Mai e loc pentru femei în teatru? Interviu cu Nelly Cozaru

[label shape=”” type=””] Aurelia Borzin [/label] şi [label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Nelly Cozaru (născută 1962 în Ștefănești, raionul Ștefan Vodă, Republica Moldova) este actriță, regizor de teatru şi profesoară de artă scenică.
N. Cozaru este o figură emblematică a teatrului din Republica Moldova și a fost apreciată în numeroasele ei turnee internaționale, prin originalitatea jocului scenic și prin inovația – oarecum provocatoare – a montărilor sale.
N. Cozaru şi-a făcut studiile la faimoasa şcoală „B.V. Şciukin” din cadrul teatrului „E. Vahtangov” de la Moscova (1985), apoi a lucrat în teatrele de la Chişinău: „Luceafarul”, „Eugène Ionesco”, „Mihai Eminescu” și „Alexei Mateevici”, unde joacă peste treizeci de roluri și realizează regia la mai multe piese de teatru. În 1991, N. Cozaru face parte din echipa care a pus bazele teatrului „Eugène Ionesco”, devenit un teatru de avangardă de referinţă. Începând cu 1997, N. Cozaru predă arta scenică la Academia de Arte din Chișinău, unde a montat (sau a ajutat să se monteze) mai multe proiecte teatrale, împreună cu studentele şi studenţii săi, apreciate dincolo de zidurile Academiei de Arte. În 2004, Nelly Cozaru a primit din partea Guvernului moldovean titlul onorific de „Maestru în Artă”.
În 2004, participă, împreună cu Dumitru Crudu, Mihai Fusu şi Nicoleta Esinencu, la realizarea spectacolului „A şaptea kafană”. Acest spectacol inedit, despre fenomenul traficului de fiinţe umane, a fost creat, în cheia şi spiritul teatrului documentar, în baza mărturiilor mai multor victime ale sclavagismului sexual. În 2007, N. Cozaru a montat la Chișinău, cu studentele sale, piesa Evei Esler, devenită un soi de manifest teatral al feminismului: „Monoloagele vaginului”. Reprezentarea provoacă un adevărat scandal public. Sub presiunea unui grup religios, spectacolul a fost „suspendat pe un termen nelimitat”, din ordinul Guvernului, din cauza presupusei imoralităţi a mesajului său. După patru reprezentări, Monoloagele… declanșează în spațiul public de la Chişinău un schimb pasionat de luări de atitudine asupra diverselor subiecte legate de sexualitate, în special de sexualitatea feminină, și a statutului femeilor în societatea moldovenească, unde femeile continuă să fie victime ale violenței domestice, ale traficului de ființe umane și ale inegalităților sociale. Dezbaterile provocate de spectacol au escamotat totuşi, câtuşi de puţin, originalitatea punerii în scenă, caracterizată între altele de o forță de sugestie „bulversantă”, în ciuda – sau poate graţie – minimalismului resurselor scenice și al jocului actrițelor, alternat cu proiecția documentelor vizuale, inovaţie remarcată la acea vreme de unii critici de teatru. N. Cozaru continuă sa lucreze cu studentele şi studenţii săi la diferite proiecte de teatru, propuse publicului în Teatrul Studio Master Class de la Academia de Arte de la Chişinău. În piesele alese pentru montări, N. Cozaru se arată deosebit de sensibilă la complexitatea relațiilor umane – singurătate, violență, anxietate, tribulaţii sexuale –, teme puse în valoare cu ironie și uneori cu o sinceritate debordantă, dar mereu cu un simț estetic aparte.
Prestaţia lui Nelly Cozaru în lumea teatrului din R. Moldova produce un impact în acelaşi timp artistic, prin contribuţiile sale la reînnoirea limbajului dramatic, pedagogic – astăzi în toate teatrele importante de la Chişinău lucrează foştii săi elevi – și, în sfârşit, social, prin creșterea gradului de conștientizare a opiniei publice cu privire la statutul femeilor în societate.

(Petru Negură)

 

„Profesia de regizor devine din ce în ce mai feminină!”

 

Interviu cu Nelly Cozaru,

(de Aurelia Borzin)

 

În ce fel v-a marcat ca regizoare faptul că sunteţi femeie?

Montările mele, sună cam pompos…, în fond, nu sunt multe… pentru că merg după principiul „mai răruţ şi mai drăguţ”. Nu sunt un regizor de profesie. N-am urmat cursuri de regie. De aceea pentru mine factorul feeling contează foarte mult. Dacă am citit un text şi mi s-a declanşat imaginaţia… – e ca şi cum aş vedea un film, dacă m-a atins, dacă m-am contaminat de mesaj, mă apuc de lucru la acel text.

La prima mea montare, care s-a întâmplat în 2002, „Frankie şi Johnny sub clar de lună” de Terrence McNally (un dramaturg american în vogă atunci ca şi acum), eram catalogată ca prima femeie regizoare, lucru despre care spuneam de fiecare dată când eram intervievată că nu e adevărat. Îmi aminteam de Aronețkaia, de femeile-regizoare de la televiziune: Marcela Cebotarenco, Lidia Marcu, Elena Iliaş, Rudeaghina… Deci, nişa nu era chiar atât de goală, mai ales dacă ne referim la radio și televiziune, era destul de populată. Deşi, recunosc, era un compliment pentru mine că, vezi Doamne, sunt una dintre primele…

 

Credeţi că v-ar fi fost mai uşor să vă afirmaţi ca bărbat în teatru?

În general, nu cred că e bine să catalogăm profesiile după sex… Am zis asta și imediat am pus-o la îndoială. Nu cunosc chirurgi femei, sau dacă aș cunoaște nu știu dacă aș apela la serviciile lor. Într-adevăr, meseria de regizor poate fi considerată masculină, aşa cum mai multe componente ale ei sunt asociate cu calităţi masculine. Producţia unui spectacol conține un şir de factori pe care trebuie să le pricepi cât mai bine, regizorul devenind un soi de conducător de oști, un Napoleon. Trebuie să diriguiască și să țină sub control jocul actoricesc, scenografia, să aibă cunoștințe minime la istoria artelor plastice, ale costumului, să poată analiza contextul social-politic, să cunoască istoria contemporană, psihologia, să se descurce în complexitatea relațiilor inter-umane si  multe altele. Uneori ai de a face cu aspecte tehnice: diferite materiale, pânze, plastic, lemn, schiţe tehnice,  contabilitate. E important să animezi toată lumea implicată, să-i contaminezi, generând idei convingătoare atât pentru şeful de producţie, cât şi pentru scenograf sau machior. Pentru a ajunge la unitate, la unison.

Observăm totuşi că profesia de regizor devine din ce în ce mai feminină. În România, de exemplu, la ora actuală, sunt foarte multe femei-regizoare. Încet-încet apare întrebarea: poate, totuşi, profesia asta nu este chiar atât de masculină? Deşi, fetele care devin regizoare, trebuie să recunoaştem, oarecum se masculinizează. Se lucrează în nişte spaţii care nu sunt extrem de elegante, în care eşti uneori impusă să te mişti în te miri ce bocanci, cizme, pantaloni, pulovere. Şi astea, printre altele, reduc din percepţia feminităţii. Personal, port cu mine în poşetă mai tot timpul ciocan, foarfece, cuie,  bandă adezivă, metru – scule ale căror utilitate o probez frecvent.

 

Este femeia-regizor privită diferit în teatru şi de către cine, mai exact: de către public, de critici, de bărbaţii regizori?

Nu ştiu… Dar mi se întâmplă să urmăresc vreun film şi să deduc că autorul este femeie. După mesaj, după nota critică dură la adresa bărbaților, după plasarea bărbaților în ipostaze care nu le fac față, după poziționarea accentelor…

La prima vedere, nu ar trebui privită diferit… așa cum și femeia-regizor trebuie să aibă, s-o spunem mai elegant, vână… forţă  psihologică,  să fie decisă, tranşantă, uneori încăpăţânată (în ce priveşte încăpăţânarea, probabil îi întrec pe toţi bărbaţii!). Adesea e nevoie de fermitate… Eram la premiera spectacolului de la TN  („Hronicul Găinarilor” de Aureliu Busuioc, în regia lui Petru Hadârcă) şi mă gândeam „iată ce înseamnă sa fii bărbat!”. Dacă în locul regizorului era o femeie, a cărei dăruire era identică, sau poate chiar mai generoasă, poate nu s-ar fi achitat la fel de bine de respectiva sarcină: o distribuţie mare, o orchestră. Alături de impactul social, istoric şi politic care vine din text, să ţii atâtea frâie în mâini! Dacă în locul lui ar fi fost o femeie, probabil că lucrurile s-ar fi destrămat. Dar pe de altă parte, femeia poate veni şi cu multe alte lucruri ce ţin de afectivitate, sensibilitate. Nu zic că bărbaţilor le sunt străine aceste facultăţi. Deși, se spune că în teatru nu e loc pentru menajamente.

Totuşi trăim într-o lume a bărbaţilor. Suntem conduşi de bărbați și dependenți de ei. Cunosc cazuri când femeia nu este luată în serios… Tocmai pentru faptul că manifestă mai multă seriozitate, vrea perfecțiune, înaintează pretenții care nu convin… Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar mentalităţile respective încă ne mai sunt contemporane.

 

Cum vedeţi arta treatrală, pentru o elită sau pentru un public larg?

Ea va viza şi elitele – cu public cultivat, redus, dar şi comercialul – pentru un public mai numeros. O operă într-adevăr valoroasă acoperă toate gusturile și unește spiritele.

 

E posibil aşa ceva?

Bineînțeles. Sunt producţii de la care atât un neiniţiat îşi ia doza de satisfacţie, de emoţie, de bulversare, cât și un specalist din branșa teatrală. Observăm asta și în cadrul examenelor de la facultatea teatrală, când și studenții dar și profesorii se ridică în picioare, aplaudând performanțele ieșite din comun ale tinerilor.  În fața Talentului toți suntem egali! – ca să aduc un citat dintr-un text la care am lucrat recent.

 

Percepţia mea este că publicul teatrelor noastre este segregat. Fiecare teatru îşi are publicul lui care nu se intersectează decât în rare cazuri.

Da, fiecare teatru cu publicul său, cu stilisticile sale, cu fanii săi, cu principiile şi metodele sale de a vedea spectacolul teatral, arta teatrală în general. Dar vine un Dan Puric, sau un Horaţiu Mălăiele, sau un Marcel Iureș şi în sala aceea e loc pentru toţi! Şi pentru cei mai „pretențioși” critici, şi pentru cei mai sâcâitori actori, şi pentru cei mai loiali şi părtinitori spectatori!

 

Aţi numit trei nume de peste Prut, dar în Chişinăul nostru avem pe cineva care ar aduna acest public divers şi dispersat?

În materie de teatru? Îmi este greu să dau un nume… M-aş rezuma la dictonul că „nu poţi să placi tuturor şi e firesc să nu placi tuturor!”

Aţi făcut vreo statistică, aţi urmărit câţi dintre absolvenţii Academiei – unii dintre ei, actori foarte talentaţi, se integrează şi-şi fac meseria de actor şi câţi abandonează? Totuşi sunt doar câteva teatre şi ai ori nu ai norocul să fii acceptat ca actor în rândurile lor…

Dacă vorbim de cifre, acestea sunt în favoarea facultăţii. Majoritatea tinerilor rămân în profesie, dacă prin profesie înţelegem şi televiziunea, radioul, teatrele independente. Se știe că după absolvirea facultății, mulți actori, unii dintre ei foarte talentați și plini de elan creativ, nu-și găsesc un loc de angajare în teatrul de stat. Din cauză că este prea aglomerat sau pentru faptul că ei, tinerii creatori, nu împărtășesc această formă de activitate. Ei au fost învățați să vină spre rampă cu o viziune a lor asupra lumii în care trăiesc și a teatrului pe care și-l doresc să-l practice… Iată de ce, plini de entuziasm, încearcă să constituie o altă formă de teatru, un teatru de tip nou, provocator, nonconformist, un teatru alternativ celui instituționalizat, susținut și dependent de stat. Fenomenul teatrului independent e o noutate în peisajul teatral. Și eu am fost interesată de această formă de teatru, formând Teatrul Studio Master Class.

Poate schimbarea s-ar putea face numind în fruntea teatrelor de stat oameni tineri, cu alte viziuni…

E posibil, doar că tânărul acela, oricât de modern  i-ar fi suflul cu care ar veni, s-ar putea să fie jertfa unei maşinării care să-l înghită şi să-l distrugă. Aşa sunt construite legile. Tinerii urmează să vină acolo unde legi anacronice şi rigide îi aşteaptă, indiferente şi fixe… Unui tânăr venit în fruntea unui teatru de stat, în scurt timp i se va tăia apetitul… de a mai fi tânăr.

 

Poate fi teatrul un mijloc de schimbare socială, culturală etc. în societate?
Proiectul „A şaptea kafană” a fost de lungă durată şi de un mare impact social. S-a lucrat într-o legătură foarte strânsă cu diferite asociaţii, ONG-uri, linii fierbinţi, care se ocupau de femeie, de reabilitarea ei şi nu numai din R. Moldova, dar şi din CSI, unde am mers în turnee de lungă durată. La fel și spectacolul „Monoloagele Vaginului” pe care l-am montat, consider, că a avut un impact social. Dau un singur exemplu, mă sunau prietenele şi-mi ziceau: „Doamne, ce-ai făcut cu noi? După spectacolul tău am venit acasă atât de electrizate, cu un mai mare preţ asupra noastră şi cu mai mare drept asupra plăcerii!”. Sau bărbaţii care ziceau că „Eee, ai grijă, că nevastă-mea deja îmi dictează acolo nişte reguli de comportament!”.

Doar se zice că problema poate fi soluţionată cel puţin atunci când se vorbeşte despre ea. „Tratamentul” începe atunci când doar conştientizezi problema. În 2000 când s-a  pus în scenă a „A şaptea kafană”, noi am fost primii care am vorbit deschis despre traficul de fiinţe umane, despre robia sexuală, şi abia pe urmă au început să se facă emisiuni, să se editeze cărţi cu poveştile femeilor traficate. Când începeam spectacolul, cuvântul introductiv îmi aparţinea.  Mă adresam sălii: „Noi nu vă dorim vizionare plăcută pentru că ceea ce o să vedeţi e departe de a fi plăcut, distractiv. Vă invităm să reflectaţi şi… cel puțin, înainte de a vă face valiza, dragi domnișoare și doamne, să vă informaţi şi să daţi un sunet la o linie fierbinte, pentru a vă convinge că acea companie care vă angajează pe post de chelneriță, promițându-vă sarea și marea, există în realitate.”

 

Periodic, problema traficului de fiinţe umane apare în presă, ceea ce înseamnă că fenomenul nu a dispărut. Poate ar mai fi cazul să se joace acest spectacol?…

Comparativ cu anul 2000, cifrele s-au schimbat enorm de mult. Nu sunt niște impresii, ci am văzut niște rapoarte care vorbesc despre asta. Cred că acel proiect îşi are continuitatea prin producţiile care apar azi: „Casa M”, bunăoară, „construită” și ea pe baza unor mărturii reale, care informează publicul despre cazurile bestiale de violenţă în familie. E o productie ce o văd derivată din acea „kafană”. Şi producţia mea, „Monoloagele Vaginului”, cred că tot de acolo este inspirată și și-a dobândit curajul de a vorbi despre nişte lucruri tabu într-o societate cu false pudori patriarhale, de a deschide nişte paranteze incomode pentru foarte multă lume vizată sau chiar rețele întregi. Știm ce se întâmplă când intri în bussinesul cuiva….

Sper ca nu anticipez prea mult lucrurile, dar în curând vom asista la o nouă premieră, „Iubire la pachet” (despre nevoia reîntoarcerii acasă a părinților plecați peste hotare), tot cu impact social.

 

Poate exista un conflict între scena teatrală şi o anumită parte a societăţii? Îmi amintesc de spectacolul „Monoloagele vaginului” care a trezit nemulţumiri din partea unui grup de credincioşi…

Sigur că da… Şi în mijlocul branşei teatrale există conflicte de genul ăsta. Mai auzim pe ici-colea: „Nu mă duc la spectacolul cutărui pentru că ştiu că acolo vor fi cuvinte licenţioase şi nu suport aşa ceva!”  Revin la ideea că teatrul trebuie să deranjeze, să bulverseze. Eu mă ţin de principiul ăsta. El trebuie să te răscolească, să te zguduie, uimească, contamineze,  provoace. Să te enerveze, la urma urmei. Pentru mine acest principiu este un barometru după care măsor o producţie teatrală.

Tematicile conflictogene, abordate cu talent artistic ar prezenta un produs cultural finit, armonizat şi acceptat. Ce-ar fi nudurile lui Botticelli sau Rubens, dacă ele n-ar fi fost executate cu măiestrie desăvârşită? Esteticului sau urâtului, dacă vreți, îi este permis să includă un mesaj etic. Reuşita primelor două garantează percepţia culturală, iar al treilea invită la reflecţie. Reavoința sau incultura poate răstălmaci orice oricum.

Se cunoaşte principiul vechi al teatrului că în scenă poţi face orice, când acel „orice” este atât de bine motivat, încât nu mai ai nicio ezitare. Am avut un pedagog care zicea: „în scenă poţi să faci şi pipi”, dar dacă tu doar pentru o secundă ai pus la îndoială acel gest, înseamnă că spre tine vor ţinti pătlăgele alterate cu tot cu ambalajul lor. Dacă acel gest este justificat, ba mai mult, este necesar, fără el nu se poate, atunci vorbim despre ceva ce este o stare de grație, o stare sufletească majoră…

 

Cum vedeţi peste ani felul în care au evoluat reprezentările în societate faţă de spectacolul „Monoloagele vaginului”?

Îmi e greu să spun. S-a jucat o perioadă şi l-am închis. Interpretele s-au dispersat.

 

Nu v-ar tenta să reveniţi la acest spectacol?

Întrebarea asta mi-au pus-o şi foştii studenţi. Lucrurile trebuie făcute numai dacă nu poţi să nu le faci, am remarcat adineaori. Trebuie să ai şi ardoare, şi instrumentele necesare. Iată aceste „instrumente” eu le vedeam în băieţii din clasa mea – tinerii actori. Îl vedeam pe Ion Borş, pe Anatol Guzic, pe Ştefan Bouroşu în controversatele Monoloage… prezentate de bărbaţi. O! Bărbaţii cum ar vorbi! Putea sa iasă ceva excelent! Ar fi apărut atitudini, foarte mult umor. Fără umor nu poţi vorbi despre lucruri serioase, pentru că atunci ai putea să-i plictiseşti, să-i respingi chiar pe oameni nemeritat. Nu trebuie exclus ludicul, trebuie niţel să-ţi faci de cap. M-a deranjat intoleranţa lipsită de umor cu care unii au luat prea în serios, pudibond acest spectacol. Eu am încercat să susţin şi linia formelor de expresie artistică, şi linia de umor – de oarecare „bășcălie” –, ne-am propus să fim „puţin trăsnite”…

 

Ce vă simţiţi mai mult: regizoare, actriţă, pedagog?

În ultimii ani nu am mai jucat şi mă sperie când vine câte o propunere virtuală de acest gen. Manipulând lucrurile din sală, pe post de pedagog sau de regizor, am atins o cotă de pretenţie, şi nu ştiu dacă în postură de actriţă voi putea fi pe potriva acelor pretenţii. Dacă vreau aşa să arate scena aceasta, atunci ea va arata chir aşa. Sufăr fizic  când s-a pierdut din tempo-ritm, când  actorul a scăpat o replică. Eu ţin la toate replicile! Sunt foarte posesivă. Niciodată nu zic: „Ei, fie şi aşa!”

 

Cum se face că o actriţă ca dumneavoastră nu ţine de nici un teatru?

Aşa s-a întâmplat că noua mea ocupaţie (şefă de catedră la catedra „Arta actorului”) mi-a dictat să mă angajez cu carte de munca la AMTAP. Astfel mi-am tăiat cordonul ombilical cu Teatrul Naţional, care îmi mai dădea o şansă de a ieşi în scenă. Mi s-a spus că atunci când va fi nevoie de mine, voi fi găsită şi invitată. Aştept.

 

Vă simţiţi împlinită ca om de artă?

Vrei să mă faci să plâng, Aurelia!? Cred că nu numai eu, dar mulţi din tagma mea nu au făcut nici a zecea parte din câte puteau să facă…

 

Interviu realizat de Aurelia Borzin

 

Sursă imagine: timpul.md