O istorie (neo)polanyiană
Cadrul analitic polanyian are o contribuție distinctă la studiul economiei politice a capitalismului.[i] Teza de la care se revendică școala (neo)polanyiană este că economia nu e un domeniu separat de societate, un fel de dronă neoclasică pe pilot automat, ci este un domeniu încastrat întotdeauna în societate; departe de a fi condiția „naturală” a omenirii, economia capitalistă a fost planificată de stat în zorii revoluției industriale.
Ordinea capitalistă nu este însă statică, ci pendulează între integrismul pieței și coordonare socială prin alte mecanisme decât piața. În această interpretare, statul nu este doar un modest paznic de noapte al ordinii capitaliste, paznic înzestrat cu atribuții minimale, ci un gestionar activ al conflictului dintre tendințele integrismului de piață și rezistența socială la el.Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, pendula a bătut în direcția integristă, încercând să extragă piața din „rigiditățile” cerute de coeziunea socială și să creeze nu doar economii de piață, ci și societăți de piață. Între sfârșitul secolului al XIX-lea și anii ’70 ai secolului al XX-lea, societățile supuse extinderii domeniului pieței au cerut protecție statului, pendula relațiilor dintre piață și societate bătând în sens opus (Worth 2013). Din anii 1980 încoace, pendula a început să bată din nou în direcția societății de piață, sub imboldul alianței dintre stat și forțele sociale antagonizate de reformele sociale, macroeconomice și financiare adoptate după Marea Criză din 1929. Dincolo de unele recalibrări ale capitalismului neoliberal adoptate după criza din 2008 și de temporara rearticulare a contramișcărilor de solidaritate socială din 2011 și 2012, o mare parte a planetei este prinsă într-un balans integrist al cărui sfârșit nu se întrezărește degrabă.
Luând în serios instituțiile edificate de stat în interiorul granițelor sale, cadrul analitic polanyian cere, în acest sens, nu doar analiza dinamicii capitalismului ca formă de economie politică de anvergură globală, ci și explicarea manifestărilor sale în variante naționale de relații dintre piață și societate. Atât Statele Unite, cât și Danemarca sunt țări capitaliste dezvoltate, însă, în ciuda convergențelor instituționale spre macazul modelului neoliberal standard, în Danemarca societatea este blindată împotriva integrismului pieței de un complex de instituții mult mai dens decât e societatea americană. Mergând în zona țărilor capitaliste în curs de dezvoltare cum este țara noastră, Polanyi ar remarca faptul că, deși fac parte din aceeași semiperiferie a economiei mondiale, varianta slovenă sau cehă a inserției capitaliste înseamnă societăți mult mai protejate de capriciile pieței prin sisteme de solidaritate socială decât variantele baltice sau cea românească. A studia capitalismul trebuie, așadar, să antreneze imediat și studiul capitalismelor naționale. Din acest punct de vedere, cartea de față este inspirată atât de literatura instituționalistă a variantelor de capitalism inaugurată de Peter Hall și David Soskice[ii], cât mai ales de extensia explicit polanyiană din opera lui Dorothee Bohle și Béla Greskovits despre diversitatea locală a capitalismului în Europa de Est[iii]. Folosind acest cadru, voi arăta cum România este azi o formă de capitalism dependent de tip neoliberal, diferit de capitalismul dependent cu inflexiuni social-democrate (Slovenia) sau neocorporatiste (Cehia, Ungaria).
Fluxurile globalizate de capital financiar și industrial, instituțiile financiare internaționale însărcinate cu rolul de pompier al crizelor, superclasa capitalistă și expertocrația trăitoare în stratosfera globalismului economic, paradisurile fiscale unde se pitesc banii adevărați sau teoriile economice neoliberale constituie infrastructura pe care accelerează zilnic capitalismul ca sistem global, în aceeași măsură limitat și stimulat de diferențele naționale arătate de diverse variante de capitalism.
În postfața scrisă la ediția românească a Marii transformări a lui Polanyi (Ban 2013d), remarcam importanța faptului că, inclusiv atunci când noua ordine efectiv instituționalizată de aceste contramișcări sociale este, în termeni relativi, emancipatoare pentru marea majoritate (social-democrația real existentă, un exemplu popular fiind cea de tip scandinav din era postbelică), germenii integrismului pieței tind să supraviețuiască, pregătind un nou balans în direcția opusă (de pildă, variațiile naționale ale neoliberalismului actual, atât de predispus la hibridizare). Aceasta poate avea loc printr-un întreg spectru de activități, de la regimurile autoritare neoliberale care reprimă pe față contramișcările de orientare stângistă (Chileul lui Pinochet), până la repertoriul mai pluralist al politicii liberale (aproape pretutindeni, în vechiul nucleu capitalist).
Niciun sistem socioeconomic nu are cum să fie perfect stabil din cauza acestei tensiuni surprinse de Polanyi. La fel, rezultatul contramișcărilor nu este neapărat un scenariu politic emancipator, conturat pe culoarul ideologic al stângii. Căci rezistența socială poate articula proiecte colectiviste de natură pur conservatoare, fascistă, mafiotă, religioasă, nombrilist-localistă, în funcție de ce idei și actori sociali organizează rezistența socială (Pierson 2001; Berman 1998; Riley 2010; Ost 2006). În România, reacțiile de masă la dislocările produse de diversele traduceri ale capitalismului încercate începând cu mijlocul secolului al XIX-lea s-au tradus atât în fenomene de solidaritate progresistă (de pildă, mișcarea muncitorească de stânga din Vechiul Regat, dar mai ales din Transilvania și Banat), cât și în fenomene de solidaritate regresivă (de exemplu, mișcarea legionară sau combinația de etnicism, rasism și pietism religios din zilele noastre).
Cartea de față pleacă de la aceste sensibilități teoretice, pentru a analiza încercările repetate ale României de a-și depăși statutul de economie periferică cu care s-a născut ca stat. Cum aceste încercări fac parte dintr-un repertoriu mondial destul de comun, analiza se întemeiază pe teoriile propuse de politologi, sociologi și economiști contemporani, care au analizat bazele dezvoltării socioeconomice.
Dezvoltare și dependență
Analiza propusă de acest volum utilizează o definiție a conceptului de „dezvoltare” care include nu doar datele dezvoltării economice, ci și pe cele ale dezvoltării sociale. Astfel, ea încercă să disece nu doar mecanismele tranziției extrem de lente a României de la economia preponderent agricolă la cea bazată pe industrie și servicii complexe, ci și tranziția de la societatea lipsită de drepturi sociale (la sănătate, educație, protecția muncii etc.) la cea în care aceste drepturi încep să fie instituționalizate pentru a fi accesate în mod universal pe teritoriul statului. Dezvoltarea pur economică este analizată mergând dincolo de ratele de creștere a PIB-ului și investigând datele problemei prin prisma ponderii industriei și muncii salariate industriale în economie, gradul de complexitate al industriei și exporturilor, valoarea adăugată a producției sau sofisticarea infrastructurii fizice (drumuri, poduri, căi ferate). La rândul ei, dezvoltarea socială este analizată uitându-mă la indicatori precum alfabetizarea, educația terțiară, indici sanitari și medicali, plasă socială de siguranță pentru șomaj, boală, sărăcie sau bătrânețe, distribuția bogăției între membrii societății și accesul la infrastructura de transport. A reduce dezvoltarea la factori precum indexul bursei sau dinamica investițiilor străine, așadar la pilonii economiei de piață, cum adesea se întâmplă în dezbaterea publică românească, este dovada succesului ideologiei integrismului de piață. Dacă e să luăm în serios teoria încastrării propusă de Polanyi, trebuie să analizăm la fel de atent dislocările produse de piață în societate și consecințele lor în plan politic.
La fel ca alte state din periferia economiei mondiale precum Brazilia sau Portugalia, Romania își începe istoria de stat capitalist din poziția de dependență clasică, termen pe care Peter Evans îl asocia într-un studiu devenit clasic (Evans 1979) cu exporturile primare (produse agricole, minereuri, hidrocarburi). Acest tip de dezvoltare, după Evans, este prea volatil și prea expus la presiunea competitorilor pentru a asigura o dezvoltare rapidă. Din această situație se poate ieși trecând prindependență semiperiferică, un fel de purgatoriu socioeconomic în care are loc saltul în industrializare, cel mai adesea la inițiativa elitelor statale.
În România, această tranziție de la dependența clasică la cea semiperiferică începe abia în anii 1930, sub impulsul radicalizării componentei mercantiliste a capitalismului românesc, și cunoaște o accelerare deosebită după intrarea României în sfera de influență sovietică. Această din urmă perioadă e asociată cu dependența economiei românești de URSS și, începând cu anii 1970, de afirmarea unei dependențe financiare de țările capitaliste dezvoltate, prin intermediul împrumuturilor contractate de regimul Ceaușescu. Austeritatea anilor ’80 reprezintă încercarea cea mai radicală de tăiere a canalelor financiare de dependență, cu prețul comiterii de violențe economice extreme împotriva societății românești. Încercarea se termină în realitate cu o adâncire a dependenței după căderea acestui regim, ruperea de fluxurile financiare occidentale transformând România într-o dependință a instituțiilor financiare internaționale. Eviscerarea unei mari părți a infrastructurii industriale a țării în această perioadă este, în cele din urmă, atenuată prin integrarea în UE, ocazie cu care statutul semiperiferic al țării se consolidează. Pe această cale se evită cel puțin căderea în forme contemporane de dependență clasică, ce pot fi găsite în regiune în economiile dependente de remitențele emigrației (Albania, Kosovo, Moldova, Macedonia) sau în economia dominată de agricultură și prelucrare primară (Ucraina). Cartea încearcă să identifice atât sursele de vulnerabilitate, cât și punctele forte ale acestui tip de dezvoltare dependentă, concluzionând că, în ciuda succeselor sale temporare, capitalismul românesc contemporan are un potențial redus de a ieși din periferie prin variantele mai încastrate și normativ mai atractive, pe care le vedem în unele țări europene.
Acest blocaj în niveluri medii de dezvoltare economică și socială este într-o mare măsură responsabilitatea elitelor politice și tehnocratice locale și a modului în care au negociat constrângerile externe în care s-a găsit țara după sfârșitul violent al tiraniei național-staliniste. Însă, precum în timpul primilor pași ai capitalismului în România proaspăt independentă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în capitalismul dependent neoliberal de azi acumularea decalajelor de dezvoltare surprinsă de Bogdan Murgescu în al său opus (Murgescu 2010) nu a fost doar rezultatul ideologiilor interne despre dezvoltare și constrângerile externe. În acest sens, unele dintre cele mai importante contribuții la economia politică a dezvoltării subliniază importanța capacității instituționale și autonomiei birocrației[iv] statale, condiționând succesul dezvoltării de capacitatea statului. În loc să adopte poziția neoclasic-instituționalistă în studiile despre dezvoltare, care reduce virtuțile birocrației la furnizarea de stat de drept, opera unor Peter Evans, Alice Amsden, Robert Wade, Kevin Gallagher, Atul Kohli sau Vivek Chibber subliniază că dezvoltarea nu poate să aibă loc în lipsa activismului economic al unei birocrații statale capabile să reziste la pericolul prăduirii resurselor comune în interes individual. Acești autori insistă că, fără consolidarea unei birocrații autonome capabile să conceapă și să execute un plan de dezvoltare național coerent, acumularea decalajelor de dezvoltare este inevitabilă. Studiile lor arată că, în timp ce birocrația unor țări ca India a eșuat în această misiune, birocrația unor state de dezvoltare precum Coreea de Sud a reușit să facă acest lucru, cu consecințe dramatice în privința capacității celor două țări de a se extrage din periferia economiei mondiale. Din acest punct de vedere, cartea arată că birocrația statului român a eșuat în această misiune și a ajuns la un grad însemnat de mobilizare a unui proiect de dezvoltare doar cu prețul impunerii unui regim autoritar de tip național-stalinist, în perioada postbelică.
Însă capacitatea și autonomia birocrației statale este necesară nu doar pentru a asigura dezvoltarea industrială. Așa cum indică literatura de specialitate despre sistemele de redistribuire a veniturilor, construirea bazelor solidarității sociale este extrem de dificilă în lipsa acestei variabile (Esping-Andersen 2013; Huber et al. 1993; Pierson 1994). Redistribuirea întru solidaritate a bogăției produsă în economia națională este importantă nu doar la nivel normativ, ci și pentru dezideratul liberal al salvării capitalismului în statele bogate sau al dezvoltării capitaliste în statele mai sărace. Creșterea inegalităților este o tendință clar dovedită a economiei capitaliste neîngreunate de redistribuirea bogăției, Thomas Piketty și alții arătând în acest sens că acumularea acestor inegalități duce în ansamblu nu la eroism schumpeterian, ci la stagnarea investițiilor (Piketty 2014). Spre deosebire de utopismul neoliberal venind dinspre dreapta politică, atât economiștii heterodocși (Stockhammer 2013), cât și unii economiști ortodocși cu influență în FMI (Rajan 2011; Kumhof et al. 2013) arată că inegalitatea duce la volatilitate în sistemul financiar, slăbiciunea sistemelor de solidaritate socială asigurate de stat fiind compensată prin boom-ul creditelor nesustenabile și al acumulării surselor de risc sistemic. În fine, unii economiști au indicat că episoadele istorice recente de dezvoltare spectaculoasă în Sudul global au fost posibile datorită efortului de a reduce inegalitățile create de acumularea de capital (Birdsall et. al 1995; Ostry et al. 2014; Li și Zou 1998). Pe întregul parcurs al dezvoltării sale ca stat independent, România s-a remarcat prin diverse grade de desconsiderare a acestui deziderat, subdezvoltarea socială reducând șansele de dezvoltare a țării pe termen lung.
Cercetarea complexității raportului dintre dependență și dezvoltare în România este desfășurată de-a lungul a trei etape de bază ale istoriei economice a țării: primul capitalism românesc (1829-1948), dezvoltaționismul național-stalinist (1948-1989) și al doilea capitalism românesc (1989-2???). Cartea începe cu analiza zorilor capitalismului și a proiectului liberal din Principatele Române în prima parte a secolului al XIX-lea, continuând cu diluarea treptată a acestui proiect sub greutatea naționalismului economic, a elitismului politic și a reafirmării relațiilor neofeudale în lumea rurală. Deși această diluare a fost rezultatul efortului conștient al unei părți a elitelor de a schimba statutul de dependență agricolă a țării, rezultatele în plan social și economic au fost mai degrabă modeste.
În pofida modernizării politice și economice aduse de reformele adoptate după prima conflagrație mondială și de încorporarea în granițele statului român a unor foste provincii austro-ungare marcate de o dezvoltare capitalistă superioară, capitalismul românesc nu a cunoscut o reducere semnificativă a decalajelor. Dictatura de dezvoltare a lui Carol al II-lea a încercat o relansare a proiectului capitalist, încercare întreruptă de război, ocupația sovietică facilitând împământenirea unei dictaturi de dezvoltare național-staliniste care reușește să reducă ceva mai mult decalajele, cu prețul unei represiuni politice extreme în primii ani de după război. Date fiind propriile patologii și contextul extern, această cale de ieșire din starea de dependență clasică a lăsat o moștenire ambiguă în perioada de reinserție a țării în capitalismul liberal cu centrul în zona transatlantică. Lăsând la o parte cunoscutele lor limite și violențe împotriva omului și naturii, industrializarea, urbanizarea și modernizarea socială realizate în timpul național-stalinismului au constituit bazele relansării dezvoltării industriale a României în era integrării euroatlantice. Marea Recesiune începută în 2008 a pus însă capăt mitului că eliberarea de aspectele cele mai deprimante ale dependenței semiperiferice pot fi atenuate în mod dramatic doar prin investiții străine, eventual cu mici bandaje pe sistemul educațional.
Modelul de capitalism dependent și neoliberal care caracterizează România de azi este construit pe permanentizarea precarității majorității cetățenilor, pe o politică de stimulare a investițiilor întemeiată pe principiul ieftinătății și flexibilității „bazinului de mână de lucru” și a vacanțelor fiscale acordate unei mari părți a capitalului activ din România. Cu așa ceva nu se ajunge departe. Speranța mea este că volumul Dependență și dezvoltare va contribui la consolidarea unei perspective istorice în dezbaterea publică, necesară pentru a ieși din tragedia socială și mediocritatea economică în care ne zbatem de mult prea mult timp.
[i] Cele mai importante contribuții contemporane venite din această tradiție sunt Blyth 2002 și Krippner 2011.
[ii] Vezi Hall și Soskice 2001; Schneider și Păunescu 2012; Thelen 2012; Nölke și Vliegenthart 2009.
[iii] Vezi Bohle și Greskovits 2012; Bohle și Greskovits 2009; Bohle și Greskovits 2006.
[iv] Pe tipar weberian, termenul de „birocrație” este înțeles în sens neutru, nu peiorativ.
Articol preluat de pe blogul revistei Cultura cu acordul autorului.
