un “preşedinte victimă” care ar avea mai multe argumente în favoarea instituirii unui regim prezidențial în Turcia (regim care va accentua şi spori puterile şefului statului). În pofida tuturor acestor teorii sau scenarii apocaliptice, puciul din 15 iulie a dus la o coagulare socială a turcilor; persoane de etnie, religie, preferinte politice diferite s-au unit în fața unui duşman comun, au marşăluit zile la rînd şi au scandat lozinci naționaliste, Istanbulul a fost împînzit cu sloganul “Biz milletiz Türkiye’yi darbeye teröre yedirmeyiz” – Noi suntem poporul. Nu vom lăsa teroarea şi puciul să înghită (distrugă) Turcia! Rețineri şi arestări în masă, destituiri din funcție, amenințări cu moartea, intimidări, toate astea au fost componentele unui tablou de groază, care a cuprins întreaga Turcie. Conform ultimilor date: 76 mii 597 persoane, bănuite a fi adepții sau simpatizanții mişcării clericului turc Fethullah Gülen, au fost concediate, 18 mii 756 persoane arestate, printre care magistrați, militari, judecători, procurori, 131 instituții media închise (3 agenții de ştiri, 16 televiziuni, 23 posturi de radio, 45 ziare, 15 reviste, 29 edituri), 35 instituții medicale, 104 fundații, 109 camine studenteşti934 şcoli private, 1125 asociații,  15 universități, 19 sindicate. Aşa cum a afirmat insuşi preşedintele turc “revolta este un dar de la Dumnezeu, fiindcă ea ne va ajuta să facem curățenie în armată”, dar se pare ca acesta nu s-a oprit doar la armată. Starea de urgență decretată imediat dupa 15 iulie a fost prelungită în data de 11 octombrie, ceea ce înseamnă că epurările în masă şi de mase pot continua sub paravan legal. Astăzi, despre cele întîmplate la 15 iulie, despre Fethullah Gülen şi mişcarea sa se discută în şoaptă pe holurile universităților, spitalelor, altor instituții, în stradă. Lumea este mult mai precaută la ceea ce spune, cum se comportă, prea puțini sunt acei care își exprimă deschis nemulțumirea față de acțiunile atroce ale guvernului.  Discuțiile despre introducerea pedepsei cu moartea în Turcia nu fac decît sa accentueze avalanşa de critici la adresa guvernului de la Ankara din partea Uniunii Europene şi a altor structuri internaționale. O țară scăldată în scandaluri de corupție, cu o economie schilodită de interminabile atentate teroriste şi dialog dezechilibrat cu vecinii, “țara-închisoare” pentru sute de jurnalişti, o țară cu un preşedinte acuzat de populism şi autoritarism, care foloseşte cu măiestrie religia în scopuri politice, un preşedinte pentru care noțiunea de libertate de exprimare îi este străină, dar care în iulie a fost salvat chiar de social media şi Internet, aceasta este imaginea Turciei şi a conducerii sale din ultimii ani.

Turcii folosesc în viața de zi cu zi multe expresii populare (zicale, proverbe) specifice stilului lor de viață, de a gîndi sau de a se individualiza în raport cu alte popoare. Una dintre acestea,  pe care o aud des este: “Türk gibi başla, Alman gibi sürdür, Ingiliz gibi bitir”, adică “Începe ca un turc, continuă ca un german şi termină ca un englez”. Se ştie că construcția identitară a turcilor este caracterizată de primatul sentimentului, a trăirilor. Istoria abundă în astfel de dovezi şi exemple.  Turcii încep orice lucru cu mare entuziasm, emoții, ardoare, dar din păcate nu continuă lucrul început ca un german disciplinat şi nici nu îl termină ca un englez, cu succes plus profit. Turcii sunt un popor minat de emoții, iar politica mare (atît pe plan intern, cît şi pe plan extern) a Turciei este mai degrabă un rezultat al emoțiilor, decît al unei rațiuni consecvente şi coerente. Marea epurare națională, care a urmat după 15 iulie, arestările în masă, răfuielile politice, discursurile politice pline de patos cu lansări de acuzații grave la adresa celor bănuiți de destabilizarea ordinii în țară, răspîndirea fricii în societate nu vin decît să confirme cele menționate mai sus, iar criticii lui Erdoğan susțin că dictatura acestuia abia începe. De-Gülenizarea Turciei, o problemă aparent internă (națională) s-ar putea reflecta şi la nivel internațional, ducînd la destabilizarea şi tensionarea relațiilor cu SUA, lucru mai puțin dorit de către poporul turc, dar nici de lumea întreagă.

 

Sursă imagine.