Ce zice lumea
Analize

Revista de duminică nr. 100

ARTICOLE.

Un interviu de Marina Şupac cu Violeta Gaşiţoi, pe newsmaker.md, avocată, despre cazul de viol în serie (16 victime au depus mărturie) de la internatul psihoneurologic din Bălţi, săvîrşit de directorul instituţiei. Revoltător este mai ales felul în care justiţia anchetează acest caz, umilind în continuare victimele, după dispreţul şi depersonalizarea la care acestea au fost supuse în mod cronic în internat, pe motiv că ar fi „bolnave mintal” şi deci lipsite de personalitate şi de credibilitate: „(…) Но и другие пациентки рассказывали, что жаловались на изнасилования и в полицию, и в прокуратуру. Просто им никто не верил, и уголовных дел на основании их жалоб никто не открыл. // О чем говорили в суде свидетели обвиняемого? // Один из свидетелей сказал: «Посмотрите на них. Они что, Анджелины Джоли, чтобы их насиловать?» На мой вопрос: «А если бы это была Анджелина Джоли, он [обвиняемый Станислав Флоря] мог бы это сделать?» В ответ прозвучало: «Это было бы другим делом. С ней [Анджелиной Джоли] уже можно о чем-то говорить». // Вот именно этим и руководствовался подсудимый во время совершения преступлений: тем, что девушкам никто не поверит из-за их болезни. Показания многих свидетелей сводились к тому, что Флоря — прекрасный врач и семьянин. Но это не доказательство того, что он не мог совершить преступления. // А почему девушкам стоит верить? // Никто из 16 пострадавших не говорил, что их насиловал кто-то другой. Все указывают на одного.”

Azi în România au loc alegeri locale. Maria Cernat scrie, pe Cealaltă Agendă despre ieșirea din șantajul cu votul anti-PSD: ”E dramatic să vezi, chiar și la oamenii care, iată, știu ce e suferința și excluziunea socială, e dramatic deci să vezi aceleași lucruri deprimante:
–         Cred că ei eu reușit SINGURI, exclusiv singuri, prin voință și efort;
–         Sunt total lipsiți de empatie. Dacă le vorbești de vreun sărac, îți răspund fără urmă de milă: Ce, domnule, eu n-am fost săracă? Uite unde am ajuns! Dacă s-a putut la mine, se poate la oricine!
–         Sunt completamente iresponsabili social: nu văd decât propriul eu, prorpriul succes și nu-și pun o clipă problema să-i aducă și pe alți amărâți la masa cu bunătăți. Ba chiar sunt și mai feroce în a-și conserva poziția greu obținută și a menține ierarhia socială injustă.
Dar, cum spuneam, eu una m-am săturat până peste cap să votez de teama PSD-ului. L-am votat pe Constantinescu – nici o surpriză n-a urmat, am votat Băsescu de teama lui Geoană, am votat Iohannis, de teama lui Ponta. Eu spun că singura variantă este să invalidăm votul și să ieșim la protest. E clar că între elita politică și cetățeni s-a creat o prăpastie enormă și e timpul ca și ei să afle asta!”

O polemică erudită despre gîndirea decolonială pe criticatac.ro, între Alex Cistelecan și Ovidiu Țichindeleanu.

”Universitatea din Vincennes, din ’68: nu era nevoie de bac sau vreun certificat de studii; era deschisă muncitorilor; nu exista limită de vârstă; era prevăzută cu creşă pentru copiii angajaţilor şi ai studenţilor; puteai fi orice, din orice localitate, francez sau străin; se fuma la cursuri, se preferau dezbateri, fără tiparul ‘cursului magistral’; studenţi şi profi îşi vorbeau cu ‘tu’; în fiecare sală, televiziune de circuit închis; dispozitivul era fie cel clasic, fie tip agora: profesor în mijloc, studenţi de jur-împrejur; construită în mijlocul pădurii de la marginea Parisului, din sticlă şi aluminiu, în 2 luni. Profi şi studenţi erau tipi de stânga, foarte de stânga şi radical la stânga: partidul comunist era total la dreapta şi dispreţuit pentru cadrele lui de apparatcici încuiaţi, troţkiştii erau de centru, maoiştii spre stânga, veneau apoi situaţioniştii, anarhiştii etc.
Predau: Foucault, Deleuze, Lyotard, Hélène Cixous, Lapassade, Rancière etc., toţi marii lingvişti, cineaşti, psihanalişti, istorici, din Franţa şi de aiurea.
(Un camionagiu a intrat în facultate pentru că voia să agaţe o studentă, s-a instalat în sala de curs, în spate, urmărind-o; a devenit atent la ce se vorbea, a revenit a doua zi etc.; e azi prof şi titular de catedră în istoria Evului mediu, la Paris.)
Sunt momente de felul ăsta, în istorie; lumea se închide apoi la loc, zgribulită. Construcţia e azi rasă din temelii. În universul de arbuşti şi bălării nu se mai poate ghici, topografic, perimetrul general al clădirii. A rămas un drum ajuns cărare, care pare că intră undeva în luminişul pădurii, după care îşi suspendă fiinţa.” (Soirs)

Adrian Cioflâncă a început, pe pagina sa de Facebook, publicarea unei serii de biografii şi fotografii ale victimelor Pogromului de la Iaşi din 27-29 iunie 1941, în care au fost ucişi în jur de 14.000 de evrei. Iată istoria scurtă a unui dintre ei: „Avram GLÜCKMAN, născut la 3 iulie 1913, de profesie croitor, a fost ridicat de acasă, din str. Pantelimon nr. 57, dus la Chestură pe 29 iunie 1941 și urcat în trenul morții spre Podu Iloaiei. A murit pe 30 iunie, asfixiat în tren. A fost înhumat în groapa comună din cimitirul evreiesc din Podu Iloaiei. Avea 28 de ani în timpul pogromului. A făcut serviciul militar ca grenadier (Contingentul 1935) la Regimentul 7 Roșiori (a fost deconcentrat la 1 noiembrie 1940). În urma sa au rămas soția, Seindla Glückman, cu care era căsătorit din 1936 și avea 32 de ani în timpul pogromului, și o fetiță, Haia, care avea 3 ani în 1941.” A se vedea şi un articol din adevarul.ro făcut în baza primelor trei poveşti.

Un articol foarte interesant de Zoltán Rostás în Historia despre expediţia monografiştilor români din Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti în satul Cornova, Basarabia. Sînt revelatoare aşteptările , folclorizante şi în definitiv false, pe care le aveau aceşti cercetători faţă de Basarabia, la 13 ani de la unire. Aceştia se aşteptau, între altele, să fie întîlniţi de ţărani moldoveni din talpă, îmbrăcaţi în ii şi iţari… O proiecţie de orientalism intern de factură naţionalistă, în care Basarabia era văzută ca un fel de chintesenţă a românităţii, prin însăşi înapoierea rurală care îi era atribuită: „Monografiştii din echipa profesorului Dimitrie Gusti nu se aşteptau să găsească la Cornova la 13 ani de la unirea cu România, un sat care nu se trezise bine din ţarism; în care bătrânele localităţii, ca la comandă, se aşezau în genunchi şi băteau mătănii când fanfara intona imnul „Boze ţare” (Trăiască Ţarul!). Iar satul, ei bine, satul îşi întâmpina cercetătorii îmbrăcat în haine de oraş; fără port tradiţional, la horă sau la biserică, aşa că unii dintre monografiştii lui Gusti s-au trezit la Cornova că n-au obiect de studiu… (P.N.)

Ionuţ Butoi, în Cooperativa Gusti, face o analiză a unui articol celebru de Mircea Vulnănescu, publicat inţial în revista Dreapta, 1932, „Cele două Românii”, replasîndu-l în contextul discursiv şi intelectual al epocii. Amintim că Ionuţ Butoi este şi autorul unei cărţi recente despre Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Ed. Eikon, 2015: „În numărul 2 din ”Dreapta”, decembrie 1932, Mircea Vulcănescu își publica a doua sa contribuție la acest săptămânal, un articol devenit celebru prin sintagma din titlu: ”Cele două Românii”. Cu toate că tema în care se înscrie articolul este tipică pentru societatea românească interbelică și reocupările monografiștilor gustieni – anume, clivajul multidimensional dintre oraș și sat – există, totuși, controverse sau, mai exact, interpretări eronate ale sensului textului vulcănescian. De departe, cea mai recentă și notabilă astfel de interpretare aparține lui Lucian Boia care, în cartea sa ”Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950” (Boia, 2013), consideră articolul lui Vulcănescu drept un ”simptom de psihoză” naționalistă. Consider că această lectură e deficitară și propun în cele ce urmează o discuție care, evitând polemicile și explicațiile de tip ideologic, se concentrează asupra metodei. Altfel spus, dincolo de problema prevalenței unei anumite grile hegemonice de interpretare a interbelicului românesc, conform căreia clivajele interbelice se înscriu într-un binom ”modernizare” – ”înapoiere” sau ”democrație” – tradiționalism/naționalism/ortodoxism” explicabile doar prin opțiunile ideologice ale actorilor istoriei, critic modul în care textul este pus în contextul său, arătând că, dacă ”focalizăm” obiectivul cercetării la un nivel ”micro”, rezultatul obținut este o imagine mult diferită a dezbaterii interbelice și a mizelor actorilor sociali implicați. Pentru început, voi prezenta mai pe larg modul în care Boia interpretează textul ”Cele două Românii”, trecând, ulterior, la critica punctuală a acesteia și la metoda folosită, pentru a porni, ulterior, propunând o metodă tipică istoriei sociale, anume procedeele istoriei totale ce pleacă de la premise diferite, la o dublă reconstrucție: a cadrului socio-cultural și politic în interiorul căruia se plasează Vulcănescu și a propriilor sale intenții discursive.”

Un film de Alexandru Popescu, la Europa Liberă, Pur şi simplu, despre destinele a două femei care au traversat Prutul în 1990, la „Podul de flori”, şi au hotărît să rămînă în ţara-soră: „La începutul anilor ’90, când URSS era în pragul destrămării, podurile peste Prut au devenit locul unde și-au dat întâlnire rude și prieteni despărțiți de granița cu sârmă ghimpată timp de o jumătate de secol. Mai întâi, la 6 mai 1990, mii de cetățeni români au putut trece Prutul fără să prezinte vreun document. Cu un an mai târziu, cei de pe malul stâng al râului au intrat liber în România. De pe ambele maluri, lumea arunca flori în apă, un gest simbolic de reconstruire a punților demolate. Așa a și fost botezat evenimentul – Podul de flori. Unii dintre cei care trecuseră râul au decis să rămână definitiv pe celălalt mal. De aici, multe destine s-au reunit, altele s-au clădit. Despre două dintre aceste destine, în filmul realizat de Alexandru Popescu.”

Un text cu haz de Mihai Buzea pe contributors.ro cu patru poveşti despre stereotipul neromânilor despre români că aceştia ar fi toţi hoţi (cu specificarea, pe care o fac poate o singură dată în viaţă (P.N.), că şi moldovenii îs tot un soi de români…):  „Îmi iau bere caldă de la arabi și mă-ntorc pe salteaua mea din mansardă. În zilele următoare, patronul-barman mă tot vede la treabă, pe la terasele din zonă, și intră-n vorbă cu mine: „Ai venit la portofele?”. Îi spun că sînt muncitor sezonier, nu hoț de portofele, dar nu mă crede. Îi descos pe băieții de la muncă, iar cei mai vechi îmi povestesc că i se spune Fjodur, că e irlandez și că-i pasionat de Dostoievski. Mă înființez iar la No Problemo, dar mult înainte să apară fauna nopții, și încropesc un dialog cu Fjodur, de pe cu totul alte poziții: preferatul lui e Mîșkin, al meu e Verhovenski, discutăm cu pasiune pînă cînd el mă-ntreabă de ce-am mințit. Îi spun că există și români care nu fură și-i distrug tot Weltanschauung-ul pe care și-l clădise încă din 1990 (!), cînd românii ce năpădiseră Dublinul îi furau mereu bicicleta și-i făceau pipi în cutia de scrisori (Fjodur era sărac, stătea într-un cămin de nefamiliști).”

Un articol foarte bun şi bine scris de Dan Ungureanu pe CriticAtac despre schimbările sociale, religioase şi morale în legătură cu evoluţia familiei de-a lungul istoriei şi în special în epoca modernă. Aceasta în contextul colectării unui număr de trei milioane de semnături în România pentru interzicerea căsătoriei gay: „Moravurile societății se schimbă – apar din cînd în cînd noi frici iraționale colective și noi vînători de vrăjitoare – și ziariștii cer pedepse mai mari pentru… (completați cu ce v-a panicat săptămîna trecută) și parlamentele votează legi care pedepsesc cu asprime… (completați cu ce v-a panicat anul trecut). Ba pedofilii, ba teroriștii, ba traficanții de carne vie sau refugiații sînt dușmanii de sezon. // Drepturile omului sînt drepturi fundamentale, care nu pot fi îngrădite de panici colective sau de moravurile unui loc oarecare. Ele sînt uniforme în spațiu și stabile în timp. // ”România e o țară ortodoxă”. // Ba nu e. România n-a fost niciodată botezată, și nu va fi niciodată îngropată. Există doar ortodocși, unii români, alții nu. Boierii minții și ziariștii puterii ne ambreiază diferit indignările : e scandalos că doi bărbați se sărută sau se țin de mînă. Nu e nici un scandal dacă se închide o fabrică de confecții și trei sute de tinere se duc să se prostitueze în Spania sau să lucreze pe video-chat.”

Vintilă Mihăilescu, în Dilema Veche, despre sărăcia din România, ca o piele de leopoard: „Este o metaforă, folosită mai mult informal, pentru a sugera peisaje economice enclavizate, ca petele de pe blana leopardului: „pete“ de bogăție, „pete“ de sărăcie. Este greu atunci – și eronat – să spui că pielea leopardului este, „în medie“, bej, sau maro, sau café au lait, sau neagră. Cam așa se vede și peisajul sărăciei/bunăstării în România: cu multe pete de sărăcie și de bogăție risipite în spațiu.” (…) „Într-o conferință organizată zilele acestea de SNSPA, Florin Georgescu vorbea despre un „paradox“ românesc: formulat simplist, el constă în faptul că, în ultimii ani, crește bogăția de țară, dar și sărăcia în țară. Explicația este însă – tot simplist spus – cît se poate de clară: inegalitatea distribuției veniturilor și, mai larg, a resurselor și oportunităților. O topografiere rapidă a acestei „justiții spațiale“ deficitare arată cam așa: // La nivel de țară, această inegalitate poate fi ilustrată, de pildă, prin harta investițiilor străine în România. La începutul lui 2015, ea arăta că aproape 60% dintre aceste investiții au mers în București, în timp ce Moldova, împreună cu Dobrogea – adică o treime din țară – au atras doar 7,5% dintre investiții. // În ceea ce privește cele „două Românii“, despre care am mai scris, inegalitatea dintre rural și urban poate fi ilustrată, rapid, astfel: de 3,7 ori mai puțini medici; de 2,5 ori mai puțini salariați; de 6,35 ori mai puțini locuitori cu studii superioare; de 50 de ori mai mulți asistați social; mortalitate infantilă de 1,5 ori mai mare și o rată a mortalității generale considerabil mai ridicată; în fine, venituri pe gospodărie de 2 ori mai mici în rural decît în urban. În ansamblu, după evaluările Elisei Paraschiv, sărăcia rurală a fost de 2,4-3,4 ori mai mare decît sărăcia urbană pînă în 2005 – și continuă să oscileze aproximativ în aceiași parametri pînă în prezent.”

22 de teze despre reinventarea Uniunii Europene de la organizatorii conferinței ”Europe- what’s Left?” :
1          It was always clear and repeatedly stated by Tsipras: no one country would be able to make it by itself. Syriza attempted the impossible, but it won time and politicised the issue of the (debt) crisis and democracy in Europe. At the same time, it acted as a «large catalyst» (Strohschneider) and unmasked the authoritarian-neoliberal character of the current EU project; moreover, it aroused hope for another Europe. Accordingly, we now need to speak differently about many issues within the EU.
        The left in the «core EU countries» has contributed too little towards a shift in the balance of power. The left, which is not actually that small, and includes parties, movements, intellectuals and trade unions both in Germany and in the wider EU, failed to launch a joint initiative that went beyond internal conflicts to find a unifying goal in order to move closer towards the end of austerity and the authoritarian-neoliberal European project.
3          Therefore, we also need to ask what a strategic – and not just an issue-related – position would actually have to look like if it were to have a chance of changing the current balance of power. This, of course, brings us back to the question of organising: we need to increase our numbers! Importantly, we can learn a tremendous amount in this regard from the lessons learnt in Greece and Spain since 2011. These two countries have shown that the grassroots can be broadened through a strategy that deploys civil-societal organising to strongly intervene in specific everyday social relations and link these relations to changed practices within the left-wing mosaic. This strategy could provide the left with influence above and beyond the usual left-wing and activist milieus. Structures of solidarity based on mutual support and political organising, and that link new types of «connected parties» (Porcaro) would be central to this. Syriza, the connected local platforms (in other ways), and Podemos (at least in some respects), act as condensation points that could translate civil-society self-organisation and protest into a perspective for taking over government power. However, before we can «fail» as well as Syriza has, we will first need to meet its success in other countries. Or perhaps we should take an entirely different path?” (restul sunt aici).

”La sfâr­și­tul săp­tămâ­nii tre­cute, fun­cţio­na­rii Vla­di­mir Coteţ, vice­pri­mar de Chi­și­nău, Radu Blaj, șef adjunct al Dire­cţiei gene­rale arhi­tec­tură, urba­nism și rela­ţii fun­ci­are, și Vita­lie Știrbu, inspec­tor prin­ci­pal în cadrul Inspe­cţiei de Stat în Con­stru­cţii, sec­tor Bota­nica, împre­ună cu doi antre­pre­nori, în rol de inter­me­di­ari, Nico­lae Șaban și Vio­rel Cor­ne­scu, au fost reţi­nuţi și pla­saţi în izo­la­tor, fiind învi­nuiţi de ofi­ţe­rii Cen­tru­lui Naţio­nal Anti­co­ru­pţie (CNA) și pro­cu­ro­rii Pro­cu­ra­tu­rii Anti­co­ru­pţie (PA) de coru­pere pasivă, tra­fic de influ­enţă, fals în acte publice şi depă­şi­rea atri­bu­ţi­i­lor de ser­vi­ciu. Ulte­rior, jude­că­to­rul de instru­cţie i-a apli­cat lui Coteţ un man­dat de arest pen­tru 25 de zile, lui Blaj un man­dat de 10 zile de arest, 25 de zile lui Știrbu și câte 20 de zile de arest lui Șaban și Cor­ne­scu. Între timp, vineri, 3 iunie, Jude­că­to­ria Buiu­cani a decis ca Radu Blaj să fie anche­tat în con­ti­nu­are în arest la domi­ci­liu. Potri­vit date­lor pre­li­mi­nare ale anche­tei, făcute publice de CNA, fun­cţio­na­rii Pri­mă­riei, prin înţe­le­gere pre­a­la­bilă cu inter­me­di­a­rii, ar fi admis diverse abu­zuri, con­tra unor sume de bani, pen­tru pres­ta­rea dife­ri­tor ser­vi­cii, pre­cum urgen­ta­rea per­fec­tă­rii unor acte pen­tru rece­pţia finală a imo­bi­le­lor; urgen­ta­rea eli­be­ră­rii acte­lor pen­tru schim­ba­rea sta­tu­tu­lui zone­lor tere­nu­ri­lor; per­fec­ta­rea acte­lor în vede­rea pri­va­ti­ză­rii spa­ţi­i­lor nelo­ca­tive. Cea mai mare sumă esto­rcată de fun­cţio­na­rii Pri­mă­riei, docu­men­tată de CNA, este 12 000 de euro, anu­nţa CNA.” (Ziarul de Gardă).

”Neoliberalismul mareste inegalitatile si beneficiile sale au fost “exagerate”: acest verdict nu vine din partea militantilor de extrema stanga ci de la FMI, un aparator traditional al acestei doctrine economice, scrie AFP. “Beneficiile anumitor masuri care constituie o parte importanta a agendei neoliberale par sa fi fost usor exagerate”, scriu trei membri ai departamentului de cercetare al Fondului Monetar International, intr-un articol recent. Potrivit acestora, costul acestor politici in termeni de crestere a inegalitatilor este in schimb “tangibil”, la fel ca si efectele lor asupra activitatii economice. “Cresterea inegalitatilor (…) diminueaza nivelul si viabilitatea cresterii”, spun ei, in revista Finance & Development din luna iunie, publicata de FMI. Cei trei experti s-au interesat de doua axe ale doctrinei neoliberale, care vizeaza reducerea ariei de interventie economica a statului: libera circulatie a capitalurilor si politicile de austeritate bugetara. Potrivit evaluarii lor, anumite transferuri de capital, in special investitiile externe direct, pot cu siguranta sa sustina cresterea unei tari, dar alte fluxuri alimenteaza din contra, pe termen scurt, volatilitatea financiara si “cresc riscul de crash”.  In ceea ce priveste austeritatea, care mai este denumita si consolidare bugetara, expertii FMI subliniaza costul pe care il presupune – cresteri de impozite, reduceri de cheltuieli publice – care sunt uneori “mai importante”, in special in tarile (Germania, Statele Unite, Marea Britanie) unde aceste cure de austeritate nu sunt indispensabile. “Costurile legate de productia mai slaba, de reculul statului-providenta si de somaj au fost subestimate”, adauga articolul, care nu reprezinta insa in mod necesar pozitia oficiala a institutiei.”(Hotnews.ro).
Studiul FMI se găsește aici – http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2016/06/ostry.htm

Herve le Bras sugerează reformarea sistemului de pensii în Franța pe trei dimensiuni: Lizibilitate, Solidaritate și Libertate: ”C’est tout le système des retraites qu’il faut repenser : le monde du travail, la situation des femmes et le niveau de vie en France ont trop évolué depuis les années 60 pour qu’on continue à réformer par petites touches. Or, au moins quatre conditions du système français de retraite au moment de sa création par les ordonnances de la sécurité sociale en 1945 ont changé. 1) La longévité : en 1945, à 65 ans, l’espérance de vie d’un homme était de 10 années. A l’âge légal de départ, 61 ans, aujourd’hui, elle est de 21 ans. 2) Les services publics, mal payés au sortir de la guerre, avaient de la difficulté à recruter en période de plein-emploi, d’où les régimes spéciaux. Mieux payés en comparaison du privé, ils offrent, maintenant, la sécurité de l’emploi en période de chômage massif. Leur singularité n’est plus autant justifiée. 3) La pauvreté : encore en 1960, 40 % des personnes âgées étaient au-dessous du seuil de pauvreté. Même s’il demeure des situations difficiles, la pauvreté des âgés est plus faible aujourd’hui que celle des actifs et encore plus que celle des jeunes. 4) L’activité féminine. Toujours en 1960, moins d’une femme sur deux était active, d’où la réversion et les avantages familiaux. Aujourd’hui, 85 % des femmes de 25 à 55 ans sont actives. Les mesures natalistes n’ont plus le même sens dès que l’on concilie vies familiale et professionnelle.Manipuler les boutons qui se nomment taux de cotisation, niveau des pensions, âge légal de cessation d’activité, durée de cotisation ne permet plus de faire face à une société qui a changé globalement. La nature des emplois, leur stabilité, le niveau d’éducation, les mutations familiales n’ont plus rien à voir avec la société française de 1945. Repenser le système de retraite, c’est faire confiance au citoyen pour gérer son propre parcours d’activité. Un système de point (ou «notionnel») est le plus simple et compréhensible. La valeur du point peut être modulée (pénibilité, congés de maternité, arrêts maladie). Un âge limite ou une durée de cotisation n’est plus nécessaire : chacun peut arbitrer entre nombre d’années de cotisation et niveau de sa retraite, et éventuellement reprendre du travail. Le minimum vieillesse, qui existe depuis longtemps, peut servir de filet de sécurité aux moins prévoyants. Mais, dira-t-on selon l’adage d’Alfred Sauvy, les retraites de l’année sont payées par les actifs de l’année. Une fluctuation du niveau des pensions est alors possible. Elle peut être amortie par un fonds de stabilisation tel que celui qu’avait créé le gouvernement Jospin. Ce sont quelques pistes de discussion. Une discussion qui doit être ouverte pour refonder un système adapté à notre époque, respectueux des choix individuels tout en restant solidaire et surtout lisible, compréhensible car c’est ce qui le fera accepter.”

Economistul Alain Lipietz deschide discuția despre ierarhia normelor în Europa: ”La paralysie de la France dans un conflit social cristallisé sur l’article 2 de la loi El Khomri paraît surréaliste. Pourtant l’enjeu est immense : la défense de la hiérarchie des normes. La « hiérarchie des normes » a été théorisée par le philosophe Hans Kelsen. Elle s’opposait principalement à la doctrine de la « décision souveraine » formulée par le philosophe nazi Carl Schmitt. Elle affirme que même la démocratie ne peut voter n’importe quoi. Chaque norme juridique doit respecter une norme supérieure. Toute loi doit respecter la constitution et celle-ci une certaine conception des droits de la personne humaine. Et au-dessus ? On admet que la loi de l’Union européenne domine les constitutions nationales. Face à l’article 2, la Charte européenne des droits fondamentaux et la directive européenne sur le temps de travail apparaissent en effet comme des garanties salutaires !  Mais la difficulté principale est l’articulation entre démocratie représentative et démocratie sociale. Nous sommes dans un pays « de droit romain » qui donne la primauté à la loi sur le contrat entre partenaires sociaux, ce qui n’est pas le cas des sociales-démocraties de l’Europe du Nord, « de droit germanique ». Notre hiérarchie, c’est : droits de l’homme – Constitution – loi – conventions collectives de branche – accords d’entreprise. Chaque étage constitue un minimum pour l’étage inférieur. La dynamique du progrès social était donc initiée par un accord d’entreprise « pionnier » puis devenait de par la loi un minimum, « effet cliquet » qui interdisait le retour en arrière et protégeait les pionniers d’une concurrence par « dumping social ». La hiérarchie des normes a commencé à être érodée par la loi Aubry 2 qui stipulait que des accords de branche pouvaient déroger à la loi. Mais la loi El Khomri va beaucoup plus loin. Citons le justificatif : « La primauté de l’accord d’entreprise en matière de durée du travail devient le principe de droit commun. » Où est le problème ? Tout simplement que dans les entreprises où le pouvoir collectif des travailleurs est faible, le contrat sera très défavorable, exerçant ainsi une concurrence vers le bas sur toutes les entreprises. L’effet cliquet a disparu. C’est bien le but : s’aligner dans la concurrence internationale sur cette « course vers le bas » à coup de dumping social, qui fait rage depuis les années 80.”

Naomi Klein în The London Review of Books despre ”colonialismul verde” și mizele luptei împotriva încălzirii globale: ”I grew up in a Jewish community where every occasion – births and deaths, Mother’s Day, bar mitzvahs – was marked with the proud purchase of a JNF tree in the person’s honour. It wasn’t until adulthood that I began to understand that those feel-good faraway conifers, certificates for which papered the walls of my Montreal elementary school, were not benign – not just something to plant and later hug. In fact these trees are among the most glaring symbols of Israel’s system of official discrimination – the one that must be dismantled if peaceful co-existence is to become possible. The JNF is an extreme and recent example of what some call ‘green colonialism’. But the phenomenon is hardly new, nor is it unique to Israel. There is a long and painful history in the Americas of beautiful pieces of wilderness being turned into conservation parks – and then that designation being used to prevent Indigenous people from accessing their ancestral territories to hunt and fish, or simply to live. It has happened again and again. A contemporary version of this phenomenon is the carbon offset. Indigenous people from Brazil to Uganda are finding that some of the most aggressive land grabbing is being done by conservation organisations. A forest is suddenly rebranded a carbon offset and is put off-limits to its traditional inhabitants. As a result, the carbon offset market has created a whole new class of ‘green’ human rights abuses, with farmers and Indigenous people being physically attacked by park rangers or private security when they try to access these lands. Said’s comment about tree-huggers should be seen in this context. (…) Fossil fuels aren’t the sole driver of climate change – there is industrial agriculture, and deforestation – but they are the biggest. And the thing about fossil fuels is that they are so inherently dirty and toxic that they require sacrificial people and places: people whose lungs and bodies can be sacrificed to work in the coal mines, people whose lands and water can be sacrificed to open-pit mining and oil spills. As recently as the 1970s, scientists advising the US government openly referred to certain parts of the country being designated ‘national sacrifice areas’. Think of the mountains of Appalachia, blasted off for coal mining – because so-called ‘mountain top removal’ coal mining is cheaper than digging holes underground. There must be theories of othering to justify sacrificing an entire geography – theories about the people who lived there being so poor and backward that their lives and culture don’t deserve protection. After all, if you are a ‘hillbilly’, who cares about your hills? Turning all that coal into electricity required another layer of othering too: this time for the urban neighbourhoods next door to the power plants and refineries. In North America, these are overwhelmingly communities of colour, black and Latino, forced to carry the toxic burden of our collective addiction to fossil fuels, with markedly higher rates of respiratory illnesses and cancers. It was in fights against this kind of ‘environmental racism’ that the climate justice movement was born.”

Roberto Saviano a declarat Marea Britanie drept cea mai coruptă țară din lume pentru faptul că funcționează ca un paradis pentru tot soiul de evaziuni fiscale și bani murdari: ”Britain is the most corrupt country in the world, according to journalist Roberto Saviano, who spent more than a decade exposing the criminal dealings of the Italian Mafia. Mr Saviano, who wrote the best-selling exposés Gomorrah andZeroZeroZero, made the comments at the Hay Literary Festival. The 36-year-old has been living under police protection since publishing revelations about members of the Camorra, a powerful Neapolitan branch of the mafia, in 2006. He told an audience at Hay-on-Wye: “If I asked you what is the most corrupt place on Earth you might tell me well it’s Afghanistan, maybe Greece, Nigeria, the South of Italy and I will tell you it’s the UK.  “It’s not the bureaucracy, it’s not the police, it’s not the politics but what is corrupt is the financial capital. 90 per cent of the owners of capital in London have their headquarters offshore. “Jersey and the Cayman’s are the access gates to criminal capital in Europe and the UK is the country that allows it. That is why it is important why it is so crucial for me to be here today and to talk to you because I want to tell you , this is about you, this is about your life, this is about your government.”

LEGĂTURI.

O lecție a lui Bernard Liataer, arhitectul monedei euro,  despre monedele complementare/alternative/

Remix Bunuri Comune – un catalog colaborativ al resurselor (persoane, texte) despre bunurile comune.

Discuția Kaputtalismus oder sozialistischer Kompromiss? la Rosa Luxemburg Stiftung (Berlin) despre Capitalism și Socialism.

 O galerie de imagini pe site-ul Spiegel despre seceta din Etiopia.

O ediție a emisiunii ”Against the Grain” despre încălzirea globală.

CĂRȚI.

Armin HEINEN – România, Holocaustul şi logica violenţei, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2011. O recenzie de Bogdan V. Enache, în revista 22, la cartea lui Armin Heinen, despre Holocaust în România: „Versiunea românească a Holo­caus­tului, dacă ne putem ex­prima astfel, se singularizează prin faptul că nu a fost o sim­plă anexă a politicii de exter­mi­nare a populaţiei evreieşti (rome ş.a.m.d) europene dusă de Germania nazistă, deşi ea s-a desfăşurat în siajul şi sub influenţa inextricabilă a acesteia, odată cu re­ori­en­tarea politică a României după trauma pier­derilor teritoriale suferite în vara anu­lui 1940. Ea s-a diferenţiat de soluţia fi­nală a lui Hitler prin ambivalenţă şi parţia­litate (trăsături împărtăşite cu contribuţia încă mai puţin cunoscută a Bulgariei la Holocaust), dar mai ales prin caracterul său ad-hoc şi „turco-balcanic“ de puri­fi­ca­re etnică, după cum am spune astăzi. Ea s-a concentrat asupra unor regiuni fron­ta­liere, imediat după ce au fost recuperate du­pă un prim val de epurări şi deportări so­vietice, neamintite de autorul cărţii, și – în ciuda crimelor şi masacrelor de par­curs – nu prevedea în mod expres ca in­ten­ţie ul­timă anihilarea fizică a populaţiei de­sem­nate indezirabile, ci doar de­po­se­da­rea eco­nomică şi relocarea acesteia în afa­ra gra­ni­ţelor naţionale. „Uciderea şi moar­tea în masă nu fuseseră planificate – conchide Heinen –, ci au fost rezultatul unei crize provocate, în primul rând, de tendinţele negativiste ale culturii politice ro­mâ­neşti, datorate războiului şi subordonării faţă de Germania. Nu au existat o po­li­tică unitară şi o ideologie omogenă, care ar fi putut explica acum totul.“ (p. 26). (…) totuşi, de la în­fiin­ţarea lor, în a doua parte a anului 1941, şi până la des­fiinţarea lor completă, la în­ceputul anului 1944, la­gărele de deportare din Gu­vernământul Transnistriei administrate de România – în ciuda unei mor­talităţi ridicate în rândul populaţiei in­ternate, survenite pe fondul unor ame­najări improvizate, al deficitului de hrană, al asistenţei medicale precare, care a dat naştere unei epidemii de tifos, şi al abu­zurilor şi crimelor comise de jandarmii ro­mâni, de personalul auxiliar de pază ucrai­nean ori de incursiunile trupelor SS şi ale miliţiilor civile organizate în enclavele ger­mane – nu au fost lagărele cu activitate in­dustrială de exterminare din Guver­nă­mân­tul General al Poloniei administrate de Ger­mania nazistă.”

Axel Honneth, Die Idee des Sozialismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016. „Socialismul e o idee bună aplicată prost”. Oare unde am mai auzit asta? Cine-o fi zis-o? Şi cine a sărit ca muşcat de şarpe şi a schimbat direcţia atacului de la crimele regimurilor comuniste la denunţarea caracterului criminal al ideii politice însăşi care le stătea la bază? Şi, în cele din urmă, cum stau lucrurile? Ideea era proastă, sau doar punerea ei în practică? Sau amândouă? Cu punerea ei în practică ne-am lămurit. E ca în bancul celebru, pe care îl spunea cu plăcere un bătrân profesor: „No, am construit socialismul – când îl dăm în folosinţă?”.  Iar ideea nu pare să fie tocmai străină de rezultate. Axel Honneth, succesorul lui Horkheimer, Adorno şi Habermas la conducerea Şcolii de la Frankfurt (un bastion al stângii occidentale a secolului al XX-lea) contrazice această bine-cunoscută exonerare a unei idei. Analizat în elementele sale componente, constată Honneth în cea mai recentă carte a sa, socialismul are probleme de construcţie ideatică, aşa că ar trebui să spunem, în cel mai bun caz, că el a fost, la un moment dat, o idee bună – cândva, prin secolul al XIX-lea -, dar în niciun caz nu mai este, în acea formă, devenită clasică, de pus în practică azi de nicio societate cât de cât în contact cu ea însăşi. Ba mai mult: condiţiile istorice care o făceau relevantă au dispărut după cea de-a doua conflagraţie mondială. Anticomuniştii trebuie că se simt răzbunaţi: Iată o voce autorizată dinspre stânga care pare să le dea dreptate! Lasă că, de la nivelul analizei sale, criticile „nimicitoare” aduse ideii socialiste sunt în cel mai bun caz nişte jumătăţi de adevăr interesate. Sociologul german e în căutarea, ca să spunem aşa, unor adevăruri şi jumătate: doreşte să vadă dacă şi cum ar putea redeveni ideea socialistă eficace astăzi. Honneth identifică mai întâi trei elemente componente ale socialismului care funcţionează ca nişte „autoblocanţi” ai evoluţiei şi realizării sale istorice, făcând, astfel, ca punerea sa în practică să fi fost până acum, în mod fatal, şablonardă. Deloc întâmplător, aceste elemente sunt şi cele vizate de cele mai cunoscute argumente ideologice ale dreptei. Dar să o luăm de la început, de la ideea socialismului. Ideea socialistă e totuşi ceva mai mult decât fantoşele naţionalizării proprietăţii sau ale redistribuirii bogăţiei statelor. Ea îşi trage seva din principiile noii societăţi avute în vedere de revoluţia franceză, căutând să elimine răul din relaţiile sociale prin proiectarea unei noi societăţi guvernată de principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Ce-i preocupa cel mai mult era stânjenirea reciprocă a libertăţii oamenilor şi inegalităţile care rezultă din relaţiile economice capitaliste ale începutului de secol al XIX-lea, şi văd soluţia în punctul orb al noului sistem de norme burgheze: fraternitatea. În esenţă, viziunea părinţilor fondatori ai ideii socialiste (Owen, Fourier, Saint-Simon, Proudhon) era o lume în care, în activitatea lor, oamenii să nu mai fie în căutarea permanentă a realizării scopurilor personale, ci să se înfrăţească în urmărirea unui scop comun. Cu alte cuvinte, socialismul visează o societate în care oamenii să nu fie unii contra alţii, unii lângă alţii, sau, tranzacţional, unii pentru alţii(miteinander), ci să fie „unii pentru alţii” în mod firesc şi necondiţionat (füreinander); în care conceptul liberal al libertăţii, înghesuit în individ, să fie eliberat la rându-i ca să poată să se unească cu cel al fraternităţii; o societate, aşadar, clădită pe libertatea socială, holistă, altruistă, şi nu pe cea individuală, egoistă. Iar conflictul aparent dintre libertatea socială şi cea individuală  ar fi de rezolvat prin înlocuirea conceptului negativ al libertăţii individuale din sistemele normative burgheze, care se întinde până la marginile libertăţii altui individ cu o nouă reprezentare a sa, pozitivă. Anume urmărirea scopurilor proprii trebuie să fie concepută, de fiecare dată, ca o condiţie a realizării scopurilor celorlalţi. Dar această idee politică generoasă şi ambiţioasă, rezultată din acelaşi impuls al revoluţiei franceze care dă naştere societăţii burgheze, are, cum spuneam, trei „defecte congenitale”: În primul rând, sectorul vieţii umane în care vede problema şi rezolvarea ei este exclusiv cel al relaţiilor economice (şi asta încă înainte de Marx); în acest fel, în mod misterios, de dragul economiei politice, pierde din vedere întregul domeniu al politicului, faţă de care nu pare să construiască o imagine coerentă. De aici şi până la afirmaţia că socialismul e în esenţa sa antidemocratic sau chiar totalitar nu e decât un pas, pe care adversarii ideologici l-au făcut cu atât mai uşor cu cât se simt invitaţi de un al doilea defect congenital al socialismului: Încă de la începuturile sale, ideea socialistă cuprinde un element mesianic, convingerea că revoluţia socialistă învingătoare este asigurată istorico-filosofic. „Religia revoluţiei” a socialiştilor francezi timpurii descrisă de Talmon ca inspirând „democraţiile mesianice totalitare” ale epocii devine apoi, pentru grăbiţi, „totalitarism” iar socialismul e luat în derâdere ca încălzind la sân naivităţile determinismului istoric. Un al treilea defect congenital este ideea că în interiorul ordinii social-economice capitaliste există o categorie care i se opune peremptoriu, asigurând astfel condiţiile pragmatice ale schimbării sociale prevăzute. Nu trebuie să ne uităm foarte departe ca să vedem ce s-a ales din proletariat, în vest ca şi în est, în contextul istoric al revoluţiilor industriale care s-au succedat din secolul al XIX-lea încoace, şi la care, din câte observă Honneth, cel puţin, ideea socialistă n-a reuşit să se adapteze. Nu există un cer platonician al ideilor politice – ele sunt condamnate să-şi ducă existenţa în istorie, se nasc şi pier în obiecte de rând. Eforturile lui Axel Honneth de a evalua ideea socialismului în calitate de construct „ideologic” (un termen pe care ne străduim şi aici să-l evităm, nu e clar cu câtă dreptate şi cât succes) şi a reconsidera potenţialul contemporan al ideii socialismului arată, în acelaşi timp, cât de fragilă şi friabilă e şi ideea neoliberalismului – cu toate pretenţiile sale că victoria sa globală i-ar asigura nemurirea, că sărbătorirea zgomotoasă a triumfurilor ei ar putea amuţi orice altă alternativă la ordinea ei a lumii. În cele din urmă, dezorientarea şi furia neputincioasă a sute de milioane de oameni faţă de starea de lucruri actuală, speră autorul, împrumutând versurile lui Whitman, îşi pot regăsi drumul spre ideea libertăţii sociale, care-şi „aşteaptă, răbdătoare, vremea” de două secole – doar de-ar mai fi curaj. Pe lângă curaj ar mai trebui luată la pilă ideea asta, că e mâncată de rugină. Iar Honneth, încrezător în valoarea ideii de libertate socială, propune revizuirea socialismului, pe două direcţii care, după analiza anterioară, sunt previzibile. Pe de-o parte, noul socialism trebuie să renunţe la modul în care a înţeles producerea schimbării radicale a societăţii, pe scurt, trebuie să renunţe la moştenirea mesianică în favoarea experimentalismului. În acelaşi timp, el trebuie să renunţe la a se adresa unei clase aparte fie ea numită proletariat sau mase salariate deposedate, şi la ochelarii de cal ai relaţiilor economice, pentru a putea concepe moduri de instituţionalizare a libertăţii sociale în toate sferele vieţii. Simpla implementare a libertăţii sociale la nivelul relaţiilor de producţie nu rezolvă oricum problema, căci nu a condus în practică, şi nu conduce nici în teorie la dizolvarea tuturor determinaţiilor omului în cea de producător. Miza noului socialism ar fi, aşadar, o „formă de viaţă democratică” care să se adreseze cetăţenilor, şi nu producătorilor, şi anume în toate cele trei sfere ale vieţii pe care le cunoaşte epistemologia socială honnethiană: cea a pieţei şi relaţiilor de producţie, la fel ca şi cele ale „iubirii, căsniciei şi familiei” şi cea politică şi publică – domenii în care socialismul s-a arătat până acum puţin interesat să extindă conceptul său al libertăţii colective.  Toate acestea, arată Honneth, trebuie să ţină cont de dinamica relaţiilor dintre aceste sfere sociale şi de desincronizările dintre evoluţiile lor. Pentru că Honneth nu îşi propune oricum să scrie, în această carte, doctrina politică a unui nou socialism, ci doar să indice punctele şi direcţiile în care ar trebui reconstruită ideea socialismului pornind de la o reflecţie critică asupra istoriei sale, ar fi lipsit de onestitate să ne repezim să-i criticăm în vreun fel sugestiile. Mai ales că, dacă demonstrează ceva, această carte demonstrează onestitatea unui om şi a eforturilor şi convingerilor sale. De aceea, fiecare poate să se aleagă cu ceva. Cel convins că socialismul „nu poate să meargă” va găsi în primele două capitole argumente mai bune, mai solide şi mai clare decât în toate articolaşele isterice ale anticomunismului românesc; cel care, sătul să spună că „nu merge”, vrea totuşi să-şi poată convinge bunicul „de ce n-a putut merge”, poate, apela cu încredere tot la această lucrare; iar cel care, din motive misterioase, ar vrea să afle „cum ar putea merge, totuşi, socialismul” va găsi un ghid pentru a-şi imagina, pe cont propriu, un viitor alternativ al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii care domneşte în zilele noastre. (Lorin GHIMAN)

 FILME.

Carol, în regia lui Todd Haynes, cu Kate Blanchett şi Rooney Mara în rolurile principale (vezi cronica din The Guardian), e un film frumos, de o eleganţă catifelată, despre o poveste de dragoste între două femei, Carol, o burgheză cuadragenară, a cărei căsnicie se destramă după o viaţă de cuplu ciuruită de lacune afective, şi Therese, o tînără vînzătoare într-un magazin de jucării, care visează să devină fotografă. Filmul, acţiunea căruia se petrece într-un oraş mare american din anii 1950, într-o epocă îmbîcsită de valori conservatoare, reuşeşte să ţese o intrigă în acelaşi timp suavă şi cu caracter. Două femei, din generaţii, culturi şi clase diferite, fac o pasiune una pentru alta. Dezaprobarea societăţii este însă redată în culori estompate, fără accente de victimizare militantă. Relaţia dintre cele două personaje evoluează pe fundalul divorţului lui Carol, în care este pusă în joc statutul copilului, soţul ameninţînd-o că o va lipsi de dreptul parental. Dar Carol, deşi e o fire puternică, nu se angajează într-o bătălie de rutină cu soţul ei pentru dreptul de tutorat exclusiv asupra copilului, ci îşi asumă o poziţie aparent secundară, revendindicînd doar dreptul de a-şi vedea periodic copilul. Dar astfel, protagonista îşi cucereşte spaţiul său intim, la care nu renunţă în folosul copilului, aşa cum s-ar aştepta într-o Americă a valorilor patriarhale. Un film frumos, finuţ, sugestiv… De văzut. (P.N.)

Approaching the Unknown (2016, regizat de Mark Elijah Rosenberg). E un film sci-fi …fără acțiune. Oficial, eroul filmului – William D. Stanaforth – pornește spre planeta Marte, fiind primul om care merge încolo pentru a stabili o colonie (Nimeni nu a trăit pe Marte, și nici nu a murit acolo, zice de cîteva ori Stanaforth). Filmul însă explorează frămîntările lui Stanaforth în drumul spre planeta roșie – un om mic într-o corabie firavă, călătorind prin și coplești de imensele întinderi ale cosmosului.  Acțiunea filmului e pe intern, în dialogurile interne ale lui Stanaforth, în însemnările sale de jurnal. ”Dacă apariția vieții pe Pămînt e o taină misterioasă. întreținerea ei în cosmos reprezintă doar o problemă inginerească.”). Recunosc, cînd am pornit filmul, mă așteptam la un Insterstellar sau altceva cu imagini și action, dar am descoperit o elegie, pe alocuri nostalgică, pe alocuri eroică. (V.S.)

The Confirmation (2016, regizat de Bob Nelson). Un film cald, uman. E despre un bărbat cu probleme de dependență de alcool care stă un week-end cu feciorul (soția, de care e divorțat, pleacă la un seminar)…În 2 zile de aventuri și întîmplări stupide cei doi învață să construiască o relație – unul reușește să își controleze alcoolul iar celălalt își descoperă tatăl…(V.S.)

imagine de fundal: un vapor cu imigranți africani în Marea Mediterană pe cale de a naufragia.

DRAGI CITITORI AI REVISTEI DE DUMINICĂ, REDACȚIA PLATZFORMEI A DECIS SĂ IA O MICĂ VACANȚĂ PENTRU REVISTĂ, PE PERIOADA VERII.
NE REVEDEM ÎN SEPTEMBRIE.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>