Unde au dispărut bandiţii anilor 90?

[label shape=”” type=””] Iurie Cuza [/label]

 

«Сын за отца не отвечает?»

(Afirmația aparţine lui Iosif Stalin, în original este fără semnul întrebării.)

 

Când eram mic şi citeam povești cu feți-frumoși și balauri mă frământa o întrebare,  de ce și cum apar „răii”. Pur și simplu nu înţelegeam de ce unii sunt neapărat răi iar alţii buni; parcă cineva ar împărţi oamenii în două tabere: pozitivi şi negativi. Se naște un om – el îşi începe viața, copilaș curat și inocent – şi mă gândeam eu, nimic nu arată ca el va deveni un „rău” şi, iată, după un timp, îl vezi un criminal, bandit, hoţ etc. Cine este de vină? Părinţii? Societatea? Providenţa (soarta)? Sau aşa e setat universul încît cineva trebuie să fie bun, iar cineva trebuie să fie altfel,  ca acel cineva care este bun să poată fi aşa (bun)?! E o întrebare la care, probabil, nu vom afla niciodată răspunsul final. Și nu e din cauza complexităţii factorilor care influențează formarea personalităţii, ci din cauza relativităţii aprecierilor –  or, ce e bine şi ce e rău nu e o chestie atât de clară cum pare la prima vedere.

Dar nu originea „maleficului” şi nici efectele „benefice” ale răului mă animă acum. Mă interesează ceva foarte practic şi pământesc, dar nu ştiu cum să formulez exact tema. Hai să o numesc aşa: „soarta copiilor de bandiţi”, „bandiţii” fiind o noţiune generică care include toate tipurile de „răi mari” (de proporţii, nu şi criminalii comuni): capii lumii interlope, funcţionarii (din eșaloanele superioare) de stat corupţi, întreprinzătorii criminali. Așa le-a fost consacrat numele în anii 90, așa îi numesc și eu. De fapt, aici trebuie să fac o precizare,toate aceste trei grupuri sunt dezmembrămintele unui  fenomen social complex; ele nu există distinct, ci ca o (mal)formaţiune socială unică – crimă organizată i se spune. Curioasă le-a fost evoluția (a bandiților), au pornit de la  ”drumul mare” ca să ajungă  literalmente la în lumea mare,  printre protagoniștii vieții de azi, dar deja camuflați și fardați.

Cred, totuși,  că nu ar fi o problemă să identificăm  membrii  acestei „bresle” în mediul social ce ne înconjoară, a trecut prea puțin timp ca sa-și  pună la dos trecutul. În special prezența acestora e impunătoare în zonele superioare ale piramidei sociale. Nu va fi o exagerare dacă vom spune că  atât politicul cât și businessul cel greu   este împânzit de  afiliați ai acestei zone, acei care  au avut anumite conexiuni cu lumea interlopă. Pe contul relațiilor cu lumea criminală au creat anumite afaceri  , ca mai apoi profitând de lifturile sociale ale timpului să  traverseze în zona publică, cu imagine și CV nou.

Să ne aducem aminte de anii 90, anii „tulburi” ai marilor „neclarităţi” şi ai vânturilor  războinice. Ideologia veche, fundamentată pe dezideratul utopic al anihilării competitivităţii sociale, s-a prăbuşit. Lumea peste noapte s-a dovedit lipsită de justificare morală; religia nu era pregătită să sprijine existenţa, construcţiile sociale şi legea (foarte slabe) erau compromise prin însuşi faptul succesiunii celor preexistente, iar ideea „eliberării” (inclusiv cea naţională), se prezenta atât de zbuciumat şi romantic, încât se mărginea clar cu anarhia.

Omul vechi, socialist, a devenit un străin în aceasta lume. Lipsit de repere, siguranţă şi dexterităţi individualiste, el a fost „lăsat pe cont propriu”. O stare necunoscută şi extrem de stresantă pentru el. Majoritatea s-a transformat în carne de tun pentru marea construcţie a viitorului „altora”; puţinii, cei care au înţeles sau au simţit că acestea sunt timpurile „marilor oportunităţi”, s-au avântat în tumultul dezordinii pentru a profita de şansa unică. Cine au fost aceşti „eroi ai haosului”, acei ce aveau profilul psihic cel mai potrivit pentru a beneficia de incertitudine?

În primul rând „interlopiştii”. Cine dicta standardele comportamentului de afaceri şi diriguia realizarea acestora, împărţea protecţie şi judeca conflictele? Criminalii. Nu ne vom opri pentru a descrie că această situaţie a fost favorizată de preexistenţa unei lumi criminale foarte bine organizate –  probabil, în istorie nu a existat o antisocietate mai trainică, viabilă şi coerentă ca lumea criminală a URSS. Aceasta avea toate instrumentele instituţionale puse la punct: o ierarhie structurată după competenţe, având în frunte conducători cu o autoritate (neformală) la care nici unul din secretarii PCUS nici nu putea să viseze, un sistem fiscal şi de asistenţă socială, structuri de forţă, judecată, şi chiar sistem de drept (!).

Termenul  de ”hoț în lege” (вор в законе), titlu care se acorda ”regilor” lumii criminale prin procedura care din rusă literalmente se traduce ”încoronare”, exprima exact substanța lumii criminale sovietice – ”univers” antinomic cu legea sa distinctă.  E curios că în anumite privințe, legea criminalilor era mai ”omenescă” decât cea oficială; poate că acesta a fost încă una din cauzele ce a permis întrepătrunderea celor ”două lumi”.

E firesc că instituţiile statului nu puteau să facă faţă provocărilor „tranziţiei” şi lumea criminală a preluat o bună parte din funcţiile de ordonare a vieţii sociale. În consecinţă, toată societatea a căpătat trăsături interlope. Standardele de succes, imaginile sociale atractive, comportamentul socialmente avantajos, chiar şi limbajul au fost afectate de cultura lumii criminale. Cultura a preluat  caracteristici și elemente din etica și estetica lumii criminale, care nu numai că s-au făcut prezente, dar și-au găsit un loc ”onorabil” în toate genurile de artă, de la cântece ( Radio Șanson) la cinematografie (cu nesfârșitele seriale banditești).

Spiritul acestei lumi s-a proliferat  și ”normalizat” (chiar par cool) în practic toate subculturile, care au început să imite lumea interlopă.  Dacă înainte emanațiile acestei lumi (interlope) erau reprimate sau stigmatizate prin ecuația  ”frumos vs. urât”, acum paradigma și-a schimbat formula, acreditând la modul general stări și comportamente ce se prezentau anterior drept ”urâte”. Despre politică şi business putem nici să nu vorbim: dacă în politică prezenţa lumii criminale era cumva intermediată, apoi afacerile au devenit zona intereselor directe ale lumii criminale.

Cam acesta este tabloul anilor 90. De ce am dedicat atâta spaţiu acestui subiect? Pentru că dacă vrem să înţelegem filosofia celor care s-au edificat în această perioadă trebuie să înţelegem „Zeitgeist”-ul (spiritul vremii) de atunci. Acest spirit a alimentat formarea substanței timpurilor noi, iar dacă ne uităm mai atent, îl vom regăsi în realitatea de astăzi.

Businessmenii, bandiţii, funcţionarii şi politicienii corupţi (adică „avtoriteţii”) de la începutul anilor 90 au trăit în spiritul „ideologiei momentului”. Viaţa pentru ei nu putea fi decât „la prezent”, aşa cum presupune  existenţa  interlopă. Prea mare era incertitudinea zilei de mâine pentru a construi planuri strategice, mai ales că setările sociale nu ofereau o perspectivă durabilă. Însă aceasta n-a ţinut prea mult timp. Deja pe la sfârșitul anilor 90 a început să se configureze o nouă aşteptare a viitorului, s-au adunat destule capitaluri şi a apărut necesitatea perpetuării acestora.

Ce se întâmplă mai departe? Bandiţii încearcă să-şi formalizeze un statut social nou. Să se legifereze, astfel ca să obţină siguranţa continuităţii. Apar noi paradigme sociale, în care tot mai vizibilă este componenta pe care o vom denumi „succesiune”. Trebuie să avem în vedere că în pofida tuturor eforturilor de „înălbire”, aceşti „businessmani de drumul mare” nu puteau să-şi rescrie biografiile. Memoria socială este selectivă şi dependentă de imperativele momentului, dar faptele odată produse nu mai pot fi desfăcute. Ce efecte urmează? Dacă nu se poate curăţa trecutul, se putea curăţa viitorul.

Copiii – iată viitorul care poate şi trebuie „curăţat”. Acesta a devenit mottoul noilor bandiţi.

Îmi aduc aminte una din întrebările copilăriei mele: ce s-a întâmplat cu gangsterii din America anilor 30 ai secolului trecut? Toţi ştim că în acele timpuri bântuiau bande mafiotice. Când ne imaginăm SUA din acea perioadă, nu putem să nu vizualizăm pe fundal automate Thompson, tipi agili în costume vărgate, Al Capone, Chicago şi reglări de conturi. Toate acestea într-un moment dispar de pe arenă – să fi fost graţie abolirii prohibiţiei alcoolice, instituirii FBI-ului sau lucrului efectiv al organelor de poliţie? Probabil şi acestea şi-au avut efectul, dar poate cauza principală este că mafioţii şi-au trimis copiii la Harvard, Stanford şi Yale ?

Hai să ne punem o întrebare: cine ar vrea ca odraslele lui să înveţe la Harvard!? Pentru că răspunsul e clar – toţi, întrebarea este retorică. Acum altă întrebare: cine poate să-şi trimită copiii la Harvard!? Iarăşi clar – acei ce au posibilitatea să cheltuiască 200 de mii de USD pentru cursul de învățământ. Şi încă una: cine va conduce în ziua de mâine? Aici este deja puţin mai complicat – acei ce posedă capitalurile, dar şi cunoştinţele necesare pentru asta.

Capitaliştii-tehnocraţi sunt diriguitorii lumii noi. Ceilalţi, care nu au avut norocul să fie născuţi în familii de bogaţi, au şanse mizere să răzbată prin straturile sociale. Până la urmă vor fi nevoiţi să accepte ceea ce le-a dat „soarta” şi să servească drept umplutură socială pentru proliferarea celor puţini.

Presupoziţia de la care porneşte ştiinţa economică este insuficienţa resurselor – de aici şi concurenţa.  Instinctul vieţii  ne somează să lărgim spaţiul existenţial, dar pentru că suntem prinşi în competiţie nu putem să o facem decât pe contul aproapelui.  Aceasta nu înseamnă că aproapele trebuie nimicit. Nu, el doar trebuie subordonat ca să servească intereselor ”mele”. În consecinţă societatea se structurează ierarhic – cineva conduce şi cineva este condus.  Marele instinct al procreării se manifestă prin grija de asigurare „cu orice preţ” a viitorului progeniturilor. Bandiţii de ieri depun toate eforturile pentru ca odraslele lor să obţină toate cunoştinţele şi dexterităţile necesare pentru a putea prelua și întări puterea deţinută de taţi.

În acest context  prezintă interes deosebit aspectul moral a tranziţiei de la părinţi-bandiţi la ”copii-intelectuali”, (în rusă este un slang foarte potrivit –  ”мальчики-мажоры”). Dilema etică este următoarea: un  intelectual (rafinat) se presupune că este ca atare (intelectual), dacă are şi o structură morală integră. El ştie ce e bine şi ce e rău şi are o judecată morală a răului, oricare ar fi expresia acestuia (сel puțin noi așteptăm că el (intelectualul) așa să fie ). În respectiva paradigmă trebuie să existe şi o apreciere etică a activităţilor „protagoniştilor” anilor 90, adică, a părinţilor.

E posibil aşa ceva? Nu cred. Nu va exista o condamnare a părinţilor de către copii, or acesta este împotriva naturii şi cu totul paradoxal, va fi şi un act imoral, deoarece este şi o manifestare a ingratitudinii, or aceştia (părinţii) nu numai că i-au născut, dar cel mai important i-au și făcut „oameni”.

Concluzia este transparentă…

 

Imagine din filmul „Воры в законе” (Hoţii în lege), de Alexandr Ghentelev.