Ce zice lumea
Analize

Revista de duminică (nr. 95)

ARTICOLE.

O investigaţie de Victor Moşneag în ZdG despre o licitație dubioasă cu sisteme antiaeriene la Aeroportul Mărculești: „Cele trei com­plexe de rachete anti­a­e­riene comer­ci­a­li­zate de Minis­te­rul Apă­ră­rii prin inter­me­diul Aero­por­tu­lui Inter­na­ţio­nal Măr­cu­leşti în luna febru­a­rie 2016 au ajuns la o firmă off-shore din Marea Bri­ta­nie, con­dusă de per­so­naje cu impli­cări obs­cure. În Ucraina, această com­pa­nie a făcut tranza­cţii cu sta­tul, pro­cu­rând arma­ment la preţuri mult mai mici decât cele de piaţă, pen­tru ca ulte­rior să-l revândă giganţi­lor din dome­niu de două ori mai scump. Lici­ta­ţia orga­ni­zată de Aero­por­tul Inter­na­ţio­nal Măr­cu­leşti lasă mai multe semne de între­bare vis-a-vis de corec­ti­tu­di­nea aces­tei tranza­cţii, în timp ce per­soane din dome­niu con­si­deră că sta­tul ar fi fost pre­ju­di­ciat cu mili­oane de USD.”

Diego Ciobotaru, în Ziarul de Iaşi, despre culisele votului din 27 martie 1918 al Sfatului Ţării de la Chişinău de unire cu România: „Constantin Argetoianu, un veritabil „traseist“ politic al epocii interbelice, afirmă tranşant în memoriile sale că unirea Ba­sa­rabiei s-a realizat inclusiv prin ameninţarea şi mituirea unor delegaţi ai Sfatului ţării de către înalţii oficiali ai României de la acea dată. „Voi arăta mai departe care era mentalitatea conducătorilor politici din Chi­şinău la începutul anului 1918. De altminteri, tot cu ajutorul lui (Constantin – n.red.) Stere, Marghiloman n-a putut ob­ţine mai târziu votul Sfatului Ţării decât prin ameninţări şi bani. Ca să nu se su­pere nimeni voi spune numaidecât că, între alţii, Ion Inculeţ, viitorul ministru român aproape permanent şi omul de încredere al regelui Carol al II-lea sub guvernul Tătărăscu, a primit pentru votul său lei două milioane, care i-au fost vărsaţi la Hotel de Londres de către Andrei Corteanu şi dr. Pilescu, parlamentari însărcinaţi de Marghiloman să aducă la îndeplinire ruşinosul târg“, notează Argetoianu. Po­trivit datelor vremii, un salariu bun, de şef de birou, era de 382 de lei în 1916, în anul intrării României în război.”

Eugenia Pogor, la Europa liberă („Pur şi simplu”), cu un film despre asistenţii sociali / asistenţii comunitari şi despre munca lor în zonele rurale din RM: „De nouă ani, Maria Cojocari bate drumurile din Ţareuca. Este singurul asistent social pentru cele două sate din componenţa acestei comune din raionul Rezina. Are în grijă sute de pensionari, persoane cu dizabilităţi, copii şi familii nevoiaşe. Merge la ei pe jos. Nu are maşină de serviciu şi nici măcar o bicicletă, care nu i-ar fi, de fapt, de mare folos pe uliţele neasfaltate. În prezent, în Republica Moldova activează 1.112 asistenţi sociali comunitari, dintre care 1.049 sunt femei. Conform legii, în localităţile rurale unui asistent social îi revin trei mii de locuitori, iar pentru cele urbane, raportul este de unu la cinci mii.”

Un reportaj documentar de Liuba Şevciuc, la Europa Liberă („Pur şi simplu”) despre cum e să fii transgender în Chişinău: „Alexandru are 27 de ani. Și-a ales singur un nume masculin, spune că asta îl ajută să se simtă aşa cum îşi doreşte să fie, adică bărbat, deși s-a născut femeie. Alexandru este transgender, denumire atribuită persoanelor care se identifică cu un alt gen decât cel ce corespunde sexului biologic. Deocamdată, nu simte nevoia să-şi schimbe identitatea şi în acte, dar nu exclude că o va face, dacă îşi va schimba sexul printr-o intervenţie chirurgicală. Așa cum a făcut Victoria, care s-a născut bărbat, dar acum zece ani a decis să obţină acel corp în care îşi dorea să trăiască dintotdeauna – de femeie.”

Un reportaj video de Liuba Şevciuc, la Europa Liberă („Pur şi simplu”) despre încăperile subterane din or. Chişinău destinate situaţiilor de urgenţă şi care de zeci de ani nu mai adăpostesc pe nimeni, nici măcar pe cei care trăiesc zi de zi o situaţie de urgenţă (observaţia îmi aparţine – P.N.): „Ca orice altă țară, Republica Moldova are încăperi subterane special amenajate în care oamenii s-ar putea adăposti de primejdii majore. Însă doar jumătate din aceste buncăre sunt relativ pregătite să facă față în caz de conflicte militare, cutremure, accidente nucleare și alte situații excepționale. În majoritatea cazurilor, buncărele se află la subsolul unor edificii publice, instituții de învățământ sau a unor întreprinderi, care sunt obligate să aloce bani din bugetele lor pentru întreținere. Lucru ce nu se prea întâmplă însă. Cele mai multe adăposturi de protecție se află în Chișinău, însă capacitatea lor de adăpostire este suficientă doar pentru 10% din populație. Cum e în aceste buncăre, ce anume se află în ele și ce ar trebui să fie, într-un reportaj de Liuba Șevciuc.

Un interviu cu Marius Lazăr, lector la Universitatea Babeş-Bolyai de la Cluj, despre imigranţii musulmani din Europa şi cauzele radicalizării unora dintre ei: “Trebuie spus însă că, dintre cei aproape 20 de milioane de musulmani ce se găsesc astăzi în spaţiul european, doar o infimă parte traversează aceste procese de ruptură violentă faţă de mediul lor social şi cultural de adopţie; cei mai mulţi încearcă – şi mulţi au reuşit, să se integreze cât mai eficient şi să-şi acomodeze propriile valori cu cele ale societăţilor în care se găsesc. Contrar a ceea ce se tot vehiculează în discursul oficial, nu există fracturi culturale generice între ”Islam” şi „Occident” şi nici imaginate „conflicte între civilizaţii”; e vorba de clasicele situaţii de întâlnire şi de încercare de acomodare între indivizi şi comunităţi care ajung să existe laolaltă, de mult discutatele teme ale integrării şi ale multiculturalismului. Eşecurile, atunci când survin şi sunt vizibile, sunt uneori imputabile şi unei reticenţe sau chiar aversiuni din interiorul unor segmente de populaţie din Occident, care acceptă mai greu emergenţa unei societăţi europene tot mai eterogene.”

Adrian Cioflâncă, pe blogul CSIER, despre distrugerea cimitirelor evreieşti în timpul lui Antonescu în România: „Holocaustul nu a fost doar o agresiune asupra evreilor ca ființe, ci și asupra memoriei, a patrimoniului și a morților lor. Regimul Antonescu, pe lângă faptul că a declanșat prigoana împotriva evreilor, alăturându-se proiectului genocidar nazist, a făcut tot posibilul pentru ca urmele existenței evreilor pe teritoriul României să fie șterse. Evreilor le-au fost furate averile, casele, bunurile, actele de identitate și proprietate, comunităților le-au fost distruse arhivele, simbolurile le-au fost batjocorite, la fel ca și locurile de veci. // În Ciurchi, în cartierul Tătărași de astăzi, a existat până în 1943 un imens cimitir evreiesc. Menționat documentar din secolul XVII, cimitirul a fost dezafectat în 1880, dar a rămas un reper pentru memoria comunității evreiești din Iași. Acolo erau înmormântați rabinii și personalitățile lumii evreiești din fosta capitală a Moldovei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, evreii din Iași constituiau jumătate din populația orașului, la fel ca și în 1941, când pogromul din iunie-iulie, soldat cu peste zece mii de victime, a schimbat brutal profilul demografic al orașului. În 1943, cimitirul istoric al Comunității a fost ras de pe fața pământului.”

Adrian Cioflâncă, pe pagina sa de Facebook, despre instaurarea comunismului în România şi adeziunea unor mase de oameni la noua putere, în ciuda părerilor admise, inclusiv şi mai ales printre istorici, că ar fi fost implantat strict din exterior, fără nicio susţinere locală: „Iată și o postare antipatică. E reacție la resuscitarea narațiunii în care instalarea comunismului este relatată exclusiv ca o formă de impunere din exterior, de către sovietici, cu ajutorul cozilor de topor autohtone și a alogenilor, a unui regim politic față de care nu ar fi existat nici un fel de aderență locală. Numirea guvernului Groza a adus în stradă sute de mii de oameni, care și-au manifestat entuziasmul și aderența. Desigur, putem spune că mulți au fost manipulați, că au fost convocați pe baza mecanismelor de mobilizare pe care Partidul Comunist și le instalase deja, că trupele sovietice prezente speriau lumea și tot așa. Iar neo-legionarii pot spune că toți cei din imagine erau evrei. // Dar ar fi o distorsionare a faptelor. Trebuie recunoscut că noul regim s-a bucurat foarte repede de aderență de masă. Ritmul intrărilor în Partidul Comunist, în UTC și alte formațiuni comuniste a fost extraordinar (o arată documentele din arhive), fie că oamenii au aderat din convingere, naivitate, oportunism sau de nevoie. Opoziția a fost și ea consistentă. Iar cei mai mulți erau confuzi, extenuați după război, fără opțiuni viabile și cu sentimentul că sunt sub vremuri. Regimul Antonescu a lăsat o țară în dezastru militar și economic, demoralizată și divizată. Și a lăsat, în teritoriile luate sub control după 22 iunie 1941, multe gropi comune pentru care venea vremea pedepsei. Războiul a descompletat multe familii și a sărăcit pe toată lumea (cu excepția câtorva descurcăreți ai regimului). // Așadar, și războiul, și fascismul trebuie luate în considerare ca factori esențiali pentru instalarea comunismului. Prezența sovietică în România a fost decisivă, dar comunismul a căpătat profil cu ajutorul autohtonilor. Degeaba enumeră extremiștii liderii comuniști evrei. Cei români, creștini, au fost incomparabil mai mulți. Uitați-vă și în poză. Sunt mulți. Povestea lor cine o spune? Acolo erau bunici ai unora dintre noi. La fel cum erau și în adunările publice grandioase carliste sau legionare. De asta scrisul istoric este atât de dificil astăzi și naște atâtea războaie.”

Sursa: Adrian Cioflâncă, Facebook.

Sursa: Adrian Cioflâncă, Facebook.

Marian Teodorof, în Mesagerul de Neamţ, cu consemnări şi mărturii despre foametea din 46-47, în Moldova din dreapta Prutului: „După cum povestește nea Apopei, iarna dinspre ’46 înspre ’47 a fost deosebit de grea pentru oameni și animale. Și poate cea mai mare cumpănă pentru familii a fost despărțirea de prunci: „În octombrie și noiembrie 1946, majoritatea familiilor care aveau mai mult de doi copii își ducea odraslele la plasa județului, adică la centrul județului, cum a fost la noi la Piatra Neamț. De acolo, cam din două în două săptămâni, copiii era trecuți printr-o triere. Era una umanitară, în sensul social, de ajutor a familiilor cu mai mulți copii. Practic, o parte dintre copii erau duși, provizoriu, la alte familii. Părinții acceptau, pentru că nu era altă soluție. Trebuia să te gândești că poți să mori de foame”.”

Denys Gorbach şi Oles Petik, în OpenDemocracy, despre noile ţinte ale grupurilor de activişti de dreapta din Ucraina, refugiaţii şi LGBT: „Another trope heavily exploited by the media is to oppose refugees to “our own Ukrainian people who need it much more”, such as internally displaced persons (IDPs) from Crimea and eastern regions or veterans of the ongoing military conflict in the east. // Ironically, in everyday life, both groups often suffer the same kind of popular prejudice and hostility as refugees. IDPs are routinely discriminated against at their new places of living (including the argument that they receive too much help from the government, unlike the locals!), and veterans complain about shops and restaurants banning military men from their premises. But now we see them being chosen as the “right” kind of victims, who really deserve our compassion, as opposed to the undeserving and suspicious foreigners. (…) So far, most of post-Maidan spontaneous protests were directed against the authorities — be it the police, oligarchs, or politicians. Sometimes, the anger was expressed against Russia (or Putin personally), which is also understandable in the circumstances of war. // In Yagotyn, though, the far right channelled the aggression of the masses versus refugees, a social group that is already discriminated against. And in Lviv, the right once again demonstrated their ability to mobilise quickly in service of street violence — without genuine mass mobilisation, but with overwhelming silent approval of their actions.”

Nicolas Trifon, pe blogul său la Courrier des Balkans, despre două lecţii ţinute recent în Europa de Est (Polonia şi România), de Anne Applebaum (jurnalistă şi istorică) şi Ana Blandiana (poetă) şi asemănările dintre cele două discursuri: “A. Applebaum et A. Blandiana ont en commun l’idée que le communisme a sapé la civilisation mais que cette dernière a malgré tout survécu à la chute du premier : en Pologne, parce qu’elle était déjà bien implantée, en tout cas en comparaison avec la Russie, selon A. Applebaum, et dans un pays comme la Roumanie, grâce à la « résistance par la culture ». Les positions qu’elles défendent et les discours qu’elles tiennent à partir de ces constats se retrouvent en porte à faux à plusieurs égards. Pour des raisons qui tiennent moins au passéisme (Avant c’était mieux !) qu’à l’aggravation effective des différences entre les gagnants et les laissés-pour-compte de la dynamique postcommuniste et de la montée du sentiment d’insécurité, on assiste à l’Est à une redécouverte de certaines « vertus » de l’ancien système qui leur apparaît rétrospectivement comme ayant été plus à même de leur assurer la stabilité et la protection à laquelle une bonne partie de la population aspire aujourd’hui. Il ne s’agit pas là d’une volonté de retour au système précédent. En réalité, nombre de ressortissants polonais, et de tout autre pays de l’Est, ne voient pas d’un mauvais œil la critique, même véhémente, du régime communiste, surtout si cela leur donne l’occasion d’endosser l’habit de victimes de l’histoire, mais cela ne les conduit pas pour autant à accepter au nom de cette critique le cours actuel des choses. Autrement dit, rares sont ceux qui iraient jusqu’à partager l’enthousiasme dont fait preuve A. Appelbaum. // Le « résistance par la culture » des intellectuels roumains à l’époque Ceauşescu est la notion qui sous-tend, en suggérant la possibilité d’un « salut », le discours catastrophiste de A. Blandiana. Mais, si elle y croit, cela n’empêche que cette notion avancée pendant les dernières années du communisme ait perdu toute crédibilité après 1989 en Roumanie. De ce point de vue, A. Blandiana demeure une marginale dans le paysage roumain de la même façon que la ferme conviction que les pays de l’Est sont sur la bonne voie depuis la chute du communisme en copiant l’Occident se fait de plus en plus rare à l’Est. C’est dire les limites de l’audience que pourraient avoir tant la conviction politique de A. Applebaum que les convictions morales affichées par A. Blandiana. En revanche, l’une comme l’autre constituent d’excellents vecteurs pour la promotion de valeurs réactionnaires dans le sens le plus propre du terme. Et, là dessus, elles sont en phase avec des tendances lourdes à l’œuvre à l’Est révélées récemment par les succès électoraux des formations de droite populiste dans la plupart de ces pays et la levée des boucliers de l’opinion publique et souvent des autorités politiques contre l’accueil des réfugiés.”

Şi o opinie de Mircea Tudor despre discursul Anei Blandiana la Cluj, în Adevărul: “Eu nu cred că Blandiana şi-a imaginat vreodată că discursul ei ar putea fi comparat cu cel al lui Corneliu Zelea Codreanu. O invit din tot sufletul să o facă şi să decidă apoi dacă îşi păstrează ideile. Poate o convinge fraza asta: „democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice“. N-ar trebui decât să înlocuiască „puterea iudaică“ cu „milioanele de emigranţi musulmani“. Similitudinile sunt mult mai numeroase – cum este, de exemplu, naţionalismul creştin –, dar mă voi opri la a constata ironia unei coincidenţe: prima victorie publică a lui Corneliu Zelea Codreanu s-a petrecut tot la Cluj, şi tot în mediul universitar. La aceste efecte pe care Blandiana nu le-a prevăzut mă refer: oare ştie autoarea discursului ce fani monstruoşi produce? Îşi dă seama că nu milioanele de refugiaţi musulmani ameninţă cultura libertăţii şi a solidarităţii, ci filo-legionari târzii ca ea?”

Un articol ironic şi sarcastic de Vlad Ursulean pe casajurnalistului.ro despre lupta primarului unui oraş mic din România, Brad, pasionat de discursurile poetico-profetico-naţionaliste ale lui Dan Puric, cu un adolescent teribil şi nihilist, distrugător al ordinei publice, numit Sălbaticul. O reflecţie ironică despre lipsa şanselor de reuşită socială ale unor copii din familii sărace într-un oraş în care primarul este preocupat strict de conştiinţa naţională şi integrarea europeană: „Situație îngrijorătoare în municipiul Brad: // În ultima perioadă s-au înregistrat numeroase acte de vandalism: coşuri de gunoi rupte, statui sparte, o bancă aruncată în patinoar, cişmeaua stradală pusă la pământ. Faptele au fost relatate în detaliu de presa locală, iar primarul l-a botezat pe infractorul anonim Sălbaticul. // “Educaţia şi civilizaţia sunt componente de bază pentru o bună convieţuire în oraş. Din nefericire, constatăm că există câte un «sălbatic» în libertate, care distruge ceea ce aparţine întregii comunităţi”, a scris primarul pe Facebook. Postările sale au trezit spiritul civic al localnicilor. Unii au propus pedeapsa capitală. (…)Sălbaticul nu așteaptă nimic de la viață, nu regretă nimic, nu-i pasă de nimic. Îl întreb de ce a făcut aia, ce părere are despre ailantă, dar nu are nici o părere, ridică din umeri, cum să fie, așa. // La început credeam că n-are chef să-mi zică, dar pe măsură ce ne adâncim în noapte și miroase a plastic ars și becul din scara de bloc pârâie tot mai tare îmi dau seama că, dacă vrei să spui orice despre tine, trebuie să te agăți de ceva și să te privești din exterior. Așa îți dai seama cine ești și ce ar trebui să faci. // Dacă te naști într-o colivie, orice ți se întâmplă este… doar ceea e este. // Ploaia s-a oprit, așa că ieșim prin oraș. Sălbaticul se dizolvă în noapte, // până când simpla lui existență devine un act antisocial.

FILME.
A Perfect Day (2015, Fernando León de Aranoa, Spania, Rom.: O zi perfectă): Ce este o zi ordinară (sau chiar perfectă?) într-o perioadă extraordinară, pe timp de război? Din ce este făcuta ea? Filmul lui Fernando León de Aranoa ne descrie o zi (mai exact, două zile) a unei echipe dintr-o misiune umanitară ce-şi desfăşoară activitatea într-o zonă de conflict militar. Locul acţiunii nu prea a fost mascat şi se înţelege imediat că e fosta Yugoslavie… Filmul are şi un fir epic, deşi el rămâne secundar: într-o fântână a fost găsit un cadavru. Care trebuie scos de urgenţă, căci toată localitatea depinde de aprovizionare în apă de această unică sursă. Numai că nimic nu este mai complicat. Nu se găseşte o simplă funie, de exemplu, iar cel mai abracadabrant este faptul că nu există autorizaţie de la militarii ONU, care au proceduri de securitate (Dacă corpul e minat? Dacă apa este otravită? Dacă…?). Iar militari genişti nu sunt disponibili. Şi satul are nevoie de apă… Filmul e o bijuterie cinematografică care ne descrie toată absurditatea războiului, felul în care realitatea devine distorsionată, în care nimic din ceea ce ne pare obişnuit într-o viaţă normală nu mai este… Şi o mână de oameni care încearcă să ajute, alţii care încearcă să supravieţuiască, alţii care au o misiune protocolară de indeplinit, alţii care omoară şi mulţi care… mor. Şi un copil care-şi aşteaptă părinţii şi vrea doar să joace fotbal, o minge… (Vitalie Vovc)

IMAGINI.
O fotografie de Dorin Goian, pe blogul său, cu o mamă şi o fiică într-un sat din R. Moldova.

Sursa: Blog Dorin Goian.

 

 

Sursă imagine de fundal.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>