Ce zice lumea
Analize

Revista de duminică nr. 97

ARTICOLE.
O investigaţie de Anatolie Eşanu şi Victor Moşneag, în Ziarul de Gardă, despre „aerul de familie” al numirii noului director al Moldtelecom, Dan Mitriuc, în vîrstă de 29 de ani: „Dan Mitriuc, noul direc­tor al Mol­d­te­le­com, are 28 de ani. Tână­rul a lucrat până acum la Vic­to­ri­a­bank, Căile Ferate ale Mol­do­vei, Mol­do­va­gaz şi la două com­pa­nii care ges­tio­nează afa­ce­rile media ale prim-vicepreşedintelui PD, Vlad Pla­ho­t­niuc. Mitriuc este fiul inter­pre­tei Ste­luţa Mitriuc, tot ea, spe­cia­list prin­ci­pal în cadrul Dire­cţiei Cul­tură a Pri­mă­riei Chi­şi­nău, şi gine­rele Tama­rei Andru­şca, mem­bră a Curţii de Con­turi, care, coin­ci­denţă, este fostă anga­jată în cadrul mai mul­tor com­pa­nii ges­tio­nate de ace­laşi Pla­ho­t­niuc. Mitriuc a fost desem­nat câş­ti­ga­to­rul con­cur­su­lui public pen­tru numi­rea în fun­cţia de şef al Mol­d­te­le­com, la care s-a anu­nţat că au par­ti­ci­pat 11 can­di­daţi, numele cărora însă nu a fost făcut nici­o­dată public de către Con­si­liul de Admi­nis­tra­ţie al soci­e­tă­ţii, con­dus de vice­mi­nis­trul Eco­no­miei, Vale­riu Tri­boi, insti­tu­ţie care a reve­nit, după par­ta­ja­rea minis­te­re­lor din cadrul Ali­anţei de guver­nare, la fel PD-ului con­dus de Pla­ho­t­niuc. // Printr-un comu­ni­cat de presă din 6 apri­lie 2016, Mol­d­te­le­com anu­nţa că, de luni, 11 apri­lie, Soci­e­ta­tea pe Acţiuni ges­tio­nată de stat va avea un nou direc­tor gene­ral, Dan Mitriuc. „Deci­zia a fost luată de Con­si­liul Soci­e­tă­ţii pe Acţiuni „Mol­d­te­le­com”, care l-a desem­nat pe Dan Mitriuc în această fun­cţie, în urma unui con­curs public la care au apli­cat 11 par­ti­ci­panţi”, se spu­nea în comu­ni­cat.”

Un articol-investigaţie de Oana Moisil pentru Casa Jurnalistului, despre un centru public de recuperare pentru copii „cu afecţiuni neuropsihice” din România, transferaţi într-un centru de plasament de tip ONG şi despre abuzurile care au loc faţă de copiii instituţionalizaţi în ambele structuri: „În 2015 am stat zece zile printre copiii din Centrul Rezidenţial de Recuperare a Tinerilor cu Afecţiuni Neuropsihice Băbeni și am văzut cum nu erau recuperați, ci închiși la marginea societății, iar ca să fie cuminți erau pastilați sau legați de pat. După ce am publicat reportajul, mai multe instituții au făcut controale la centru și au descoperit o mulțime de încălcări ale drepturilor copiilor. Directorul de la Protecția Copilului Vâlcea adusese copii la Băbeni fără să respecte procedurile legale, adică îi mutase pentru că așa a vrut el – așa au ajuns mai mulți copii să fie „recuperați” cu pastile, pentru boli psihice pe care nu le aveau. // După controale, opt copii au fost luați acasă de familiile lor, 41 au fost transferați în câteva centre de plasament și de recuperare din județul Vâlcea, un copil a fost luat de un asistent  maternal. În centrul din Băbeni au rămas 17 copii. Din iarnă, ei împart clădirea cu patru adulți cu dizabilități mintale, „până se va găsi un loc și pentru ei”, spune șefa centrului. Protecția Copilului a promis că îi mută pe toți de acolo, dar directorul e mai ocupat să sifoneze banii statului către un ONG al soției lui. // (…) Ștefan își trage mai bine gluga cu blăniță alb-murdar și spune că nu e totul doar lapte și miere în casa cea nouă, cum le povestise prietenilor rămași la Băbeni. // Îi este frică de șeful instituției, la fel ca tuturor copiilor cu care am vorbit din acel centru. „Mi-a dat o palmă pentru că nu am fost cuminte și m-a amenințat că mă dă afară.” Celălalt băiat spune timorat că și el a primit două palme de la șeful centrului de plasament și că a fost amenințat cu transferul, dacă spune cuiva. „Îngrijitorii nu dau în noi, doar el dă, în biroul lui.” Îngrijitorii cu care am încercat să vorbesc au spus că nu se bagă, dar nici nu au infirmat faptul că șeful centrului dă în cei mici. // L-am întrebat pe Horia Ceaușu, șeful centrului Nr. 4, dacă lovește copiii. Mi-a spus că „nu am dat vreodată în ei” și că viața copiilor din centru este mult mai bună decât declară ei. // La scurt timp după discuția cu domnul Ceaușu, le-a interzis copiilor să mai vorbească cu mine, sau vor fi dați afară din centrul de plasament. Dacă totul e OK pentru cei mici, de ce nu mai au voie să vorbească despre viața din centru?”

Andrei Cornea, în revista 22, aduce un răspuns unei serii de voci expuse recent din partea unor intelectuali conservatori, după atentatele de la Bruxelles, în legătură cu presupusul declin al Europei, în faţa „invaziei migranţilor” din Est şi sucombarea valorilor autentice europene în urma multiculturalismului etc.: „În acest context, împotriva profeților Apo­calipsului să avem curajul să afirmăm un fapt: niciodată în istoria ei Europa nu a fost mai prosperă, mai pașnică, mai uni­tă, mai liberă, mai dreaptă, mai ge­ne­roasă decât este în aceste decenii scurse de la căderea comunismului. (Iar afir­ma­ția, în particular, este valabilă și pentru Ro­mânia de azi, în raport cu cea din tre­cut.) Evident, „mai“ este un comparativ; nu pretind că Europa are acele calități în mod absolut și nici măcar într-o cantitate suficientă. Suntem mai prosperi, dar nu îndeajuns; suntem mai liberi, dar există încă nelibertate și nedreptate destule. Pros­peritatea în raport cu trecutul e uri­așă, dar e distribuită foarte inegal național și social. Și așa mai departe. Totuși, cei care cântă aria decadenței sunt datori să ne arate de unde am decăzut și care Eu­ro­pă din trecut poate fi considerată azi mo­delul și zenitul spre care să ne ridicăm pri­virile admirativ. Măcar romanii din vre­mea lui August se considerau decadenți, în raport cu Roma republicană, iar ro­man­ticilor li se părea Evul Mediu un summum de civilizație. Dar noi ce vom spune si­milar? Când a fost Europa (sau măcar o parte a Eu­ro­pei) mai presus decât e ea în zilele noastre, nu într-un domeniu limitat sau altul, ci în general? Ce să in­vo­căm? Secolul al XIX-lea cu ridicolele (pentru noi azi) competiții dintre națiuni, cu mizeriile revoluției in­dustriale, cu colonialismul și rasismul? Secolul al XVIII-lea cu ororile Revoluției Franceze? Secolul al XVI-lea cu arderea vrăjitoarelor și războaiele religioase? Evul Mediu cu ma­sacrarea catarilor și catastrofa Ciumei ne­gre? Că doar nu ne vom referi la perioada 1914-1991, numită de unii „războiul civil european“ – cu două războaie mondiale, cu Holocaustul și Gulagul? (…) Criză a valorilor? Desigur. Dar criza e mai ales un fenomen de creștere, de schimbare rapidă, nu de stagnare. Criza e mai ales creatoare în domeniile culturii, artelor și științei. Cele mai fertile epoci din istoria Europei și a lumii s-au asociat cu mo­mente de criză a valorilor: sfârșitul sec.V î.e.n. la Atena, începuturile creștinismului în sec. I e.n. Ce altceva a fost Renașterea decât o mare criză a valorilor medievale? Ce altceva a fost Reforma decât o mare cri­ză a creștinismului occidental? Cât despre „descompunerea morală“ asociată fac­to­rului religios, s-ar cuveni să reflectăm și aici cu atenție. Iată, România e o țară în care peste 90% din populație se declară creș­tină, în timp ce Danemarca și Olanda sunt țări unde 60-70% din populație se declară agnostică și atee. Unde avem mai multă corupție, un nivel mai jos al mo­ra­lității publice, mai puțin interes și grijă pentru celălalt? În țara creștină sau în cele atee? Răspunsul e dramatic pentru apă­rătorii legăturii necesare dintre credință și morală.”

Phoebe Braithwaite, în Open Democracy, despre deplasarea sensului cuvintelor „migrant” şi refugiat”, în limbajul refugiaţilor înşişi, dar şi al europenilor, şi despre diluarea şi eufemizarea limbajului şi gîndirii rasiste în Europa: „Hussein was two years into studying for a law degree at the University of Damascus when he left for Germany, via Turkey. “First I went from Turkey to Italy, so I was at sea for 13 days. It was a dangerous journey. Not enough food, and not enough water. The last days, we had really dirty water, but you have to drink it.” // He now lives in Giessen, Germany, and is hoping to begin studying again. He’s glad to feel safe, and people are kind to him. Still, he says, “you know I can’t feel that here is my home. So first my idea was to just wait until everything was better in my country and to go back to my home. Then I realised, the situation, it will be bad for a long time.” // It’s like a new life, he says. “Everything totally, totally changed. You will feel you are not equal, all the time you will feel there is something wrong and you are not equal to other people. When I came to Germany, I was proud to be a refugee. I came to this country because I had to; I had to flee.” // But his ideas about what being a ‘refugee’ meant soon changed. “People don’t accept this word very much. It’s not a nice word. So after that, I would like to call myself a foreigner, not a refugee.” Hussein wants back the volition he is now denied, which reveals a fundamental contradiction: the humanitarian effort to distinguish refugees from migrants has had to be so vigorous that it is now very hard to imagine a refugee as anything other than a victim. (…) The humanity of people who aren’t white, so the argument runs, is effaced in western public consciousness. As the writer Arun Kundnani puts it, “the war on terror could not be sustained…without the racialised dehumanisation of its Muslim victims.” This is the mechanism by which communities are invaded, carpet-bombed and droned with routine occurrence; they matter less. (…) But dehumanisation tells only half the story; in Europe, these people are being ignored. (…)“I hate this word ‘integrate’,” he [Hussein] says. “It’s a really silly word. Because I don’t want anyone to be integrated. I just want people to grow up together. It’s the best integration you could have.”

Un grup de feministe din Caucaz şi Asia Centrală în Open Democracy despre necesitatea angajării unui discurs feminist pentru a destructura retorica masculinizantă a războiului în Caucaz (în special în Karabah): „Numerous soldiers, civilians, including children were killed and wounded in the brutal clashes, reminding us that behind “the line of contact” there are people and communities and their tragic lived experiences of war. // War is the performance of hegemonic masculinities and reproduction of patriarchy and male-centric state’s monopoly over use of violence. War is a nationalist state’s legitimization of capitalist industrial military complex to continue its trade at the cost of people’s lives, which are not to be rescued and to be failed again by paternalist peacekeeping forces. // This can be stopped through the radical voice and direct action of intersectional anti-militarist feminist and anti-oppression movements, our collective capacity for critical thinking and public solidarity with the people affected by the Nagorno-Karabakh conflict. // Nationalism is extremely misogynist, presupposing conquest and aggression as meaningful, while protecting violent masculinity as the highest value, and rendering femininity as passive, submissive and irrational and useful only for the birth of more soldiers.”

Adrian Cioflâncă, pe blogul său „La cinci minute de Evul Mediu”, despre unul din pretextele antisemitismului: ideea că evreii ar fi vinovaţi de crimele de masă şi represiunile la care au fost supuşi în istorie: „Iată un sofism ultragiant despre evrei, antisemitism și Holocaust: „Evreii sunt vinovați pentru antisemitism”. // Această propoziție care vrea să explice antisemitismul este expresia prin excelență a antisemitismului. În viziunea antisemiților, evreii sunt marii vinovați pentru faptul că sunt urâți, disprețuiți. Iudeofobia este prezentată ca o reacție defensivă, obligatorie, justificată la ceea ce fac evreii sau la simpla lor prezență. // Ideea „vinovăției evreilor” este fundamentală atât în iudeofobia tradițională, cât și în antisemitismul modern. Acuzația de deicid a stat la baza tradiției antisemite de sorginte creștină. Apoi evreii au fost acuzați pentru toate relele modernității. // Nazismul a dus această acuzație pe culmele perversității. În viziunea lui Hitler, evreii erau vinovați pentru izbucnirea celor două războaie mondiale. Ei erau acuzați de agresiune și conspirație, față de care Germania nu putea decât să reacționeze și să se apere. În toamna anului 1941, când Germania și aliații, printre care și România, au invadat Uniunea Sovietică, iar sute de mii de evrei erau măcelăriți, lumea era bombardată cu propagandă nazistă în care se spunea că evreii sunt vinovați și, culmea antifrazei, că evreii, nu germanii, pregătesc un plan mondial de exterminare. După război, s-au găsit negaționiști care să afirme că evreii au înscenat Holocaustul ca să atragă atenția asupra lor. // Legea 217/2015, cea care incriminează antisemitismul și negarea Holocaustului, în continuarea Ordonanței 31/2002, a fost caracterizată, culmea, ca o lege antisemită, care generează antisemitism. Au spus acest lucru cei de la IICCMER, Marian Munteanu și mulți antisemiți notorii. Asta presupune, în primul rând, că legea a fost impusă de evrei, deși a fost votată în unanimitate de Parlamentul României. Sau că a fost trecută prin Parlament pentru a-i apăra pe evrei și a le face pe plac și are, de fapt, un efect contrar, stârnind lumea împotriva lor. Or antisemitismul nu are nevoie decât de pretexte și de naivi sau resentimentari care să le creadă. Dacă nu era legea 217 apăreau alte pretexte. Există multe alte pretexte. Orice critică a legionarismului sau a negării Holocaustului poate fi, în această logică, sursă de antisemitism, pentru că, așa cred antisemiții, evreii trebuie doar să tacă și să îndure.

Télérama recomandă cîteva filme documentare şi emisiuni despre genocidul armenilor din aprilie 1915: nişte „imagini împotriva negării”: „Un crime de masse froidement exécuté à l’aube du XXe siècle. De 1915 à 1923, entre 1,2 et 1,5 million d’Arméniens (selon les diverses estimations) furent assassinés aux confins de l’Empire ottoman. Le premier génocide du siècle, que la Turquie s’évertue toujours à nier, refusant d’admettre sa responsabilité dans la planification des déportations et des massacres. Si les autorités ont fait quelques petits pas ces dernières années, présentant leurs condoléances à l’ensemble de la population de l’empire ottoman – toutes origines ethniques et religieuses confondues –, elles réfutent toujours l’intention exterminatrice. Et malgré les pressions internationales, il est peu probable qu’Ankara infléchisse davantage sa position, surtout dans le contexte de la reprise en main nationaliste du Premier ministre Erdogan. // Dans le monde, une vingtaine de pays ont déjà reconnu le génocide au fil des ans, par le biais de motions parlementaires ou de déclarations. La France avait été, dès 2001, le premier pays de l’Union européenne à adopter une loi en ce sens. L’an dernier, à l’approche de la date anniversaire du 24 avril marquant le début des massacres, l’Eglise catholique par la voix du pape François, l’Allemagne et l’Autriche l’avaient rejointe, provoquant l’ire du gouvernement turc. // En avril 2015, le centenaire de cette tragédie avait donné lieu à la diffusion de plusieurs documentaires, dont certains sont reprogrammés un an après. D’autres sont disponibles en DVD. Au-delà d’un rappel précis des faits historiques, la plupart s’intéressent à la situation actuelle d’un peuple dispersé aux quatre coins du monde, et qui peine encore à s’inventer un destin.”

Sursa: Télérama.fr

William Totok, la Europa Liberă, cu prilejul publicării recente a unei noi traduceri în Germania a romanului Kira Kiralina, face o sinteză a unui aspect din viaţa scriitorului Panait Istrati şi anume respingerea acestuia de către confraţii săi în România: „În România, Istrati nu s-a bucurat de aprecierea presei, şi a fost supus, asemenea lui Rolland, unor atacuri concentrice. Nicolae Iorga l-a (des)calificat (în revista „Rampa” din 1924) drept „un hamal din portul Brăilei“. Octavian Goga îl considera în gazeta „Ţara Noastră” („Pînze de paianjeni”, cf. „Mustul care fierbe”, 1927, pp. 139-149, aici 143) un soi de agent care „a scos capul la Paris, cu un fitil roşu în mână”, care se „ia de piept cu Eminescu”, scoţînd „behăituri orientale”. Atacîndu-l frontal pe Romain Rolland (1866-1944), Vintilă Horia îl descrie pe prietenul şi susţinătorul lui Istrati drept reprezentantul „unei ideologii de laborator” care „s-a zvârcolit în sicriu, la victoria lui Hitler. Rămâne să se transforme în strigoi la izbânda apropiată a ‚Crucilor de Foc’” (cf. Vintilă Horia, „Romain Rolland şi umanitarismul”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 11, 30 ianuarie 1936, p. 7). // Atitudinea de respingere a scriitorului a rămas aproape neschimbată şi după ce, în urma unei călătorii în Uniunea Sovietică, Istrati a publicat celebra sa dezicere de stalinism („Spovedania unui învins”, 1929).”

Un articol în BastaMag despre  mișcarea de protest franceză Nuit Debout care se dezvoltă în aceste zile: ”Un mouvement qui n’appartient à personne mais qui concentre l’espoir d’un monde meilleur. Nuit Debout, lancé à Paris au soir du 31 mars dans la foulée de la contestation du projet de loi réformant le droit du travail, essaime dans plusieurs villes de France et ailleurs en Europe. Qui y participe ? Qu’attendre de ce mouvement dans lequel chacun est invité à venir débattre ? Comment sortir de la contestation et incarner une alternative ? Et offrir un espace de parole à celles et ceux qui, la plupart du temps, en sont privés, tels les ouvriers ou les habitants des banlieues populaires ? Basta ! est allé à la rencontre de celles à ceux qui, de Paris à Berlin, en passant par Toulouse, Châteauroux, et Lyon se réapproprient l’espace public et amorcent un « réveil des consciences ». C’est dans une ambiance festive, presque de kermesse, entre concerts, projections de films et techno-party, effluves de sandwichs merguez et de repas végétariens offerts contre un prix libre, que se réunissent des milliers de personnes Place de la République à Paris. Cela fait désormais onze jours que le mouvement Nuit Debout s’installe de manière éphémère sur la place, chaque fin d’après-midi. Là où, ces derniers mois, seuls les rassemblements en mémoire des victimes des attentats de janvier et novembre 2015 étaient tolérés. On y débat d’éducation, d’actions, de sciences ou de Constitution au sein de commissions. Des assemblées générales se tiennent chaque soir à partir de dix-huit heures. Au micro, défilent les membres groupes de discussion pour expliquer leur fonctionnement. Ici on a besoin de bâches et de planches. Là on manque de couvertures et de tentes pour passer la nuit. Les actions du jour sont annoncées : aller repeindre une agence de Société générale voisine, soutenir des migrants en détresse près de la station métro Stalingrad ou partir par dizaines dans les rues pour tenter de « prendre un apéro chez Manuel Valls ». La parole est censée y être libre, les prises de décisions horizontales et la démocratie directe et participative. Objectif :« Lancer un nouveau mouvement démocratique, en dehors de tout parti et de toute organisation ».

Un editorial în Liberation ce semnalează pericolele ”Uberizării” societății: ”Sauf que le film des méchants archaïques contre les gentils «disrupteurs» est aussi creux qu’un blockbuster hollywoodien, vite vu, vite oublié. Il fonctionne à court terme, pour qui grogne de l’attente infinie d’un taxi le dimanche à 3 heures du matin dans la banlieue, mais ne tient guère la distance pour qui s’interroge sur le devenir de notre société et cherche des solutions durables à la crise que nous vivons. Ne nous trompons pas de scénario : l’enjeu révélé par la série du moment n’est ni l’ardente nécessité du combat des start-up mondialisées contre les corporatismes franchouillards ni son exact inverse, à savoir l’obligation de défendre le capitalisme de vieux barons fatigués contre l’hypercapitalisme des seigneurs agiles du futur digitalisé. Non, l’enjeu qui devrait sauter aux yeux de tous les acteurs du débat est l’urgence à penser la société que nous voulons, puis à agir pour la construire. Car pourquoi faudrait-il adouber «l’uberisation de l’économie» sans en interroger l’idéologie et les effets délétères à long terme ? Uber, qui ne déclare en France qu’une fraction de ses revenus grâce à un montage complexe d’évasion fiscale avec les Pays-Bas, les Bermudes et le Delaware, participe de la liquidation de nos structures sociales. Le court-circuit qu’il incarne menace ces fragiles équilibres entre la fiscalité, le droit social, la politique des transports, les investissements d’infrastructure au niveau local et le système de retraite. Pire : sa logique économique et sociétale préfigure l’avènement d’une jungle futuriste dont l’idéal de liberté a priori se monnaierait contre une précarisation généralisée de nos sociétés a posteriori. De fait, les plateformes comme Uber, Lyft et autres Amazon Mechanical Turk construisent leur prédation souriante sur une faible intensité capitalistique, peu d’infrastructures, un minimum d’employés salariés et des travailleurs indépendants ou des auto-entrepreneurs.”

Maria Cernat pe Cealaltă Agendă despre mitul ”tehnocratului” în politica românească: ”Nori negri se adună la orizontul spațiului nostru public discursuri tot mai autoritariste și vehemente făcându-și loc pe agenda publică în ciuda chiar a unor prevederi legale care interzic, de pildă, manifestările discriminatorii la adresa evreilor. Din nefericire nici o lege nu poate împiedica faptul că există o tot mai mare apetență pentru soluțiile totale, radicale, imediate și pentru ”lideri cu mână forte”. Negocierea, compromisul, dialogul sunt văzute ca marcă a lipsei de principii și de verticalitate. Prin opoziție cu acest tablou s-a creat imaginea omulului decis, a omului care stă precum o stâncă în fața furturii, neclintit în opiniile sale. Pur și incoruptibil el promite să ne călăuzească în vremuri de restriște când alții au doar interese meschine. Această viziune romanțată a politicianului care nu e politician pare să fi capturat imaginarul electorilor. De aici și succesul tehnocratului. (…) Acest trist spectacol de tehnocrați apăruți din spuma mării, matematicieni puri și duri, iubitori de neam prin vinele cărora curge sângele de dac arată în fond că în ultimii douăzeciși cinci de ani s-au petrecut niște lucruri foarte grave:

–         Nu am reușit să ne educăm politic, să înțelegem faptul că adevărul se află la intersecția mai multor puncte de vedere și că el nu este dat odată pentru totdeauna unei secte de inițiați

–         Nu am reușit să valorizăm dialogul și negocierea, în schimb tânjim după soluții radicale și imediate și, evident, bărbați cu voința oțelită și brațe tari.

–         Puși în fața unor agresiuni de tot felul: instabilitatea locului de muncă, scăderea niveluui de trai, schimbări perpetue de legistație ne găsim refugiul în naționalisme viscerale, ortodoxie delirantă, tehnocrație salvatoare.”

Sahar Khalifa despre condiția femeilor arabe: ”Traversăm în zilele noastre o grozavă criză intelectuală, socială şi politică. Sîntem ameninţaţi din toate părţile, fără a şti care din cele două ameninţări e mai brutală: de o parte, Occidentul, căruia i-am suferit deja tertipurile, exploatarea şi colonizarea; de cealaltă, islamismul, ale cărui pretinse inovaţii ne-au readus în epoca opresiunii şi a haremurilor. Cu alte cuvinte, avem de ales între un Occident, sinonim de libertate, de laicitate şi de ştiinţă, dar şi de colonialism, şi un islam necruţător, ce cheamă la rezistenţa în faţa Occidentului, dar care se opune ştiinţei, modernităţii, ca şi emancipării feminine şi sociale. Iar acest haos general nu se limitează doar la regiunea noastră; el atinge şi Occidentul însuşi. Aşa se face că tchadorul şi vălul au devenit aici obiecte de aversiune şi de teamă, în aşa măsură încît unele ţări au interzis ţinutele islamice şi portul vălului în şcolile şi locurile publice. Sîntem de-acum arătaţi cu degetul pentru prejudecăţi rasiste ce ni se pun în cîrcă. În ce mă priveşte, declar, pentru toţi aceia împărtăşind această viziune îngustă, că sîntem mai apropiaţi de ei decît îşi închipuie. Nu se tot repetă oare că planeta a devenit un sat? Venim, val omenesc după un altul, să eşuăm pe plajele voastre. Orice aţi face să limitaţi imigraţia, vom găsi mereu mijloacele s-ajungem pînă la voi, să trecem de obstacolele pe care le ridicaţi înaintea noastră, afirmîndu-ne prezenţa printre voi. De altminteri, sîntem deja aici. Nu ne puteţi nega prezenţa, căci sîntem parte integrantă a lumii voastre.”

CĂRŢI.
O lectură de Eleanor Knott în OpenDemocracy.net la cartea lui Neil Kent, Crimea. A History: „Too often, Kent’s analysis is saturated with essentialist and civilisational overtones that overlook political context. Kent’s portrayal of the ongoing conflict between Ukraine and Russia as a “fratricidal war” and the Middle East as “always” a “powder keg” of conflict between different religions is reductionist. This emphasis downplays the significance of local and international political actors — not to mention economic factors — as key mobilisers within these various conflicts, not least the incursion of Russian special forces into Ukraine. // Kent portrays the West, notably NATO, as ignoring, if not misunderstanding, Crimea’s “historical context, ethnic make-up and popular will”, as though this somehow explains or legitimises Russia’s incursion and annexation of Crimea. // The real picture is rather more complex. Rather, in my research in Crimea, conducted before annexation (in 2012 and 2013), I found that the idea of what it mean to be Russian in the region was contested and fractured. Instead of adhering to neat census categories, those I interviewed gave different meanings to being Russian, with many challenging the idea that identifying as ethnically Russian was analogous to being pro-Russian, much less pro-Putin. // Secondly, I found that even the most vociferous supporters of Russia in 2012 and 2013 did not support joining Russia. Instead, they preferred a peaceful status quo to an uncertain territorial change. Crimea’s annexation by Russia — and the relative lack of bottom-up protest — is therefore a puzzle to be explored, rather than explained away by reductionist accounts of Crimea’s complicated territorial and ethnic history.”

Jacob Taubes, Teologia politică a lui Pavel, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2011 (citit de Emanuel Copilaș). ”Ce anume îl convinge însă pe Taubes că Pavel este figura centrală care face tranziția de la antichitate la modernitate, punctul ontologic nodal care aruncă o nouă lumină asupra felurilor în care ne construim discursiv filosofiile politice și, mai ales, metafilosofia lor? Determinarea universalizantă, nu consolidantă, respectiv conștiința ca instrument politic integrator și în același timp transformator.
Mai precis, Pavel se aseamănă foarte mult, conform lui Taubes, cu Moise, căruia îi continuă moștenirea politică și o ridic la un nivel superior. Organizând poporul evreu cu ajutorul legilor, Moise reușește să îl elibereze de sub robia Egiptului. Înarmat cu spiritul legii iudaice și obstinația sa specifică, la care adaugă iubirea și dăruirea de sine creștine, Pavel urmrește să elibereze întreaga umanitate prin intermediul exemplului lui Isus. Dacă Moise a utilizat legea pentru a organiza și consolida poporul evreu, precondiții indispensabile pentru obținerea libertății, Pavel își propune să pună prima cărămidă în direcția unui proces similar, extrapolat pe coordonate globale. Legea creștină paulină universalizează prin egalitatea impusă tuturor în fața lui Dumnezeu Fiul, și abia ulterior consolidează; întocmai ca Isus, deși are grijă să nu o spună explicit, Pavel este purtătorul sabiei, nu al păcii. În acest fel, legea lui Moise, bazată pe consolidarea unui singur popor, este extinsă și plasată pe traiectul autodeterminării consecințelor sale ultime.”

FILME.
Digging for fire (2015, Joe Swanberg, SUA, Rom.: În căutarea focului): Există un soi de filme destul de stranii care se lasă greu descrise, care sunt, în aparenţă, fără un fir epic marcant, fără conflicte majore, fără efecte speciale spectaculoase, fără găselniţe originale regizorale, dar în care te prinzi. Or ele se prind de tine, nu contează. Cine ştie care sunt mecanismele lor de seducţie ? Măiestria detaliilor ? Şarmul actorilor ? Banda sonoră ? Ori poate efectul nu este datorat niciunuia din atributele filmului în particular, ci felului în care sunt combinate ? Filmul lui Swanberg e din această categorie. Un cuplu cu un copil se instalează pentru câteva zile în casa (destul de mare) unor prieteni. Un cuplu ordinar : nu sunt certaţi, dar se vede că sunt uzaţi de cotidian… Şi iată că bărbatul, săpând în grădină, găseşte un papuc. Şi începe o istorie ciudată: soţul cu soţia îşi vor trăi fiecare week-endul său. El – încercând o beţie, ea – o aventură amoroasă… La drept vorbind, ratate ambele. Pe tot parcursul filmului bărbatul continuă săpăturile şi dezgroapă un revolver, un os… Apoi le îngroapă la loc. Apoi soţia se întoarce la vilă şi viaţa continuă… (Vitalie Vovc).

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>