[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

Reforma sistemului electoral (dintr-unul proporțional în unul uninominal sau mixt) nu este rea în sine. Această reformă ar putea deveni chiar, la un moment dat, un element de reconfigurare a politicului în Republica Moldova. Bine ticluită și mai ales aplicată cu bună credință, această reformă ar putea da naștere la o dinamică de jos în sus în interiorul spațiului politic. Într-un sistem uninominal sau mixt, cetățenii și-ar putea, de exemplu, promova propriii lideri comunitari în organul legislativ. Există la ora actuală o ruptură certă și deopotrivă greu remediabilă între „clasa politică” și comunitățile locale (și acest lucru se datorează în mare măsură partidelor „tradiționale” care s-au perindat la guvernare). Un sistem electoral zis uninominal, în diverse forme, funcționează cu relativ succes în democrații consolidate cum ar fi Marea Britanie, Franța, SUA și Canada. Totuși, aplicarea unui sistem uninominal în România a dus la „înscăunarea” unui grup de politicieni de o probitate îndoielnică (baroni locali, politicieni corupți etc.). Din ce motiv s-a întîmplat acest lucru e o chestiune ce merită a fi discutată – analiștii explică aceasta prin insuficiența culturii politice, prin tradiția solidarităților de clan sau pe definirea relației de autoritate dintre guvernanți și guvernați în anumite țări din Europa de sud-est. Nu mi-ar păsa de ce zic acești analiști dacă aș avea deplină încredere în politicienii de la guvernare. Dar nu am deloc încredere în acești politicieni și asta pentru motive binecunoscute (e suficient să amintesc de furtul miliardului și de gestionarea acestui „caz” ulterior și pînă acum).

Agresivitatea cu care a avut loc campania de promovare a acestei reforme electorale și costurile enorme cheltuite pentru aceasta – pentru material promoțional, difuzarea în presă, plata onorariilor pentru artiștii care și-au pus fața pe panouri etc. etc. – arată că această campanie face obiectul unei investiții într-o afacere din care Investitorul contează să-și răscumpere banii după ce respectiva reformă va fi implementată. Dar în acest caz, investiția va fi fost răscumpărată din contul avutului public și apoi răsplătită pe seama noastră, a contribuabililor. Așadar, un instrument politic altminteri legitim și bun în alte părți va deveni în mîna Investitorului și a partidului pe care îl conduce, și care aspiră la tot mai multă putere, un mijloc de acaparare și mai abitir a instituțiilor statului.

Recent cîțiva exponenți de vază ai societății civile de la Chișinău au inițiat o serie de manifestații în fața Parlamentului ca formă de protest împotriva tentativei de a adopta reforma electorală în Parlament. Găsesc această inițiativă salutabilă, în ciuda publicului foarte puțin numeros pe care aceste adunări au reușit pînă acum să-l atragă. Marșul Europei pe care partidul lui Plahotniuc l-a organizat „de ziua Europei” de-a lungul bulevardului Ștefan cel Mare a dat, în schimb, exemplul unei organizări impecabile, cu o participare numeroasă – chiar dacă în acest scop au fost uzate mijloace mai puțin loiale de constrîngere și stimulare. Acest marș a însemnat o paradă de forță atît în exterior cît și mai ales în interior, față de care, trebuie să recunosc, adunarea din fața Parlamentului, ar putea părea destul de tristă. Cu siguranță, organizatorii protestelor din fața Parlamentului nu au resursele și pîrghiile Investitorului pentru a organiza manifestații mai ample, dar nici nu e nevoie de acestea. Este nevoie în schimb de o multiplicare a strategiilor pe cîteva căi: nu doar invitarea participanților din Chișinău și din localitățile apropiate, prin mijloace mai accesibile decît eventurile pe Facebook (care și ele au circulat destul de deficient), dar și coalizarea ONG-urilor și activiștilor independenți care condamnă această tentativă de uzurpare politică și repartizarea sarcinilor între acestea în scopul comunicării cu instituțiile internaționale abilitate, în primul rînd Comisia de la Veneția. Este nevoie totodată ca aceste manifestații să implice cît mai mulți participanți de rînd și din teritorii (pentru a nu repeta greșeala manifestațiilor organizate în 2015 de Platforma DA, care au fost active doar în Chișinău). Altminteri, falsele manifestații pro-Europa, cu parada de false personalități, falși ONG-iști și lideri de opinie ar putea părea mult prea impresionante și convingătoare decît adunările din fața parlamentului, cu lume și cuvîntări de bună credință, a căror voce ar putea fi însă prea timidă și deci neauzită în afara perimetrului respectivelor adunări.

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Părerea mea: schimbarea sistemului electoral nu e atît de gravă  de vreme ce această „reformă” lasă neschimbate cele două constante ale politicii moldovenești: controlul „oligarhilor” asupra politicului (bani murdari și scheme de evaziune, control financiar asupra mass media, partide, control politic asupra bisericii și sindicatelor) și excluderea cetățeanului ordinar (prin legea partidelor, praguri electorale, lipsa descentralizării, absența mecanismelor de transparență și participare) din procesul politic. Altfel spus, ”reforma” nu introduce un lucru radical nou, ci consolidează și amplifică (în sens negativ) o stare de lucruri precedentă – excluziunea cetățenilor de la procesul politic (acestora le rămîne simbolic doar votul), pe de o parte, și sporirea pîrghiilor de control asupra politicului ale unor interese economico-financiare locale și internaționale.
Variabilele geopolitice – integrările și discursurile despre unirile de orice fel – nu fac decît sa justifice și legitimeze această stare de lucruri. De 25 ani.

Despre artiști, cu îngăduință.
S-a discutat intens despre ”prinosul” unor artiști (în temei interpreți de diverse genuri de muzică, dar și scriitori, actori) la promovarea proiectului cu privire la votul uninominal. Vlad Bolocan a făcut chiar și pasul de a-i întreba pe artiștii susținători ai uninominalului care au fost motivațiile lor (discuția bizară a lui Vlad cu Adriana Ochișan. Zinaida Julea și Geta Burlacu poate fi văzută la Emisiunea Lumina). Era evident că ”lăutarii-cîntăreți” îs pe dinafara proiectului, pe care unii nici nu l-au citit și despre care știau lucruri foarte generice (vrem schimbarea clasei politice etc.).
Cumva surprinzător – personal, mă așteptam să văd cîntăreții ceva mai informați despre politică, la cît au tot cîntat pentru partide politice în diverse campanii electorale. Așa însă ei au făcut ce fac de obicei – cîntă pe partituri și texte scrise de alții.
Un alt reprezentant al mediului ”artistic”, Nicu Țărnă, a încercat să dreagă busuiocul, afirmînd că ar trebui să avem o oarecare înțelegere față de niște oameni care și-au vîndut imaginea unui partid: ”Uitați-vă la artistul din el, nu la cetățeanul care poate a luat și el niște bani ca să mănânce.”
Argument bizar de vreme ce, atît Nicu însuși, cît și alți artiști se implică și în alte cauze sociale – promovarea unor acțiuni de caritate, implicare civică etc… Și dacă ce contează pentru un artist e doar ”artistul”, atunci orice implicare neartistică a acestora ar trebui să pară cel puțin dubioasă… Și oricum, cei care le-au dat banii le exploatează imaginea de artiști a acestora, nu cea de cetățeni, buni gospodari și familiști.
Ar fi multe de spus încă despre artiști și rolul lor în popularizarea uninominalului (și în promovarea unor politicieni, de-a lungul timpului) însă această pistă mi se pare falsă. Implicarea partinică a unor artiști moldoveni e un fenomen vechi. Și legitim – e dreptul lor de cetățeni să își exprime simpatiile politice.
Problema e în altă parte: activismul politic al artiștilor cu ocazia campaniei pentru uninominal este unica formă de activism politic al artiștilor cu pricina. De la oamenii care zic că vor schimbarea clasei politice te-ai fi așteptat ceva istorie de activism politic, implicare etc… Ceea ce nu e cazul – repertoriul artiștilor care optează pentru uninominal e total apolitic. Majoritatea absolută a cîntecelor lor sînt despre ”dor”, ”bade, vino la poartă”, ”păhăruț, nu tremura”, ”hai ș-om be”, ”casa părintească nu se vinde” și alte piese cu conținut alcoolic-bucolic-siropos romantic. Încă lipsesc cîntecele despre ”zarabotka”, ”dormitul pe sub poduri la Italia”, ”interacțiunea cu poliția rusă la Kievskii Vokzal” etc. (se cîntă și de astea, e plin youtube de astfel de piese, dar autorii și cantautorii lor nu-s artiști ai poporului)…
Deci, artiștii trebuie lăsați în pace cu uninominalul – nu poartă ei responsabilitatea că proiectul a trecut. Întrebarea pe care ar trebui să le-o dăm mai des este de ce se implică politic doar în timpul campaniilor electorale și atunci cînd îi plătește vreun sponsor de partid (Cătălin Josan ar trebui scos din acestă generalizare)?

Societatea civilă și implicarea ei.
Vineri ziua s-a comentat și absența Maiei Sandu și a lui Andrei Năstase din țară (a existat și o discuție despre o posibilă conspirație – zborurile de la Varșovia și Kiev, cele în care se găseau Năstase și Sandu, au fost unicele anulate). Plauzibil (într-o țară în care un consilier prezidențial poate suna la companiile de IT și telefonie mobilă și să le ordone să sisteze comunicațiile, nu pare imposibil ca cineva să fi ordonat și reîntoarcerea unei curse avia, cu atît mai mult că, tot mai mult, marile companii de stat sînt și ele controlate de biznesmani-politicieni). Cîțiva activiști de la PAS pe care i-am văzut la protestul ad-hoc s-au plîns că liderul nu e pe loc, că altfel ar fi fost dacă ea venea etc… Ceea ce e adevărat. Dar la fel de adevărat e că un partid politic nu ar trebui să depindă de prezența fizică a liderului său – la urma urmei partidul are structuri, organizații teritoriale, membri etc… Cineva de la un partid m-a întrebat de ce societatea civilă nu se implică și nu organizează proteste. (Se implică, prea se implică, în două registre în temei – laude și condamnare. Lipsesc altele – de moderator, de arbitru, de paznic, dar asta e o problemă veche.)
M-a mirat întrebarea. Pentru că încurcă borcanele – societatea civilă e una și partidele sînt alta. O reforma politică ar trebui să aibă ca actori întîi de toate partidele, că ele sînt formele legitime de asociere politică, canalele în care oamenii se adună să promoveze platforme și idei politice. Abia pe urmă vine și societatea civilă (ce poate protesta, organiza proteste, dar nu ăsta e rolul ei primar).

Și totuși ce se întîmplă?
Personal oscilez între două păreri destul de contradictorii. Pe de o parte, mi se pare că văd cum această reformă electorală joacă rolul de fumigenă – creează o perdea de fum și confuzie ce ascunde alte procese care se întîmplă la alte profunzimi: reforma legislației muncii, restructurarea (de fapt destructurarea) guvernului, darea teritoriului țării în concesiune. Pe de altă parte, efortul imens al ”partidului democrat” de a promova acest proiect arată și un interes al partidului chiar pentru acest subiect. De fapt, interes nu al partidului ci al proprietarului său. Spus simplu, schimbarea care se urmărește e scoaterea politicului din sfera politică și transferarea puterii politice în altă parte. Atît ”uninominalul mixt” (varianta de compromis votată vineri), cît și mecanismele de slăbire a Parlamentului (erodarea imunității deputaților, transferul de putere de la parlament la guvern) au drept scop slăbirea organului legislativ, pe care oligarhii îl vor să funcționeze ca un bar – ai intrat, ai făcut comanda (deputatul) și dacă nu îți place ceri banii înapoi (demiți deputatul)… E greu de închipuit că orice ins cu ceva bani poate organiza o campanie locală de demitere a unui deputat pe motive nebuloase? Nu prea…

Sursă imagine de fundal: Radio Chișinău