[label shape=”” type=””] Octavian Rusu [/label]

Și totuși, ce s-a întîmplat la Bender/Tighina acum 25 de ani ? Cum a început cel mai trist episod al războiului de pe Nistru? Cum s-au desfășurat evenimentele ? Cum și de ce au (re)acționat autoritațile moldovenești și cum a acționat Rusia ? Pînă în prezent nu prea am citit analize obiective pe acest subiectîn pofida faptului că s-au scris foarte multe. Există suficiente analize, mărturisiri, însă acestea în mare parte sînt unilaterale, predomină acuzațiile, justificările, și foarte puțină analiză “la rece”. Voi încerca în acest articol să abordez problema obiectiv și să scot în evitență ceea ce de regulă se ignoră, să re-construiesc cursul real al evenimentelor care s-au produs în iunie-iulie 1992.

 

Momentul declanșării și ofensiva Chișinăului

Cea mai mare problemă pentru analiza evenimentelor de la Tighina o constituie lipsa de informații veridice privitor la momentul declanșării ostilităților. Noi avem încă o înțelegere foarte vagă a ceea ce s-a întîmplat în realitate în după-amiaza zilei de 19 iunie 1992.

Am putea spune cu certitudine doar următoarele: un incident a avut loc între orele 16.30 și 17.00; doi gardiști transnistreni (din patru) care au venit la tipografia Tighinei, situată lîngă comisariatul moldovenesc de poliție, pentru a lua materiale propagandistice și au fost arestați de polițiștii moldoveni; cineva a deschis focul iar polițiștii s-au retras în secția de poliție, sau tipografie (informația diferă) cu gardiștii arestați; focul s-a intensificat în jurul secției de poliție / tipografie și fiecare parte a cerut întăriri.

Potrivit Colonelului M. Bergman, ceea ce s-a întîmplat acolo a fost o provocare înfăptuită de către fostul Locotenent-colonel sovietic I. Kostenko, comandantul Batalionului 2 al Gărzii Transnistrene care ar fi trimis în prealabil oameni înarmați lîngă tipografie.1 După Bergman, Kostenko a căutat să declanșeze o mare confruntare pentru a elimina urmele activității sale criminale și, astfel, pentru a evita închisoarea. Confirmarea sau respingerea acestei versiuni este practic imposibilă și va rămîne mult timp deoarece, la 18 iulie 1992, I. Kostenko a fost lichidat (sau a dispărut) în circumstanțe misterioase.

Însă, incidente sau provocări de acest fel au existat multe, din acest considerent cel mai important este felul în care autoritățile moldovenești au răspuns la acest incident-provocare. Din capul locului apar două întrebari. De ce a fost nevoie de a aresta acei doi gardiști și aduși în secția de poliție? Și de ce nu au fost eliberați imediat cînd focul s-a întețit? Doar acesta era motivul principal al gardiștilor și milițienilor veniți în ajutor… Apoi, Snegur și Consiliul Suprem de Securitate, în loc să se angajeze în negocieri serioase pentru o încetare imediată a focului și să elibereze gardiștii, au lansat o ofensivă masivă asupra Tighinei.

Cel mai interesant de remarcat în această privință este faptul că datele oferite în acele zile parlamentului de către C. Antoci, atunci Ministru de interne, diferă de faptele reale. Oficial, ordinul de a trimite întăriri în Tighina, cu scopul de a ajuta polițiștii asediați, a fost emis la ora 19.20, care chipurile a fost dat în urma intensificării focului în jurul secției de poliție, a lipsei de progres în negocieri și a unui accident la 19.19. 2 În realitate, ordinul a fost dat imediat după incidentul-provocare.

Ion Costaș scrie în memoriile sale că ordinul de a trimite întăriri la Tighina a fost dat imediat după primirea veștii despre asaltul de la secția de poliție: “Exact atunci comandantul suprem a dat ordin prin telefon să se trimită de urgență trupe și forțe suplimentare de poliție în Bender pentru a oferi ajutor oamenilor lui Gusleacov.” 3 Printre acei comandanți moldoveni care au primit ordinul de avansare în Tighina a fost locotenent-colonelul A. Gămurari. 4 Acesta a intrat în Tighina din direcția sudică, împreună cu voluntarii și forțele de poliție (peste 500 de oameni) conduși de Eugen Pîslaru. 5 Potrivit lui Gămurari, ei se aflau deja lângă Tighina la ora 17.20 și după patru ore de lupte grele au ajuns la comisariatul de poliție: “Am pătruns în oraș pe traseul principal, trecînd peste cinci linii de apărare. Am mers spre clădirea Secției orășănești de poliție timp de patru ore. Ne-am apropiat de raza orașului la ora 17,20, iar la Comisariat am ajuns în preajma orei 22.00.” 6

Sursele rusești / transnistrene confirmă acest fapt. M. Bergman scrie că forțele moldovenești și-au început avansarea spre Tighina în jurul orei 17.30, din direcția Chișinău – Căușeni.7 De asemenea, Bergman remarcă faptul că trupe moldovenești au intrat în Tighina și din direcția nordică, dinspre Varnița. Astfel, ofensiva moldovenească a fost condusă din direcțiile nord și sud implicând circa 2300-2500 de trupe. Relatările lui I. Costaș coroborează această informație. Acesta scrie : “Astfel, ofensiva asupra Benderului a fost realizată de la nord la sud, din direcția Chișinău și Căușeni, prin intermediul forțelor Batalioanelor de infanterie moto nr.1, 3 și 4, brigăzii de poliție cu destinație specială, unui divizion de artilerie, trei detașamente de artilerie, două baterii antitanc și trei baterii de aruncătoare, în total, 2500 de persoane și 56 de sisteme de artilerie.”8

Forțele transnistrene din Tighina, undeva în jur de 700 de combatanți, au fost copleșite și, o parte s-a retras peste Nistru, altă parte s-a repliat în cazarma Batalionului nr. 2, în clădirile administrației orașului și în cetatea Tighinei sub ocrotirea Armatei a14 (mai departe în text, A14).9

Tighina a fost cucerită relativ rapid și, în noaptea de 19 spre 20 iunie, forțele moldovenești au preluat controlul asupra podului în jurul orelor 3-4 noaptea. În dimineața zilei de 20 iunie, Snegur a declarat pentru postul de radio național că în Tighina se întreprind „măsuri pentru restabilirea ordinii constituționale” și că, „conducerea Republicii Moldova își exercită funcțiile și stăpânește situația din țară.” 10

Faptul că Antoci a falsificat cronologia oficială e un fapt ce trebuie de ținut minte pentru totdeauna, pentru că iar mai pot apărea astfel de „patrioți” cu discursuri mincinoase. Însă pentru a înțelege de ce s-a reacționat atît de repede prin ofensivă militară, trebuie să înțelegem trei momente.

În primul rînd, este necesar să înțelegem însemnătatea evenimentelor premergătoare. Reamintesc, pe 8 iunie Guvernul Muravschi depune cererea de demisie. Nu semnează demisia doar miniștrii apărării (Costaș), de interne (Antoci), al securității naționale (Plugaru), precum și cel al culturii. Însă favorit în cursa pentru postul de premier era A. Sangheli, iar acesta nu-i înghițea pe miniștrii de forță, mai ales pe Costaș care după el ar fi avut „prea mult sînge pe mîini”. Noul guvern trebuia să fie creat în dependență de necesitatea rezolvării conflictului transnistrean. În acest sens, pe 11 iunie se crează o Comisie mixtă compusă din reprezentanți ai guvernului/administrației și legislativelor de pe ambele maluri. Pe 17 iunie Comisia decide o serie de măsuri printre care crearea “guvernului concordiei naționale” (care trebuia să asigure o reprezentare națională proporțională în formarea instituțiilor guvernamentale la toate nivelurile), “elaborarea statutului juridic al raioanelor de est ale Republicii în conformitate cu cerințele practicii internaționale în acest domeniu, luîndu-se în considerare particularitățile istorice ale constituirii zonei transnistrene”, “transformarea, pe principii benevole, a formațiunilor gărzii în subunități ale forțelor armate ale Republicii Moldova”, desfășurarea de noi alegeri, libere, pentru organele puterii de toate nivelurile pe tot teritoriul Republicii”, constituirea unor grupuri de lucru mixte compuse din observatori, deputați și reprezentanți ai formațiunilor armate din ambele părți, și altele, în total treisprezece măsuri.11 Pe 18 iunie, Parlamentul Moldovei aprobă decizia Comisiei mixte. Cine pierdea în urma acestor măsuri? Vă las să ghiciți…

În al doilea rînd, Elțin cu o parte a guvernului său se aflau atunci în vizită în SUA și Canada. Occidentul făcea în acel timp presiuni enorme pe guvernul rus și condiționa orice ajutor economic de cedări geopolitice, cum ar fi în dosarul iugoslav, țările baltice, India (e vorba de un contract pe motoare de rachete pe baza tehnologiei criogenice), insulile Kurile… Cuiva probabil la Chișinău i s-a părut că Rusia nu va risca să dea argumente suplimentare celor de la Washington care exploatau orice slăbiciune a sa.

În al treilea rînd, Moscova se afla în relații foarte complicate cu Kievul. De amintit că Ucraina a stopat tranzitul pe teritoriul său a detașamentelor de Cazaci. Acest factor probabil a fost interpretat la Chișinău drept o oportunitate geopolitică.

 

Reacția Rusiei la ofensiva moldovenească

Din punct de vedere strategic, Moscova nu putea să permită pierderea Tighinei. Fără controlul asupra acestui oraș, apărarea Tiraspolului nu poatea fi asigurată în mod corespunzator. În plus, Tighina oferea un cap de pod ideal spre Chișinău și bloca din start orice eventualitate a unirii cu România. Dacă cineva ar fi vrut să efectueze unirea rapidă, chiar și numai a malului drept, în condiția lipsei de control asupra Tighinei, Chișinăul ar fi fost pus în situația de imposibilitate de apărare.

Comandamentul armatei Armatei a 14-a (A14) și ierarhia militară rusă au fost luate prin surprindere, probabil datorită faptului că se așteptau la o eventuală ofensivă în primul rînd spre Dubăsari (direcția Coșnița-Cocieri), acolo fiind concentrată cea mai mare parte a forțelor moldovenești (în jur de 3800 de trupe și 74 de sisteme de artilerie).12 Se vehiculează că din acest motiv Generalul Makașov a fost alungat din Transnistria mai apoi de către Generalul Lebed. Probabil ei nu s-au așeptat în genere la o astfel de ofensivă. Militarii sînt desigur obligați să aibă în minte „cel mai rău scenariu” posibil, însă după acordul dintre Tiraspol și Chișinău și ținînd cont de criza guvernamentală în Moldova, riscul unei ofensive-fulger era greu de anticipat.

Astfel, în seara zilei de 19 iunie, cînd Netkvaciov a cerut cu disperare instrucțiuni de la Statul Major General, ofițerul de serviciu a transmis următoarea frază a Comandantului Statului Major al Forțelor Terestre: „acolo este Comandantul, să se descurce singur.” 13 Netkaciov a adunat întreaga echipă încercând să înțeleagă cum să „gestioneze” situația. Potrivit coloneilor M. Bergman și V. Cernobrivîi, el era „confuz și deprimat”.14 Ofițerii au stat fără întrerupere toată noaptea fără să ia nicio decizie, cu excepția transferului în Transnistria a 10 tancuri.15

Pe măsură ce violența a escaladat și în Osetia de Sud (Georgia) aproape în același timp, la 20 iunie guvernul rus s-a întâlnit de urgență și a emis două declarații (despre Moldova și Georgia) și o rezoluție privind utilizarea forței. În ceea ce privește declarațiile, Moscova a precizat că nu va sta să urmărească pasiv escaladarea acestor conflicte și a îndemnat Moldova și Georgia să înceteze focul și să înceapă imediat negocierile.16

Pentru a dovedi hotărârea, executivul rus a adoptat o rezoluție fundamentală prin care se împuterniceau „comandanții formațiunilor, unităților și subunităților Forțelor Armate ale Rusiei pe teritoriul fostei URSS” să „ia măsuri adecvate pentru a opri acțiunile de agresiune, inclusiv deschiderea focului împotriva atacatorilor „.17

În cazul atacurilor armate neprovocate asupra unităților militare, cantonamentelor și alte obiecte ale Forțelor Armate ale Rusiei, a militarilor și membrilor familiilor acestora, comandanții formațiunilor, unităților și subunităților Forțelor Armate ale Rusiei pe teritoriul fostei URSS să aplice, în scopul de a asigura dreptul de auto-apărare, măsuri adecvate pentru a opri aceste acte de agresiune inclusiv întreținerea de foc împotriva atacatorilor.18

Scopul explicit al acestei măsuri era „de a asigura apărarea și securitatea Rusiei, viața și sănătatea militarilor și a familiilor acestora”. Desigur, această formulare cam vagă și împuternicirea comandanților formațiunilor, unităților și subunităților să deschidă focul, lăsau militarilor o mare libertate de acțiune. Așa că, cei care după război îl acuzau în Rusia și Transnistria pe Elțin și pe Gaidar de indiferență sau chiar trădare, încercînd să arate cît de bravi au fost și cum și-au asumat riscuri individuale mergînd împotriva guvernului, ori sînt impostori, ori se fac că plouă.

În acest context Netkaciov a prins la curaj. În după-amiaza zilei de 20 iunie (în jurul orei 17.30), Consiliul Militar al A14-a a transmis un ultimatum. Militarii ruși au cerut autorităților moldovenești să „oprească agresiunea dezlănțuită” și „să ordone imediat încetarea focului” și, în termen de o oră (până la ora 18.30), să-l pună în aplicare.19 Chișinăul a ignorat ultimatumul, iar artileria A14-a s-a pus pe treabă. În total, în cursul zilei de 20 iunie, artileria rusă a tras cel puțin 76 runde asupra 4 ținte diferite din Tighina și Varnița.20

Datorită sprijinului artileriei, tancurilor oferite ceva mai devreme, precum și a atacului din flancuri (dinspre cetatea Bender și a batalionului chimic), gărzile transnistrene și cazacii au reușit să rupă linia de apărare a Moldovei lângă pod și să înceapă contra-ofensiva în Tighina.

La sfârșitul zilei, spre miezul nopții, vicepreședintele rus Alexandru Ruțkoi a anunțat la TV că guvernul rus a emis o rezoluție conform căreia „forțele armate aflate sub jurisdicția Rusiei au fost împuternicite să respingă prin toate mijloacele disponibile atacurile împotriva militarilor și familiilor lor.“ 21 El a subliniat că; conducerea rusă a fost întotdeauna gata să continue „dialogul diplomatic”, dar a avertizat „cu toată seriozitatea” că „Rusia nu va permite rezolvarea prin forță a conflictelor transnistrian și a celui osetin”.

În ziua următoare (21 iunie), la sosirea din America de Nord, B. Elțin, chiar de la aeroport, a avertizat președintele Republicii Moldova și a declarat: „În cele din urmă, trebuie să reacționăm pur și simplu pentru a proteja poporul, pentru a opri vărsarea de sânge. Avem suficiente forțe pentru acest lucru și lasă Snegur să știe despre asta.” 22 În ziua de 21 iunie, A14 a majorat substanțial atacurile asupra pozițiilor moldovenești, nu numai la marginea Tighinei și Varniței, ci și în Gîsca (Suvorovskaja gora), Chițcani și lîngă clădirea poliției din Tighina. Regimentul 328 de artilerie autopropulsată și artileria Regimentului 183 moto (motostrelkovyi) al A14-a au tras 208 de obuze asupra 11 ținte în locurile menționate mai sus.23

Forțele moldovenești au abandonat multe părți din Tighina. Puține puteau face ceva împotriva artileriei A14-a care, chiar dacă nu era foarte mare, era mobilă (obuziere autopropulsate Akatsija și Gvozdika) și își schimba rapid pozițiile. Spre seara aceleiași zile, un MIG-29 moldovenesc a încercat să distrugă podul din Tighina, dar a ratat ținta, poate pentru încercarea de a evita sistemele anti-aeriene ale A14-a, sau din cauza calificării insuficiente a piloților.24

De partea cealaltă, forțele transnistrene și artileria A14-a erau insuficiente pentru a schimba balanța în favoarea lor și a scoate complet forțele moldovenești din oraș, care s-au consolidat în două regiuni importante unite printr-un coridor îngust. Pentru o contra-ofensivă solidă, ar fi fost nevoie de o mai mare angajare a A14-a cu folosirea artileriei reactive BM-21 Grad, un pas pe care ei (încă) nu-l puteau face din teama de represalii din partea sistemelor BM-27 Uragan din dotarea armatei moldovenești, care aveau o bătaie de tragere mai mare (35 km) și erau inaccesibile rachetelor Grad.25 Până la sfârșitul zilei s-a format un fel de echilibru de forțe, iar luptele din Bender practic au încetat, deși înspre nord, în Criuleni și Doroțcaia (Dubăsari) au avut loc lupte de intensitate scăzută. Poate că a ajutat și ordinul Ministrului apărării Graciov din acea zi (22 iunie), care a permis A14-a să riposteze cu foc la foc dar a cerut „excluderea cazurilor de provocare a acțiunilor atacatorilor”.26

 

Ucraina schimbă jocul

Între timp, la Dagomîs (lîngă Soci) au început negocieri foarte importante între Rusia (Elțîn, Hasbulatov, Gaidar) și Ucraina (Kravciuk, Plyusci, Fokin) care vizau în mod principal soarta Flotei Mării Negre.27 Pe 23 iunie părțile semnează primul acord de conciliere în problema dată. Rusia face un pas înapoi și acceptă principiul divizării Flotei, contrar poziției sale de pînă atunci care se baza pe acordurile militare din 30 decembrie 1991, în special cel relativ la crearea Forțelor Strategice ale CSI care stipula, printre altele, că Flota fostei URSS intra în componența forțelor CSI28 – acord pe care Ucraina nu l-a respectat la fel ca și multe altele, cum ar fi de exemplu Acordul de constituire a CSI din 8 decembrie 1991. Divizarea Flotei Mării Negre trebuia să se efectueze în timp de 3 ani iar pînă atunci se utiliza în comun de către Rusia și Ucraina.

Pe de altă parte, Kievul schimbă radical poziția sa față de reglementarea conflictului transnistrean. Anume în contextul negocierilor de la Dagomîs Ucraina adoptă linia Moscovei cerînd Chișinăului să acorde Transnistriei statutul de republică autonomă în cadrul unei federații.29 Dar cel mai important a fost faptul că Ucraina și-a deschis spațiul aerian pentru cargourile militare rusești, schimbînd astfel radical echilibrul de forțe pe Nistru în defavoarea Chișinăului. Din punct de vedere strategic, dacă pînă atunci exista un fel de ambiguitate geopolitică și mai era un oarecare sens în operațiunea militară, după Dagomîs continuarea războiului nu mai avea niciun rost.

 

Sosirea la Tiraspol a Generalului Alexandru Lebed

O nouă situație militară necesita un nou comandant al A14, cu mai multe împuterniciri și mai hotărît, asta în eventualitatea eșecului negocierilor diplomatice.

Prin urmare, la 23 iunie în jurul orei 14.00, la Tiraspol au aterizat trei avioane militare sub conducerea General-maiorului A. Lebed, sub pseudonimul „Colonelul Gusev”, acompaniat de un batalion de Spetsnaz comandat de Colonelul V. Prokopenko.30

De ce anume Lebed a fost trimis în Moldova? În primul rînd, din considerente de profesionalism: Lebed era unul din cei mai experimentați militari pe „punctele fierbinți”. Să amintim că în ultimii ani ai URSS, Lebed a participat cu Divizia 106 aeropurtate din Tula31 în mai multe conflicte din Georgia și Azerbaidjan. După intervenția din ianuarie 1990 în Baku, cunoscută în Azerbaidjan și sub numele de „ianuarie negru”32, Lebed, atunci colonel, a fost promovat în rangul de General-maior (17 februarie 1990). În al doilea rînd, Lebed era bine familiarizat cu situația militară din Moldova, participînd în primele luni ale anului 1992 în calitate de comandant adjunct al Forțelor Aeropurtate (ale CSI) în comisia Generalului Piankov care se ocupa de partajarea armatei fostei URSS între CSI și armatele naționale. 33 În al treilea rînd, Lebed avea un interes personal, familial, poate nu mai puțin important: Regimentul 300 aeropurtate dislocat și blocat la Chișinău era comandat de fratele său, Locotenent-colonelul Alexei Lebed.

Poate pentru toate aceste motive B. Elțin va spune o săptămînă mai tîrziu despre Lebed ca fiind „omul care va putea să păstreze toate pozițiile [rusești]”.34

 

Misiunea lui Lebed și primele sale acțiuni

Există foarte multe speculații în privința misiunii lui Lebed în Transnistria. Pentru a nu lungi vorba și a clarifica situația, am să mă refer doar la ce a spus în această privință însuși Lebed. Acesta a declarat ceva mai tîrziu că, înainte de a pleca în Transnistria, a fost instruit de către Vicepreședintele A. Ruțkoi și Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, I. Skokov în felul următor:

„[Briefing-ul] a durat zece minute și era foarte emoțional, din zece cuvinte nouă au fost cuvinte de ocară […]. În numele președintelui [care se afla la Dagomîs], mi-au fost puse în față cinci sarcini. În primul rînd, de a opri prin orice mijloace disponibile vărsarea de sînge. În al doilea rînd, dacă ar fi necesar, de asigurat evacuarea familiilor militarilor. În al treilea rînd, de a pune sub control toate bazele și depozitele de arme și muniții. În al patrulea rînd, de a asigura pasajul fără obstacole al trenurilor cu muniție, arme și echipamente pe teritoriul Ucrainei sau pentru a crea condițiile și premisele pentru aceasta. În al cincilea rînd, de a crea condițiile necesare pentru non-obstrucționarea Republicii Moldova în îndeplinirea sarcinilor sus-menționate.” 35

Deoarece prima sa sarcină era să „oprească prin orice mijloace disponibile vărsarea de sînge”, generalul Lebed (atunci încă „Colonelul Gusev”) a acționat în conformitate cu motto-ul latin: si vis pacem, para bellum. În primele două zile, Lebed a luat trei decizii majore. În primul rînd, a ordonat evacuarea depozitelor de muniție care erau în raza de acțiune a artileriei moldovenești, în caponiere de beton pentru avioanele de luptă. Această măsură a fost necesară pentru a putea folosi artileria de rachete (BM-21 Grad), fără să se teamă de represaliile Moldovei.36 În al doilea rînd, el a ordonat mobilizarea armatei și înscrierea noilor recruți din populația locală. Birourile militare de înrolare au lucrat la capacitatea lor maximă, astfel încît pînă la sfârșitul lunii iunie ’92 trupele armatei A14-a s-au ridicat de la 10.000 la 17.000.37 În al treilea rînd, și aceasta a fost probabil cea mai importantă decizie, el a comasat A14-a cu forțele transnistrene. La 24 iunie Lebed l-a obligat pe I. Smirnov să semneze decretul „Cu privire la numirea comandantului militar al Republicii Moldovenești din Transnistria și a orașului Tiraspol” în persoana Colonelului M. Bergman (pe care Lebed îl cunoștea încă de la evenimentele din Baku).38 Acest decret, așa cum a scris însuși M. Bergman, „subordona toate structurile de putere ale republicii nerecunoscute comandantului militar, care la rândul său era subordonat comandantului Armatei a 14-a”.39

Este important să subliniem faptul că A. Lebed a luat aceste decizii fără a fi oficial comandantul A14-a, care era sub conducerea Generalului I. Netkaciov. De ce s-a acționat așa? Cel mai probabil, Moscova a recurs la această tactică pentru a dispune de spațiu de manevră, pentru a avea la îndemînă două opțiuni, una pentru o rezolvare pașnică a conflictului (Netkaciov) și alta în caz de escaladare (Lebed), așteptînd să facă alegerea definitivă în dependență de acțiunile Chișinăului.

 

Reuniunea de la Istanbul din 25 iunie 1992

Foarte probabil Elțîn aștepta reuniunea cvadripartită (Moldova, România, Rusia și Ucraina) de la Istanbul programată pentru 25 iunie pe marginea summitului țărilor de la Marea Neagră.40

Încurajată de recenta schimbare a politicii ucrainene cu privire la Transnistria și de acordul de pace încheiat cu Șevardnadze (24 iunie) care a pus capăt crizei din Osetia de Sud, Rusia a condus o diplomație asertivă la Istanbul. Secretarul de stat al Rusiei de atunci, G. Burbulis a declarat în timpul summitului pentru Moskovskie Novosti: „Noi am epuizat perioada atitudinii noastre romantice față de acest conflict. Astăzi este nevoie de o combinație între mecanisme de negociere și o influență de putere și economică destul de sinceră „.41

Rezultatele reuniunii cvadripartite păreau destul de încurajatoare, deoarece președinții au convenit asupra încetării imediate a focului, dezangajării forțelor, neutralității A14-a, acordării unui „statut politic” Transnistriei etc.42 Părea că Rusia a obținut ce dorea, însă doar pe hîrtie. În ciuda acestor înțelegeri, situația de pe front a continua să se deterioreze, în special în jurul localităților Dubăsari și Grigoriopol unde luptele, care au început din 23 iunie, au continuat la fel ca înainte.

 

Jocul de-a avioanele și ultima fază a războiului

În plus, în dimineața zilei de 26 iunie, două MIG-29 moldovenești s-au apropiat de Tiraspol. Aceasta a fost o eroare strategică: nu numai că un avion a fost doborît de apărarea aeriană a A14-a,43 dar acest fapt a determinat conducerea Rusiei să adopte varianta de război pentru a „forța la pace” (prinuzhdenie k miru) Chișinăul.

Foarte curînd, Snegur „a observat începutul blocadei economice”: încetarea aprovizionării cu gaze pe malul drept și introducerea restricțiilor ruse și ucrainene asupra livrării de bunuri în Moldova.44 În plan militar, la 26 iunie, generalul Lebed a anunțat public așa-numita poziție de „neutralitate armată” a A14-a, faptul că va „interacționa cu formațiunile armate din Transnistria” și a avertizat că armata era „suficient de puternică pentru a riposta oricui”.45 A doua zi, la prânz, a primit telegrama criptată de la Moscova, prin care a fost numit oficial comandant al Armatei a 14-a.46 În aceeași zi, Ministerul Afacerilor Externe sub conducerea lui A. Kozîrev a transmis o notă de protest Chișinăului prin care a exprimat „un protest hotărît față de continuarea acțiunilor militare ale Republicii Moldova în regiunea Nistrului” și a avertizat că „conducerea Federației Ruse nu poate să urmărească pasivă” ce se întîmplă.47

Din moment ce Lebed a preluat oficial conducerea A14-a, intensitatea războiului a crescut considerabil. Au avut loc bătălii feroce în diferite părți de-a lungul frontului, culminând cu un atac masiv de artilerie în noaptea dinspre 2 spre 3 iulie 1992. În această perioadă, toate structurile din cadrul Ministerului Apărării din Rusia au fost implicate activ în consolidarea puterii de luptă a A14-a.48 Zeci de avioane cargo au adus la Tiraspol tot ce era necesar pentru armată: diferite tipuri de arme, acumulatoare pentru vehiculele militare, dispozitive laser pentru artilerie și chiar fotografii satelit ale instalațiilor militare moldovenești.49 De asemenea, Moscova a încurajat ofițerii ruși să vină în Transnistria (desigur prin Ucraina). General-colonelul Nikolai Dimidiuk, comandantul Trupelor de Rachete și Artilerie (TR & A) ale Forțelor Terestre din Rusia a dat ordin tuturor districtelor militare să nu împiedice venirea artileriștilor în Transnistria.50

Putera A14-a s-a consolidat într-atît încît la începutul lunii iulie Lebed putea efectua „demonstrații de forță”. În dimineașa de zilei de 3 iulie, în intervalul orelor 3.00 și 3.45, A14 a lansat un atac masiv cu opt batalioane de artilerie (divizioane) și șase baterii de mortiere. Au fost distruse zece ținte diferite ale forțelor Moldovei, inclusiv depozite de muniții, depozite de combustibil, un centru de comandă și baze de recuperare ale armatei și poliției.51 Numărul exact al ostașilor moldoveni căzuți nu se cunoaște și nu cred că se va cunoaște vreodată… Însă unele surse relatează că în jur de 112 combatanți moldoveni au căzut victime ale acelui bombardament.52

Este important de remarcat că acest atac a fost intenționat planificat pe timp de noapte pentru a provoca frică și panică. După cum spunea Colonelul V. Cernobrivîi (comandantul TR & A al A14-a): „Pe timp de noapte, ochii fricii devin mai mari”.53 De asemenea, trebuie remarcat faptul că conducerea și societatea moldovenească se aflau deja în panică datorită zvonurilor dispersate în mod intenționat de către șeful Serviciului de Informații al A14-a, Colonelul S. F. Harlamov, potrivit căruia frații Lebed au planificat o ofensivă comună cu scopul de a ocupa Chișinăul. Una din „dovezile” în acest sens a fost introducerea unui regiment de tancuri în cetatea Tighinei la începutul zilei de 30 iunie.54 Astfel, zvonurile păreau atât de credibile încît chiar și A. Kozîrev a crezut (sau s-a prefăcut) și a avertizat în Izvestia despre puterea în creștere a „partidului de război” de la Moscova.55

Cu siguranță, A14-a nu avea capacitățile necesare pentru o vastă ofensivă, cu atât mai puțin pentru a ocupa Moldova.56 Dar în contextul general al panicii și, mai ales, în contextul creșterii influenței Partidului Agrar din Moldova – pozitiv dispus față de Rusia și împotriva unirii cu România –, care a reușit să-și impună primul ministru pe 1 iulie în persoana lui A. Sangheli, continuarea operațiunii militare în Transnistria devenea pur și simplu absurdă. Prin urmare, pe 3 iulie, Președintele Snegur s-a întîlnit cu Elțîn la Moscova și a pus bazele procesului de pace. Iar în data de 7 iulie, reprezentanții militari ai Republicii Moldova (P. Creangă), Rusia (V. Semenov, A. Lebed) și Transnistria (Ș. Chițac) au semnat la aeroportul din Limanskoe (Ucraina) acordul de încetare a focului. 57 Ulterior, Snegur și Ruțkoi au început negocierile privind acordul privind soluționarea pașnică a conflictului. Iar pe 21 iulie s-a semnat la Moscova „Acordul cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova.” La acest document fundamental, dar foarte slab cunoscut de analiștii noștri, voi reveni într-un al articol.

În concluzie putem spune că, indiferent de ce s-a întîmplat exact la Tighina în după-amiaza zilei de 19 iunie 1992 (incident-provocare), felul în care au reacționat autoritățile moldovenești de atunci are toate caracteristicile unei tentative de atac-fulger pentru a rezolva pe cale armată conflictul transnistrean. Dificultățile Rusiei din acea perioadă, în special conflictul cu Ucraina – care de fapt a și dus, mai întîi, la eșecul semnării unui nou Tratat de Uniune în cadrul URSS, iar apoi la eșecul CSI – au fost probabil interpretate la Chișinău drept o fereastră de oportunitate geopolitică. În foarte scurt timp, Rusia a demonstrat contrariul. Și asta este probabil lecția principală. Rusia a fost și va fi o putere militară de primă importanță pe continentul european chiar și în condițiile unei economii aproape distruse. Asta înseamnă că orice încercare de a rezolva problemele pe cale militară și în confruntare cu Rusia, sînt din start sortite eșecului. Ne place sau nu ne place, asta este realitatea, așa a fost de sute de ani și așa va fi încă multe zeci, poate sute, de ani înainte. Asta este vital de înțeles, mai ales în contextul actual cînd se aud voci de rezolvare a conflictului transnistrean prin metode coercitive. Și anume ăsta este învățămîntul principal pe care ni l-a oferit cazul tragediei de la Tighina din iunie 1992. Și să nu uităm niciodată unde erau și ce făceau “prietenii” și “partenerii” noștri cînd am avut cel mai mult nevoie de ajutorul lor…

 

Note:

1 M. Bergman, Vozhd’ v chuzhoj stae, Moscova, 2004, Capitolul 7, partea I – “Posle pobedy”, disponibil aici: http://femida-pmr.narod.ru/politika/051012_bergman.htm

2 M. Snegur, Labirintul destinului. Memorii (Vol. 2), Chișinău, 2008, p. 621-628.

3 I. Costaș, Transnistria 1989-1992. Cronica unui război “nedeclarat”, RAO, Bucureşti, 2012, p. 428.

4 Brigada sa Fulger era dislocată în Cîrnățeni, raionul Căușeni.

5 Eugen Pîslaru era Președintele executiv al centrului raional Căușeni.

6 Citat în I. Costaș, op. cit., p. 430.

7 M. Bergman, op. cit., Capitolul 5, Partea 3 – “Vzryv ‘porohovoj bochki’”.

8 I. Costaș, op. cit., p. 433.

9 I. Dnestrjanskij, Munteanu Anatole. Kampanija v Tigine, 7 octombrie, 2009, http://artofwar.ru/i/iwan_d/text_0250.shtml

10 M. Snegur, op. cit., p. 628.

11 Ibidem, p. 614.

12 M. Bergman, op. cit., Capitolul 6, Partea 3 – “Vzryv ‘porohovoj bochki’”.

13 M. Bergman, op. cit., Capitolul 6, Partea 4 – “General Netkachev i vojna”.

14 M. Bergman, op. cit., Capitolul 6, Partea 3, ibidem. A. V. Kozlov, V. N. Cernobrivîi, Nepokorennoe Pridnestrovie: uroki voennogo konflikta, Vece, Moscova, 2015, p. 101.

15 Ibidem.

16 Vezi declarațiile în Rossijskaja gazeta, nr. 141 (477), 22 iunie, 1992, p. 1.

17 Postanovlenie Pravitel’stva Rossijskoj Federatsii ot 20 ijunja 1992 g. Nr. 407, ‘O merah po presecheniyu dejstvij protiv Vooruzhennyh Sil Rossijskoj Federatsii”, in Rossijskaja gazeta, nr. 152 (488), 4 iulie, 1992, p. 4.

18 În original:В случае вооруженного неспровоцированного нападения на воинские части, городки и другие объекты Вооруженных Сил России, военнослужащих и членов их семей командирам соединений, частей и подразделений Вооруженных Сил России на территории государств бывшего СССР применять в порядке обеспечения права на самооборону адекватные меры по пресечению указанных агрессивных действий, включая ведение огня против нападающих.

19 Declarație a Consiliului Militar al Armatei a 14-a de Arme întrunite, 20 iunie, 1992, in M. Grecu și A. Țăranu, Trupele ruse în Republica Moldova (Culegere de documente și materiale), Litera, Chișinău, 2004, p. 139-140.

20 A. V. Kozlov, V. N. Cernobrivîi, op. cit., p. 252-253.

21 “Alexandr Rutskoj vystupil s zajavleniem po televideniju”, Rossijskaja gazeta, nr. 141 (477), 22 iunie, 1992, p. 2.

22 “Zayavleniye Prezidenta Rossii, sdelannoye v aeroportu”, Rossijskaja gazeta, nr. 141 (477), 22 iunie 1992, p. 2

23 A. V. Kozlov, V. N. Cernobrivîj, op. cit., p. 252-253.

24 Chișinăul a reușit să-și impună controlul de facto asupra 34 MIG-29, însă nu și asupra echipajelor. La acel moment Moldova avea doar 4 piloți pentru MIG-uri cu o oarecare experiență de zbor.

25 A. V. Kozlov, V. N. Cernobrivîj, op. cit., p. 127.

26 Ibid., p. 123-124.

27 R. Solchanyk, “Ukraine and Russia Reach Agreement,” RFE/RL Daily Report, nr. 118, 24 iunie, 1992.

28 Soglashenie mezhdu gosudarstvami – uchastnikami Sodruzhestva nezavisimyh gosudartsv po strategicheskim silam, Rossijskaja gazeta, nr. 1 (337), 1 ianuarie, 1992, p. 2.

29 N. V. Lamont, “Territorial Dimensions of Ethnic Conflict: the Moldovan Case”, 1995, accesibil la adresa: http://fmso.leavenworth.army.mil.

30 A. V. Kozlov, V. N. Cernobrivîj, op. cit., p. 136, 142. Vezi și E. Medvedev, “Krovavoe leto v Benderah (zapisi pohodnogo atamana). Partea 13 – ‘Genotsida ne dopustim’”, 7 septembrie, 2006, www.artofwar.ru.

31 A. Lebed, atunci în rangul de colonel comanda această Divizie începînd cu martie 1988.

32 Vezi capitolul “Chernyj janvar’ v Baku” in A. I. Lebed, Za derzhavu obidno… Moscova, 1995, p. 287-311, disponibilă la adresa: http://militera.lib.ru/memo/russian/lebed_ai/index.html

33 Ibidem, p. 418-420.

34 Declarație făcută în cadrul “Liniei directe cu cititorii Komsomolskaja Pravda”, Komsomolskaja Pravda, 3 iulie, 1992.

35 Lebed face această declarație pe 18 mai 1996 în cadrul interviului agenției NSN. Citat in E. Medvedev, Krovavoe leto v Benderah…op. cit.; M. Bergman, op. cit., Capitolul 6, Partea 9 – “Polkovnik Gussev”. Vezi și A. V. Kozlov, V. N. Chernobrivîj, op. cit., p. 140-141.

36 A. V. Kozlov, V. N. Chernobrivîj, op. cit., p. 138, 141.

37 Ibidem, p. 142.

38 M. Bergman, op. cit., Capitolul 7, Partea 3 – “Komendant Respubliki”.

39 Ibid.

40 A existat totuși un oarecare suspans legat de participarea României ținînd cont de faptul că B. Elțîn, de asemenea și L. Kravciuk, a avut unele obiecții cu privire la participarea lui I. Iliescu. Vezi I. Bistreanu, Chişinău ’92 – file de jurnal, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012, p. 230.

41 V. Orlov, “Odin den’ Eltsina na Bosfore”, Moskovskie Novosti, nr. 27 (622), 5 iulie, 1992, p. 6.

42 V. Socor, “Four Presidents Discuss Moldova,” RFE/RL Daily Report, nr. 121, 29 iunie, 1992.

43 A. V. Kozlov, V. N. Chernobrivîj, op. cit., p. 151. Autoritățile moldovenești au negat informația chiar de la început, mai apoi s-a spus ca un avion a căzut în timpul unor exerciții – un argument mai mult decît suspect.

44 S. Gamova, E. Kondratov, “Mircea Snegur: nachalas ekonomicheskaja blokada Moldovy”, Izvestia, nr. 150 (23724), 29 iunie, 1992, p. 1-2.

45 A. V. Kozlov, V. N. Chernobrivîj, op. cit., p. 157. Vezi și V. Litovkin, “14-ja armija: novyj komandujushij – novaja taktika nejtralitate”, Izvestia, nr. 150 (23724), 29 iunie, 1992, p. 2.

46 A. V. Kozlov, V. N. Chernobrivîj, op. cit., p. 158.

47 V. Socor, “Russian Note Increases Pressure on Moldova”, RFE/RL Daily Report, nr. 123, 1 iulie, 1992.

48 M. Bergman, op. cit., Capitolul 6, Partea 12 – “Komandarm Lebed”.

49 Ibid.

50 Ibid.

51 A. V. Kozlov, V. N. Chernobrivîj, op. cit., p. 166.

52 S. Skripnik, “Benderskie Hroniki”, citat în E. Medvedev, Krovavoe leto v Benderahop. cit.

53 A. V. Kozlov, V. N. Chernobrivîj, op. cit., p. 164.

54 Ibidem, p. 160-61 și 165.

55 A. Ostalsko, “Andrei Kozyrev: partija vojny nastupaet”, Izvestia, nr. 151 (23725), 30 iunie, 1992, p. 1, 3.

56 Fără forță aeriană, e greu de crezut că A14-a putea efectua operații ofensive de amploare. Singurul său avantaj consta în tancuri, dar Moldova la acel moment avea și ea avantaje, cum ar fi sistemele antitanc, sistemele Uragan, MIG-urile sau rachetele tactice Tochka U.

57 I. Bistreanu, op. cit., p. 256.