Ce zice lumea
Analize

Revista de duminică (nr. 93)

ARTICOLE.

O relatare pe Unimedia în baza unei investigaţii realizate de The Black Sea despre sursele fraudei miliardului în una din companiile de energie care activează în stînga Nistrului, dar cu ramificiaţii în off-shore: „Organizația media The Black Sea a publicat luni, 14 martie o investigație care arată legăturile dintre Jaful Secolului cum a fost numit prin devalizarea celor 3 bănci din Moldova și obscura companie Energokapital de la Tiraspol care din 2014 livrează în exclusivitate energie electrică pentru Moldova.// Astfel, potrivit autorilor investigației, legăturile se regăsesc în modul de organizare a Energokapital și a companiilor implicate în devalizarea celor 3 bănci prin structura lor bazată pe firme off-shore înregistrate în Hong-Kong, Scoția și Seychelles. // Potrivit autorului investigației, Michael Bird, proprietarii companiei Energokapital sunt companii off-shore din Hong-Kong, Edinburgh și cel mai probabil, Belize. O schemă similară folosită și în cazul furtului secolului când pe rol au fost puse firme cu aceeași formă de proprietate.  (…) În 2014, Moldova importa 3.2 miliarde de kWh din Transnistria, iar un calcul simplu arată că Energokapital ar fi putut avea circa 160 millioane de dolari profit, susține analistul Sergiu Tofilat. Așadar, cel puțin 75% din vânzările companiei ar putea fi trecute la profit de vreme ce ea nu cumpără gaz.”

Mariana Raţă face o investigaţie la Ziarul Naţional, în care scoate la iveală interese „de familie” în business-urile publicităţii stradale din or. Chişinău şi în recenta campanie lansată de primar împotriva panourile „nedisciplinate”: „În urmă cu o lună, primarul capitalei, Dorin Chirtoacă, supărat foc pe haosul de pe piața publicității stradale din Chișinău, cerea responsabililor de la primărie să dea jos panourile publicitare instalate anapoda în oraș. Primarul a indicat și de unde ar trebui să înceapă demontările. // O analiză simplă a panourilor instalate pe străzile despre care a pomenit edilul demonstrează că „războiul panourilor” declanșat de primar va afecta în cea mai mare parte agențiile de publicitate de top, care activează de zeci de ani pe piață. // În schimb, vor rămâne în mare parte neatinse panourile publicitare instalate de trei agenții de publicitate stradală despre care Ziarul NAȚIONAL a descoperit că s-ar afla în legătură, prin interpuși, cu un consilier municipal liberal și cei doi parteneri de afaceri ai liderului liberalilor, Mihai Ghimpu.”

Vasile Ernu, Vitalie Sprînceană și Ovidiu Țichindeleanu, cu un articol despre protestele din Moldova în platforma de critică socială din SUA Jacobin: „An independent republic since 1991, Moldova is today known in the Western media as the “poorest country in Europe.” In the years since the dismantling of the Soviet bloc, poverty became widespread alongside mass migration of the Moldovan labor force. One-fourth of a population that numbers less than four million now works abroad, in both Russia and Western Europe, and as much as 25 percent of the country’s GDP comes from personal remittances. Yet there are signs of resistance in the country. Since last autumn, Moldova’s capital city of Chișinău has been swept by a wave of popular protest, which crested in January, when demonstrators broke into the parliament building and temporarily occupied it.”

Despre fraude financiar-bancare, credite neperformate, corupţie politică, controlul oamenilor politici de către „oligarhi”… în România interbelică, a se citi la Anton Caragea (Pagini de istorie ascunsă), via acest articol de Alin Ion în Adevărul: „Familia Blank s-a stabilit în România după anul 1866. Mauriciu Blank a deschis, în anul 1874, împreună cu un prieten, Marmorosch, o bancă care le va purta numele. Banca va creşte atât în privinţa capitalului, cât şi al încrederii. De asemenea, creşterea economică înregistrată înaintea Primului Război Mondial a contribuit la consolidarea sa. După anul 1905, acţiunile băncii s-au putut tranzacţiona şi cu timpul a fost preluată de afaceristul evreu Aristide Blank, finanţistul ungur Szoepkes şi un profesor de economie, Nicolae Tabacovici. Oameni politici importanţi ai perioadei au fost cumpăraţi prin oferirea de posturi bine plăite în consiliul de administraţie al băncii. Este vorba de Alexandru Constantinescu, ministru în toate guvernele liberale, I.Gh. Duca – prim ministru, Alexandru Vaida Voievod, prim-ministru în perioada 1932-1933, Grigore Filipescu, preşedintele Partidului Conservator, Grigore Iunian, ministru de finanţe.”

O dezbatere interesantă între expertul Igor Munteanu, directorul IDIS „Viitorul” şi Alexandru Tănase, preşedintele Curţii Constituţionale (CC) din R. Moldova, despre decizia controversată a CC în legătură cu anularea amendamentului din 2000 adoptat de Parlamentul RM în ceea ce priveşte alegerea preşedintelui.
Aici, în Ziarul Naţional, poate fi citită prima reacţie a lui Igor Munteanu: „Ar fi o iluzie periculoasă să se creadă că revenirea la textul constituțional anterior anului 2000 va genera, de acum înainte, o garanție sigură contra blocajelor constituționale. Să nu se uite că regimul parlamentar, adoptat de Parlamentul R. Moldova în 2000 a apărut pe agenda politică ca răspuns la inițiativa președintelui P. Lucinschi de a-și spori atribuțiile prezidențiale după modelul verticalei puterii în stat, copiată după modelul rusesc de guvernare, iar un altfel de blocaj ar putea reveni cu ușurință în viața politică de la Chișinău, ca efect neanticipat al recentei hotărâri ale Curții Constituționale. // Ar fi util, totodată, să ne întrebăm dacă, prin această decizie, Înalta Curte nu se împușcă în propriul picior, ca să folosim o expresie anglo-saxonă, punând la îndoială și semănând dubii asupra legalității propriilor decizii de recunoaștere a președinților R. Moldova din ultimii 16 ani: Voronin (2001-2009), Timofti (2013-2016) și ad-interimatul Ghimpu (2010-2013)? Servește cumva acest efect încrederii în statul de drept din R. Moldova și poate oare crea mai multă loialitate constituțională, în condițiile în care numeroase alte legi organice ar putea fi contestate pe baza precedentului pe care-l creează în acest fel Înalta Curte? Mă îndoiesc.”
Şi replica lui Alexandru Tănase (pe IPN): „Înţeleg perfect nemulţumirea dlui Munteanu, cu atât mai mult cu cât cunosc şi adevăratele motive ale acesteia… Ne cunoaştem de ani buni cu domnul Munteanu, din aceste considerente cred ca pot să-mi permit sa-i fac o sugestie prietenească. Este imposibil să prinzi o pisică neagră într-o cameră obscură, cu atât mai mult dacă ea acolo nu există… Ar fi util să-şi amintească cum aceşti trişori de meserie l-au fentat public pe primul Preşedinte al Curţii Constituţionale, regretatul Pavel Barbalat, oferindu-i garanţii că va fi votat de Parlament ca figură de compromis, pentru ca, în final, să nu-l voteze nici măcar cei care au semnat pentru înaintarea candidaturii sale. Este cazul ca domnia sa să iasă din zona iluziilor şi să înţeleagă că această promiscuitate politică nu este capabilă, prin definiţie, să numească un şef al statului care să-şi impună autoritatea în faţa societăţii. Nu am niciun dubiu că decidenţii ar fi acceptat propulsarea în această funcţie doar a unei persoane total controlabile, fapt care ar fi golit instituţia de orice conţinut.”
La care, Igor Munteanu vine cu o nouă replică (Ziarul Naţional): „Adevăratele priorități țin, astfel, de implementarea unor reforme pe domeniile atacate de corupție sistemică, de traficul omnivorace de influență, de concentrarea puterii în posesia unor cunoscuți oligarhi și nu de modul în care este ori nu este ales președintele țării. Or, servind pe tapet schimbarea regulilor de joc în mijlocul unor complicate discuții interne, schimbi agenda actorilor politici, altfel spus le-o substitui prin teme dictate de interesele unora dintre acești actori. Apropo, decizia de suspendare a capitolului legat de finanțarea partidelor politice a fost extras din Legea cu privire la partidele politice (2007) exact în perioada în care dl A. Tănase exercita funcția de ministru al Justiției, motivându-se atunci prin „inoportunitatea aplicării”. Și, atunci, la ce servește autorului trimiterea la punctul de vedere al Secretarului General? Răspunsul este simplu și se regăsește în sofistica ultimei decizii emise de curte. Dl Tănase, ca și alți corifei ai domeniului, este pasionat de magia soluțiilor simple și creative. De dragul lor, autorul își poate aronda talentele în scopul creării unei agende politice. Diferită de cea reală.”

Un articol de Dorin Galben în Timpul despre un centru de plasament din Chişinău pentru copiii străzii: „După cum explică asistenta socială, scopul de bază al centrului este dezvoltarea multilaterală a personalității copilului. Aici se descoperă talentele lor. Ei fac multe activități extracurriculare – competiții sportive și serate. „În acest fel micuții se reabilitează și se acomodează la un mediu total necunoscut. Duminica avem o experiență frumoasă, pe care o numim „Master șef”, unde împreună pregătim mâncarea pentru prânz”, susține Ludmila Borodai.// Majoritatea copiilor practică și un anumit tip de sport. Băieții fac fotbal, baschet sau karate, iar fetele practică atletismul. Unul dintre cei pasionați de fotbal este Sașa. Acesta spune că este gata să-și dedice tot timpul liber alergând după minge, doar că îl nemulțumește un mic detaliu: „Uneori mingea sare peste gard la un vecin, care este procuror. El o sparge și o aruncă înapoi”.

Un reportaj de Dorin Galben, în ediţia specială a ziarului Timpul, despre satul Cărpineni şi despre felul în care primarul reuşeşte să atragă proiecte pe bani europeni şi să administreze în condiţii de maximă transparenţă şi „democraţie directă”: „Cu o populație de aproape 10 mii de locuitori, satul Cărpineni este cea mai mare localitate rurală din raionul Hâncești. În ultimii ani, aici au fost implementate mai multe proiecte, care au permis localnicilor să aibă apă la robinete, gaz, iluminat stradal (parțial), condiții decente în spital, dar și o grădiniță nouă, care abia așteaptă să fie dată în exploatare. Pe lângă aceasta, în comuna Cărpineni, în comparație cu alte localități rurale, se mai nasc mulți copii, iar natalitatea depășește mortalitatea. În „era” când majoritatea celor de la sate se trag la oraș sau pleacă cu traiul în străinătate, noi am mers să vedem cum reușește o localitate rurală să facă față urbanizării și totodată am aflat ce dificultăți întâmpină sătenii.”   

Un reportaj de Eugenia Pogor (Europa Liberă – “Pur şi simplu”) despre deportarea Martorilor lui Iehova în perioada stalinistă tîrzie: “Acum 65 de ani, pe 1 aprilie 1951, a avut loc cel de-al treilea şi ultimul val de deportări în masă din Basarabia. Operaţiunea numită „Sever”, adică „Nord”, după destinaţia dislocării, a avut loc concomitent în Moldova, Ucraina, Belarus şi în Ţările Baltice şi i-a vizat, exclusiv, pe membrii organizaţiei religioase „Martorii lui Iehova”. 750 de familii din 14 raioane din nordul RSSM au fost încărcate în vagoane marfare şi duse în Siberia, toate averile lor fiind confiscate. În URSS, milioane de oameni au fost deportaţi pentru apartenenţa la o anumită categorie, etnică sau de clasă, și numai Martorii lui Iehova – ca grup religios. De ce s-a întâmplat aşa?”

Adrian Cioflâncă, pe platforma LaPunkt, face „portretul moral” al unui torţionar, Ion Ficior, fost director al unei închisori politice din România în epoca Gheorghiu-Dej: „Discuțiile recente despre Alexandru Vișinescu și Ion Ficior au resuscitat termenul „torționar”. Ce este un torționar? Cineva care recurge la torturarea celor aflați sub puterea sa, dovedind sadism, fanatism și exces de zel. Torționarul se plasează undeva în specia bestialității și a patologicului. Utilizează violența împotriva deținuților cu o doză de gratuitate absurdă , fără utilitate imediată, fără să urmărească a obține ceva. De asta se presupune că torționarul este sadic și că sentimentul puterii exercitate cu duritate asupra victimelor îi provoacă satisfacție. Se mai presupune că agresorul este mânat de ceva, de un crez care îl face implacabil. Adică fanatic. Iar excesul de zel este un soi de prinos adus cauzei, o probă de fidelitate. (…) Dar „normalitatea” torționarilor în viața de zi cu zi nu este doar un joc al aparențelor. Dincolo de portretele de călăi patibulari create mediatic, putem presupune că responsabilii închisorilor nu erau niște dereglați mintal. Puterea despotică îi făcuse să piardă simțul normalității și să încalce norme legale și etice, dar modul lor de „lucru” era coerent cu regimul comunist, era rațional și funcțional în interiorul sistemului. (…) Așadar, Ficior era un ofițer de rang înalt în sistemul penitenciar cu probleme la dosar. Acest lucru trebuie să fi produs serioase tensiuni interne tânărului comunist. S-a străduit din răsputeri să se arate ca un convertit convins. Și-a schimbat stilul de viață, nu a mai mers la biserică, a încercat să-și convertească și apropiații la noul crez. Iar, peste toate, duritatea arătată în sistemul penitenciar era modalitatea prin care Ficior își proba fidelitatea față de regim.”

Iulia Badea-Guéritée, în Adevărul despre experienţa de zi cu zi a „stării de asediu” de la Paris şi despre cum o stare excepţională devine normală: „La Paris, în acest început de an 2016, se stă la coadă pentru a trece de punctele de control care au apărut peste noapte pe peroanele pentru trenurile Thalys. Pe peroanele Eurostar, spre Marea Britanie, este la fel. Frigul este încă pătrunzător în acest început de martie, dar nimeni nu protestează, toţi călătorii par să fi acceptat cu naturaleţe (sau resemnare, efect de turmă?) situaţia de care nimeni nu i-a informat. Deci, îşi aruncă bagajele pe banda rulantă, îşi deschid sau se dezbracă de haină, îşi scot încălţămintea, iar dacă sună cumva la control, încep să-şi scoată curelele, să se pipăie după monezile şi telefoanele de prin buzunare. Apoi urmează prezentarea cărţii de identitate. Pentru ei întreaga mişcare a devenit un proces firesc. Pentru mine, este Schengen ante portas. Schengen în inima Parisului. Gândul îmi fuge cu durere la baricadele din sârmă ghimpată care ghidau pretendenţii la o viză europeană, cândva, în Bucureşti, spre ambasada Franţei. (…) Starea de asediu internă s-a transformat de curând, la fel de imperceptibil şi de brutal, totuşi, în stare de asediu europeană. Apar frontiere şi noi ziduri de protecţie peste tot în Europa. Deja 10 state din 26 ale spaţiului Schengen au reintrodus controale temporare sau permanente la frontiere. (…) Mai mulţi primari din periferia pariziană s-au plâns prefecţilor, în repetate rânduri, cu privire la ceea ce se întâmplă. Dar şi cu privire la ceea ce se induce ca sentiment în sânul populaţiei franceze. Potrivit lor, guvernul francez caută responsabilii atentatelor sau potenţialii organizatori de atentate printre refugiaţii care sosesc din Siria, însă, de fapt, în Franţa sunt prea puţini refugiaţi! Nici în Hexagon nu ar dori să se stabilească… // Cei numiţi refugiaţi ar fi de fapt cetăţeni fără acte, provenind, într-adevăr, din Africa sau Orientul Mijlociu, dar care ar fi fost stabiliţi deja în Franţa de mai mulţi ani, aceştia însă nu ar fi avut acte în regulă. Oamenii sunt mutaţi dintr-o localitate în alta, din Paris la periferie, pentru ca Bruxelles să primească cifre. Pentru ei, adevărata problemă se află chiar în mijlocul populaţiei franceze, în rândul populaţiei naturalizate, dar venind din fostele colonii. Nu a primei generaţii, perfect integrate şi care a contribuit la reconstruirea Franţei după cel de Al Doilea Război Mondial, ci a generaţiei de tineri care au eşuat în a fi integraţi. Care au fost abandonaţi pe parcursul studiilor, de care nu s-a ocupat nimeni cu adevărat, şi care au căzut astfel facil pradă teoriilor şi fanatismelor religioase. Având paşapoarte franceze, pleacă şi vin cu multă uşurinţă, iar radicalizarea lor, aici sau în Siria, se face practic sub nasul autoritaţilor. Sub nasul acelor lideri care, în numele laicităţii, preferă să nu facă nimic… Parisul în stare de alertă este simptomul unui preinfarct al Uniunii Europene. Cât va mai dura până la infarct?”

Un articol în New York Times despre Bernie Sanders (unul din cei doi candidaţi ai Partidului Democrat la alegerile prezidenţiale din SUA, candidat care, faţă de Hillary Clinton, contra-candidata democrată, a fost catalogat drept „revoluţionar”. Un comentariu pe Facebook de Vladimir Tismăneanu despre caracterul „revoluţionar” al acestui candidat: „I re-read, these days, Hannah Arendt’s take on the counter-culture in the late 1960s. It’s not enough for me to say that I value Arendt as a great political thinker, one of my favorites indeed, I try to think in an Arendtian way about what’s been going on hic et nunc. I think that the millenials empathize with Bernie ‘s attempt to rejuvenate political discourse beyond the superannuated cliches used and abused by the other candidates. In the same vein, it’s, perhaps, the first time that two topics have been brought into the mainstream debate: free health care and free education. This sounds utopian to many, I myself have doubts about many of Mr Sanders’s proposals, but I cannot deny one point: he has revolutionized the horizon of American political imagination and has made the public space less predictable. And he has done this as an outsider, albeit some would question this point, who observes the rules of the democratic game. Unlike the insider Donald Trump (hard to question) who has brought us to the point of legitimately wondering whether this is Weimar America…”

Un excelent articol în The Atlantic despre o eră de aur pe care conservatorii din SUA și-au inventat-o și care nu a existat niciodată: ”conservatives tell themselves a story, a fairy tale really, about the past, about the way the world was and can be again under Republican policies. This story is about the way people were able to insure themselves against the risks inherent in modern life. Back before the Great Society, before the New Deal, and even before the Progressive Era, things were better. Before government took on the role of providing social insurance, individuals and private charity did everything needed to insure people against the hardships of life; given the chance, they could do it again. (…) ut this conservative vision of social insurance is wrong. It’s incorrect as a matter of history; it ignores the complex interaction between public and private social insurance that has always existed in the United States. It completely misses why the old system collapsed and why a new one was put in its place. It fails to understand how the Great Recession displayed the welfare state at its most necessary and that a voluntary system would have failed under the same circumstances. Most importantly, it points us in the wrong direction. The last 30 years have seen effort after effort to try and push the policy agenda away from the state’s capabilities and toward private mechanisms for mitigating the risks we face in the world. This effort is exhausted, and future endeavors will require a greater, not lesser, role for the public.”

Academicianul Solomon Marcus a murit joi dimineață, la Institutul „C. C. Iliescu“ din Capitală. Matematicianul Solomon Marcus s-a născut la Bacău, la 1 martie 1925. A absolvit Facultatea de Matematică din București. A făcut cercetări în analiza matematică, lingvistica matematică, informatica teoretică, poetica matematică, semiotică, istoria și filozofia științei. Solomon Marcus a fost autorul mai multor studii interdisciplinare și al unor cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale. A publicat peste 50 de volume în România, care au fost traduse în mai multe limbi de circulație internațională, precum și aproximativ 400 de articole în reviste științifice sau de specialitate. Este recunoscut ca unul dintre inițiatorii lingvisticii matematice și poeticii matematice. A fost membru corespondent (din 21 aprilie 1993) și membru titular (din 21 decembrie 2001) al Academiei Române. Sursa informației: Agerpres.

CĂRȚI.
Cristina Manole face, în Observator Cultural, o listă de cărți cu femei contemporane: ”Femeile au fost şi au rămas subiecte mereu tentante şi atractive pentru tot felul de cărţi. Studii, analize, cercetări scrupuloase, eroine, personaje. Fie că sînt cărţi de istorie, fie că sînt de ficţiune. Cleopatra cea reală a rămas la fel de cunoscută precum inventata Ana Karenina, împărăteasa Maria Tereza rămîne la fel de importantă în istoria lumii precum Madame Bovary în istoria literaturii. Şi tot aşa. Cărţi despre femei celebre – la un moment dat exista la noi şi o colecţie cu acelaşi nume, în perioada interbelică, din care am găsit cîteva exemplare în biblioteca unei mătuşi – s-au tot scris. Scrise de bărbaţi sau de femei, nici nu mai contează. Cumva contează, uneori, una e să vorbim de Oriana Fallaci sau de Christiane Amanpour, alta e să abordăm un personaj precum Madona, Raisa Gorbaciova sau Meryl Streep. Fiecare cu personalitea ei, fiecare cu destinul ei. Unic. În fine, nu lungim prea mult aceste consideraţii. Creaţii de ficţiune sau prezenţe ale lumii reale, de ieri sau de astăzi, ele, femeile, sînt mereu alături şi printre noi. Cîteva cărţi în care femeile sînt eroinele lumii în care trăim.”

Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse. Editions du Seuil, 2015.Cine e Charlie? – o carte cu năbădăi! Ca antropolog, Emmanuel Todd  ştie foarte bine că nu există „musulmani”, la fel cum în 1930 nu existau „evrei” în Europa. Există algerieni, kabili, tunisieni, marocani, libieni, aşa cum, ne spune Stefan Zweig, la începutul secolului XX, evreii erau deja mai mult francezi, germani, englezi sau ruşi, cea mai mare parte străini deja de cărţile lor sfinte şi limba lor străveche. Şi totuşi eticheta de „evreu” a avut consecinţe politice. La fel cum are deja cea de „musulman”, iar cei ce o folosesc îşi împing ţara la autodistrugere. În Franţa zilelor noastre, mediacraţii Éric Zemmour şi Alain Finkielkraut văd mereu dimensiunea „arabă” sau „neagră” a problemelor sociale franceze. Dacă ei nu se sfiesc să insulte cerând justificări genetice conaţionalilor lor, nici Todd nu uită de arma injuriei. Profitând de buna cunoaştere a comunitarismului evreiesc chiar din familia sa şi de acoperirea de antropolog le lansează celor doi un verde: „Nici tu, nici nevastă-ta nu sunteţi mai breji!” Spre deosebire de tinerii arabi tradiţional exogami şi care se căsătoresc cel mai adesea în afara comunităţii lor, cele două staruri neorepublicane rasiste şi-au luat soţii cu care împart aceeaşi categorie socială şi aceeaşi provenienţă etnică, incapabili să acţioneze împotriva codului endogam izraelit. Şi incapabili de integrare! Într-adevăr, cum le indică şi numele, cele două juriste, Milène Chicheportiche şi Sylvie Topaloff, provin din evreimea nord-africană, respectiv est-europeană. Putem să nu fim de acord cu multe din raţionamentele şi poziţiile lui Emmanuel Todd, dar n-ai cum să nu-i mulţumeşti pentru răcoreala unei înjurături spusă cui trebuie şi la vremea ei! (antirecenzie de Claudiu Gaiu în revista Vatra).

Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, traducere din limba franceză de Irina Brateş şi Lucia Popovici, Litera, Bucureşti, 2015. O impresionantă sumă a cliometriei devenită best-seller şi tradusă în peste 35 de limbi în numai doi ani. Thomas Piketty se impune ca noua vedetă intelectuală a mass-media prin cele o mie de pagini ce fac accesibile grafice şi calcule, parţial prezentate în carte, parţial pe pagina electronică a autorului. Rămâne de explicat succesul planetar al unui catastif împovărător dedicat istoriei inegalităţilor economice din veacul al XVIII-lea până în zilele noastre, alături de bilanţ figurând câteva recomandări de politici sociale mondiale. Fără îndoială renumele i-a fost asigurat şi de omonimia căutată cu lucrarea lui Karl Marx din 1867. Dar Piketty susţine într-un interviu din presa anglo-saxonă că nu a citit un rând din Capitalul original. Probabil, e doar o cochetărie voltairiană, căci un început de dialog este angajat în introducere în legătură cu profetismul apocaliptic al acumulării infinite, iar pe la mijlocul volumului economistul francez îşi exprimă rezervele în legătură cu capacitatea filosofului german  de a înţelege şi prelucra datele noii ştiinţe statistice apărute în secolul al XIX-lea. Apoi, în concluzie, autorul primului Capital e asociat totalitarismului opus libertăţii pieţei, cerută, pare-se, de nevoile a „milioane de indivizi” (p. 903). Dacă aşa stau lucrurile în privinţa contabilităţii mizeriei reprezentate de Marx, se cuvin măcar două vorbe despre mizeria contabilităţii încarnată de Piketty. Mai întâi, capitalul era la Karl Marx un mod de producţie şi de organizare socială, de unde amploarea consecinţelor filosofice şi sociologice ale consideraţiilor sale economice. Pentru Thomas Piketty, capital înseamnă averea celor avuţi, de unde îngustimea a vederilor sale: cunoaşterea sa istorică e mobilizată în întemeierea unei All Time Forbes Billionaires List. Literaţii s-au simţit flataţi de referinţele „noului Marx” la operele lui Honoré de Balzac şi Jane Austen. Însă trimiterile sale au strict rol de exemplu, ratând dimensiunea de „ştiinţă socială” pe care scriitura romanescă o implica în realism, veritabil concurent al unei sociologii aflate la început de drum. Curios pentru un om al calculelor, prin accentul pus pe dimensiunea patrimonială a capitalului, el neglijează aspectul său speculativ, considerat adesea ca un accident, o eroare în administrare, o excrescenţă cancerigenă controlabilă printr-o bună guvernare. Rolul central al „vieţii spirituale” a capitalului era însă subliniat de „primul Marx” încă în Manuscrisele din 1844 şi e tema centrală a romanului Banii a lui Émile Zola (1891). Pasiunea pentru cifre îl împinge pe Thomas Piketty spre aberaţii scientiste ca „randamentul capitalului şi rata de creştere la nivel mondial din Antichitate până în 2100” (p. 584) sau „randamentul capitalului (după impozite) şi rata de creştere la nivel mondial din Antichitate până în 2200” (p. 587). O minimă lecţie marxistă (sau weberiană, dacă prima şcoală îi displace) – anume, conştientizarea caracterului istoric al relaţiilor de producţie – l-ar fi scutit de mobilizarea unor concepte care nu au sens pentru veacurile trecute. Pentru cei încântaţi de progresismul propunerilor politico-economice ale Capitalului lui Piketty, să menţionăm aprecierea sa pentru politica de salvare şi susţinere a sistemului financiar dusă de băncile centrale şi guvernele europene în timpul crizei din 2008. Atâta doar că aceste politici au înfruntat voinţa populară exprimată de urnele islandeze sau greceşti. Şi au fost pretutindeni trambulina relansării politicilor austeritare. În concluzie, salutăm pasiunea pentru istorie rară la economişti, amendând-i limitele. E renaşterea ironică a unui voluntarism leninist pus la costum keynesian care-şi propune salvarea capitalismului şi dominarea lui democratică prin bună-voinţa oamenilor de bine. (Claudiu GAIU)

FILME.

The Big Short (2015, Adam McKay, SUA, Rom.: Brokerii apocalipsei): Din 2008 trăim o criză perpetuă (deşi nimeni nu mai ştie s-o definească) şi discursul crizo-schizoid s-a instalat solid în toate domeniile. Dar când şi cum anume a început totul? Despre aşa numita criză “subprime”, despre care se spune că ar fi fost la originea tuturor relelor, s-a scris şi s-a discutat enorm de mult. Cu toate acestea, pentru publicul larg mecanismele extrem de vicioase şi perverse care au culminat cu prăbuşirea unui sistem financiar supradimensionat rămân încă neînţelese. Filmul lui Adam McKay, focalizând atenţia spectatorilor asupra câtorva flibustieri în ale finanţelor, care au simţit că aţa s-a subţiat prea mult, face mult mai mult decât să ne povestească cum se pot face bani şi din crize. Prin prisma discuţiilor, demonstraţiilor, scenelor consecutive, regizorul ne explică într-o manieră cum nu se mai poate de simplă ce anume şi cum s-a întâmplat, facând uz de toate artificiile pe care cinemaul i le pune la dispoziţie. Magistral! Şi simplu ca 2×2=4! Iar odată ce explicaţiile şi demostraţiile sunt făcute, acuzaţii extrem de dure cad şi sunt greu de contestat. Mai puţin ortodox pentru arta cinematografică, care preferă să aducă spectatorul până la o concluzie fără a o enunţa, ultimul sfert de oră din acest film este un rechizitoriu deschis direct, sec şi fără concesii. (Vitalie Vovc)

 sursă imagine de fundal.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>