ANALIZE RECENTE SOCIAL

Pacienţii dintr-un spital de psihiatrie în tranziţie: între depersonalizare şi strategii de supravieţuire (II)

Prima partea a acestui articol poate fi citit aici.

O relaţie de neîncredere şi teamă

Diverse organizaţii de apărare a drepturilor omului şi echipe de jurnalişti de investigaţii au raportat numeroase abuzuri care au avut loc în cadrul spitalelor şi internatelor cu profil psihiatric din R. Moldova. Au fost de asemenea făcute unele tentative de anchetă socială în spitalele psihiatrice din municipiile Bălţi şi Chişinău[1], dar ele au avut mai degrabă o cuprindere limitată, iar experienţele pacienţilor psihiatrici au fost studiate destul de sumar. Faptul că persoanele care au mers în aceste instituţii pentru a relata despre ele reprezentau organizaţii de interes public a jucat în defavoarea lor, întrucât personalul a avut grijă să limiteze cât mai mult contactul tête-à-tête dintre aceştia şi pacienţi. Chiar şi echipele de monitorizare ale Centrului pentru Drepturile Omului în Moldova au fost însoţite pe tot parcursul vizitei la Spitalul Clinic de Psihiatrie de şeful secţiei şi de asistenta medicală superioară care nu au reacţionat în nici un fel la solicitările insistente de a permite discuţiile confidenţiale cu pacienţii şi cu personalul secţiei[2]. Avantajul meu pe parcursul aflării în acest spital a fost că nu am reprezentat nicio instituţie; eram acolo pe cont propriu, cu scopul de a face o investigaţie sociologică, lucru perceput ca fiind relativ inofensiv de către administraţie care mi-a permis accesul în secţiile spitalului, iar medicii şefi de secţii au fost destul de cooperanţi, care mi-au înlesnit contactele cu pacienţii, sugerându-mi anumiţi subiecţi, punându-mi la dispoziţie o încăpere separată pentru interviuri cu aceştia, sau permiţându-mi libera circulaţie prin salone pentru a identifica personal pacienţi care ar fi disponibili să discute despre viaţa lor. Pacienţii înşişi, unii, şi-au exprimat mirarea faţă de libertatea pe care o am, ca persoană din afara instituţiei, de a purta discuţii tête-à-tête cu ei:

Medicii nu se tem să vă permită să dicutaţi cu pacienţii, că ar putea să se descopere tot adevărul? (Nataşa)

Da’ nu vă temeţi? Că cineva o să vă preseze…, o să vă-ntrebe… Că…, singură, puteţi să faceţi… probleme cu ceva doctorilor. Într-adevăr, ce se petrece aicia…, nişte chestiuni că… Doamne fereşte, ţi se scoală păru-n cap…! (Nicolae)

O parte din subiecţi m-au întâmpinat cu prudenţă, chiar cu suspiciunea că aş fi „de partea medicilor”, „trimisă de ei”:

– Da’ cine v-o trimis aicia?
– Nu m-a trimis nimeni. Am venit singură. Fac o cercetare.
– Ei, da’ nu mai cred eu asta!
– Da’ de ce?
– Da’ nu mai cred. Ei, îmi bateţi mie capu’!
– Fac o cercetare sociologică.
– Ei, hai. Ş-ap’ cui o să transmiteţi aiestea?
(înregistrarea şi însemnările pe care le fac) (Angela)

Foarte interesant cu ce vă ocupaţi. Dar totuşi ceea ce faceţi este pentru dvs. personal sau…, sau… pentru spital? (Igor)

– Spuneţi-mi, dar dacă ei (medicii – n.a.) asta vor asculta? (se referă la înregistrare)
– E o cercetare personală, nu lucrez pentru ei şi totul este sub anonimat.
– Vă felicit!
(Nataşa)

Neîncredere şi teamă – în mare, la aceste două aspecte se reduce relaţia pacienţilor cu medicul curant (medicul sub a cărui directă îngrijire se află un bolnav). Intervievaţii coborau vocea, vorbind aproape în şoaptă când exprimau o atitudine mai critică faţă de condiţiile din spital, faţă de atitudinea personalului sau faţă de tratament; schimbau subiectul discuţiei sau tăceau când se întâmpla să intre cineva din personal în încăperea în care discutam; mă rugau o dată în plus, în pofida acordului de consimţământ semnat, prin care li se garanta confidenţialitate şi anonimat, ca unele dezvăluiri să rămână „între noi”, „să nu se audă” pentru că au fost spuse „po secretu”: Las’ să fie o taină! O taină-n inima ta ş-a me! (Svetlana) Deşi nu e nicio taină. Sunt lucruri de altfel (bine) ştiute. Condiţiile materiale precare din spital, instrumentarul diagnostic şi de tratament învechite, atitudinea şi comportamentul abuziv al personalului medical faţă de pacienţi şi încălcarea drepturilor acestora au fost mediatizate într-un fel sau altul. S-a vorbit, în schimb, mai puţin despre felul în care pacienţii reuşesc să reziste în aceste condiţii, strategiile de adaptare pe care le pun în practică pentru a-şi păstra echilibrul moral într-un asemenea mediu.

Pierderea suportului social

Pentru a analiza relaţiile pacienţilor cu membrii familiei, cu rudele, cu prietenii şi oamenii din mediul social din care provin, vom lua drept referinţă noţiunea de „capital social” în accepţia lui Pierre Bourdieu[3]. În acest sens, capitalul social reprezintă toate formele de resurse sociale pe care un individ le are, le moşteneşte, le dobândeşte, le cultivă pe parcursul vieţii şi pe parcursul socializării. Este vorba de familie, prieteni intimi, prieteni pe care poate să se bizuie la nevoie, rude, vecini, cunoştinţe, care la rândul lor au (sau nu au) şi ei anumite resurse sociale. În cazul pacienţilor psihiatrici este de menţionat că mulţi aveau deja un suport social fragil, un deficit de capital social, înainte de a ajunge a fi spitalizaţi. Odată cu spitalizarea, persoanele bolnave psihic dobândesc „oficial” acest statut discalificant, mai ales atunci când este vorba de spitalizare repetată, ani la rând, ceea le-a creat imaginea de bolnavi cronici, fapt care a acutizat şi mai mult deficitul de suport social pe care-l aveau, conducând în majoritatea cazurilor analizate la pierderea lui. Iată câteva mostre de discurs despre deficitul de capital social pre-spitalizare:

Chiar dac-am avut familie, eu n-am avut nici mamă, nici tată, nici frate, nici soră. Am fost singurică cuc! N-am simţit pe nimeni alăturea de mine. (Alexandra[4])

Părinţii mei au fost cam absenţi la trăirile mele. Ei erau întotdeauna ocupaţi cu serviciul, cu ce părere au sătenii, ce vorbeşte lumea, şi ei nu prea s-au interesat de lumea mea interioară. (…) Noi eram două fete şi mama nu era…, făcea diferenţă, ştiţi? Pe una, care era mai mică, o alinta, fiindcă ea o să rămână la bătrâneţe cu dânşii, pe mine… – mai deoparte, mai aşă-ia…, nu prea… (…) Mama mea mă urăşte pur şi simplu. (…) Eu îs singură. (Liuba)

Acest discurs despre singurătate, despre cum e să fii şi să te simţi singur în pofida faptului că trăieşti în familie nu e numai despre absenţa unei relaţii afectiv-suportive sau de comunicare normală, ci, dacă e să vedem în ansamblu relatarea pacienţilor şi să deschidem parantezele acestei chestiuni, e ca şi cum am deschide cutia Pandorei în care vom găsi la pachet: ostilitate, conflicte, agresivitate, duşmănie, bătăi etc.

În cazul existenţei unor rudimente de relaţii familiale ale pacientului, acestea pur şi simplu se pierd şi dispar din cauza repetatelor agravări ale bolii şi repetatelor internări:

Înainte vine fratele, mă vizita, îmi aduce… de mâncare. Da’ acuma nu vine. A zis că: „M-am săturat de tine! Du-te şi fă ce vrei… Nu mă interesează.” (…) S-au săturat şi ei. (membrii familiei – n.m.) Dacă tot îmblu din ’98 pân-acuma prin spital. Te saturi: unu’ şi acelaşi lucru în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an. (Alexandra)

– Aveţi familie?
– Am avut 2 familii. Amu’ îs singur.
– Dar fratele cu care trăiţi în apropiere…?
– A, nănaşu’! Da’ de-amu’ s-o săturat şi el de mine! Să vină să îmble după mine la Costiujeni, din urma mea. Şi de-amu’ zice: „Aşa m-ai săturat!” Da’ eu nu pot să pălesc în dânsu, că el doar îi mare, şi mi-i nănaş… Ş-apoi îmi mai arde el câte-o uşiganie. E o scândură şi-mi mai arde câte-o uşiganie! (…) Da’ sora ceea de la Chişinău, aceea
vaabşe s-o săturat de mine… ca de nu ştiu ce! O venit e cât o mai venit, da’ mi-o zis: „Dac-ai să mai nimereşti, de-amu’ nici n-o să mai vin!” Da’ amu’ o zis: „De-amu’ mă obosesc chişioareli să vin la tine. De-am’ am şi eu studiile mele la Chişinău, lucrez…” D-ap’ îs ani de zile!, ani de zile!, de când treapătă ei după mine! Că eu, vreo 2-3 luni lucram, şi iar nimeream în spital, vreo 2-3 luni lucram, şî iar în spital! De 3 ori am şezut la puşcării aicia! La „prinuditelinaia licenii” [tratament forţat n.n.]. (Alexandru)

Este bine ştiut faptul că suportul familial joacă un rol foarte mare în recuperarea după o boală, în special când este vorba de oameni care suferă de tulburări psihice. În lume se cunoaşte o tendinţă cu privire la tratarea pacienţilor psihiatrici mai dregabă în familii sau în comunităţile lor, decât în ospicii.[5] În cadrul unui experiment într-un spital de psihiatrie din Ghana[6], o ţară din Africa, rudele pacienţilor internaţi au fost încurajate şi li s-a oferit posibilitate să stea cu aceştia în spital în calitate de rezidenţi sau de asistenţi voluntari. Rezultatele au fost peste aşteptările medicilor. Pacienţii ai căror rude i-au asistat pe perioada şederii în spital au fost externaţi după o perioadă relativ scurtă – de câteva săptămâni, unii dintre ei putând fi trataţi ambulatoriu, în comparaţie cu colegii lor suferind de aceeaşi boală, care au stat în spital doi sau mai mulţi ani, în aparenţă uitaţi de membrii familiei şi rude.

În cazul Spitalului Clinic de Psihiatrie Codru cred că această practică – chiar şi cu titlu de experiment – ar fi imposibil de implementat, din câteva considerente. În primul rând, ar veni în contradicţie cu funcţia de bază, deşi nedeclarată, a spitalului psihiatric – o reminiscenţă a leprozeriilor din secolul 15, şi anume aceea de izolare a pacienţilor[7]. Pe de altă parte, cred că ar întâmpina o mare rezistenţă atât din partea administraţiei spitalului (ca să nu iasă în acest mod la iveală neregulile şi încălcările drepturilor omului care se fac în instituţie), dar şi din partea rudelor pacienţilor. Amintim aici relaţiile de ostilitate, în majoritatea cazurilor studiate, ale persoanelor suferinde de tulburări psihice cu membrii familiei (a se vedea paragraful „Un statut fragil până la spitalizare”, din prima parte a acestui articol). Din această perspectivă nu numai că este utopic ca rudele să accepte să stea în spital împreună cu membrii familiei afectaţi de o boală mintală, dar şi inutil atât timp cât între aceste părţi nu există o relaţie armonioasă. Ba mai mult, tulburarea psihică a unei persoane, pe fundalul ineficienţei acestei persoane din punct de vedere economic, dar şi al relaţiilor conflictuale pe care le are cu oamenii apropiaţi, determină partenerii de viaţă să divorţeze, să-i decadă din drepturile părinteşti (definitoriu în special în cazul pacientelor) şi să discrediteze imaginea lor în ochii copiilor:

El nu mă lăsa deloc să comunic cu copiii. El a spus aşa: „Mama noastră îi bolnavă, mama noastră are grupă de invaliditate de gradul II, mama noastră-i proastă.” (Dina)

Ei au aflat despre boala ei şi desigur că mama-soacră insista numai la aceea ca ei să se despartă. Chiar deschis îi spunea: „Da’ părăseşte-o tu pe ea!” A mers ea pe la nu ştiu ce ghicitoare pe acolo! Şi acolo i-au ghicit că ea nu trebuie să comunice cu copilul, că dacă ea va comunica, copilul tot se va îmbolnăvi. Comunicarea lor nu trebuie să fie deloc. Şi iată a făcut ce a făcut, până nu i-a divorţat nu s-a liniştit. Copilul desigur că ei l-au luat. (mama Nataşei)

Cazul Nataşei este relevant pentru mentalul colectiv din spaţiul rural, dar şi din societatea noastră în genere, absolut neiniţiat în ştiinţele medicale, în interpretarea căruia o maladie mintală este văzută ca o boală molipsitoare – ca în Evul Mediu, pacientei fiindu-i interzisă din acest considerent comunicarea cu propriul copil. Această excludere din sânul familiei şi „pierderea copiilor” – la figurat, dar şi la propriu, multe paciente fiind nevoite să se întoarcă în familiile de origine, la părinţi, se lasă cu sechele irecuperabile asupra sănătăţii lor psihice. Discursurile din perspectiva pacienţilor de genul masculin dau dovadă de mai multă înţelegere faţă de consoartele care i-au părăsit. Iată o relatare în acest sens:

„În Nisporeni am fost şi căsătorit, am avut şi familie, am avut casă – totul am pierdut. Am nimerit în spital şi ea (soţia – n.m.) a început să-şi caute de chestiile, de viaţa ei… Mă rog, n-a suportat, ca fiecare om. Organismul, el nu poate suporta, el nu-i… o maşină, ori un tractor. Maşina ori tractorul s-a stricat, l-ai lăsat acolo, da’ omu’ nu poate. Şi eu am rămas singur. Şi-am venit după asta la ţară, la părinţi. (Fiodor)”

Din relatările unui medic[8] de la Spitalul Clinic de Psihiatrie Codru, dacă la primele internări rudele sunt cele care aduc bolnavii pentru spitalizare, vin să-i viziteze pe parcursul şederii în spital, se interesează de starea lor de sănătate, vor să rezolve problema, cer sfaturi, odată ce se îndesesc spitalizările (mai exact, „după a treia internare în spital”, din aceeaşi sursă), ei pur şi simplu încetează să se mai facă văzuţi cu pacientul. Bolnavii ajung să fie aduşi de Serviciul de Urgenţă, de Poliţie, sau vin singuri la spital, iar la externare câteodată nu vine nimeni din membrii familiei, din rude după ei, unii neavând nici bani de drum ca să se întoarcă acasă. „Şi îi îmbrăcăm noi, şi le dăm bani de drum. Ăştia din raioane n-avem cu ce să-i trimitem. Nici nu-i aşteaptă nimeni acasă, nici nu sunt bucuroşi (membrii familiei – n.a.) că-i externăm.”

În familiile nevoiaşe, existenţa unui membru cu deficienţe mintale este percepută ca o povară. Şi această „povară” devine din ce în ce mai mare odată cu trecerea anilor, odată ce îmbătrânesc părinţii acestor persoane, care efectiv sub povara anilor nu mai pot avea grijă de ei, părinţii singuri având nevoie de ajutor sau să fie îngrijiţi – Eu pentru dânsu’ am fost întotdeauna dădacă. De-amu’ cad şi eu, doamna Aurelia, complet! Da’ ce să fac cu Pavluşa? Ce să fac cu dânsu’? (mama lui Pavel) – iar fraţii, surorile pacienţilor îşi fac propriile familii şi „au problemele lor”. De aceea, în lipsa unor politici de resocializare, de reintegrare în societate a persoanelor cu probleme psihice, rudele visează cu ochii deschişi, ca o ultimă salvare, la un centru de plasament gen internat în care şi-ar uita acolo copiii – deja maturi în toată legea – pentru totdeauna: Eu vroiam definitiv să-l dau, da’ zice că nu-i nicăiurea. Înainte cică a fost la Cocieri, a fost şi încă nu ştiu unde – îl dai pe viaţă acolo. Ş-a zis că de-amu’ nu-i aşa. Mi-a spus o femeie care are şi ea băiat la Costiujeni, că o fost şi la Minister, şi i-a spus că de-amu’ nu-i aşa ceva. (Mama lui Valeriu)

Din câte se pare, nu numai rudele sunt cele care împing persoanele afectate de o boală psihică spre periferia căminului familial, minimizându-le rolul şi rostul. După acelaşi principiu al excluderii, lucrurile se reproduc şi în cercurile sociale de alt nivel: vecini, cunoştinţe, prieteni, comunitate… Odată cu spitalizarea, pacienţii se trezesc într-o situaţie de abandon în care constată că nici pritenii (care ipotetic ar fi trebuit să reacţioneze de pe poziţii de solidaritate şi susţinere) nu vin să-i viziteze: „Îmi părea că am mulţi prieteni, da’ acuma…, stau de 3 luni şi nu vine nime. Înţeleg eu… ce fel de prieteni… Au fost prieteni…, oftează Alexandru. „Prietenii vin şi se duc, da’ eu rămân.”, este observaţia Liubei, o altă pacientă. Înainte de-a fi bolnavă… apă-i aveam… prieteni. După ce m-am îmbolnăvit s-au împrăştiat… toţi… M-au lăsat…” „Când eram sănătos trebuiam, da’ acum calic… toţi au problemele lor, au familii, au lucru”, mărturiseşte Aurel.

Trăim într-o societate în care maladiile mintale şi tulburările cerebrale sînt considerate motive suficiente pentru izolare şi excluziune socială. Acest lucru este exprimat de pacienţii înşişi în felul următor: „Chiar dacă-mi făcem lucrul ca mai înainte, nu mă socoteau de om. Chipurile îs bolnavă de cap şi îşi băteau joc. La lucru îşi băteau joc.” (Nina)” Este important să recunoaştem că bolnavii mintal suferă dublu sau chiar triplu: odată din cauza maladiei lor şi apoi din cauza stigmatizării şi excluziunii la care sînt supuşi din motivul diagnosticului pe care îl poartă (şi care în sine arareori poate însemna un pericol pentru ceilalţi). Din spusele unei paciente, Elena, „dacă ai stat aici (în Spitalul Clinic de Psihiatrie Codru), lumea nu te mai socoate de om”. Iar în viaţa de fiecare zi acest lucru îi împiedică să se integreze în societate, să-şi păstreze familia sau să-şi întemeieze una (în cazul celibatarilor), să-şi găsească un serviciu care să aducă o minimă satisfacţie şi remunerare – lucruri definitorii pentru o viaţă socială normală. Privind din această perspectivă, este explicabil de ce mulţi îşi doresc pur şi simplu să „se rupă” de mediul lor de origine şi să se strămute într-un alt spaţiu geografic în care ar putea păstra anonimatul biografiei lor de (foşti) pacienţi psihiatrici: „Mie aşa de tare îmi place Chişinăul, nici nu vă puteţi imagina. Ştiţi, când mergi în X (numele satului de origine – n.a.), ai aşa o senzaţie, de fapt aşa şi este – pe tine toţi te cunosc – şi toţi ştiu că tu ai probleme cu sănătatea. Pe mine chiar la bar nu vroiau să mă ia chelneriţă, acolo o femeie spunea: „Nu, Nataşa! Noi nu te putem lua pentru că tu ai probleme de sănătate!” (Nataşa) O excluziune de acest gen face ca pacienţii externaţi să fie spitalizaţi pentru tratament iar şi iar. Din cauza fricii de a li se aplica eticheta de „nebuni” şi a fricii de consecinţele negative pe care le poate avea o internare într-un spital de psihiatrie asupra statutului lor social, dar şi a familiei lor, unii nici nu apelează la ajutor medical atunci când apar primele tulburări, în special în debutul bolii, sau pur şi simplu atunci când se manifestă aceste tulburări în evoluţia bolii. O parte din ei, în special la începutul „carierei” de persoane afectate mintal, caută alternative de tratament pe căi individuale, apelând la un medic strict confidenţial în afara instituţiilor de tratament psihiatric. Concluzia la care a ajuns Organizaţia Mondială a Sănătăţii este că „un număr mare de bolnavi psihic mai trăiesc încă, din cauza prejudecăţilor şi a neînţelegerii societăţii, pustnici în spatele zidurilor care nu lasă loc pentru nici o speranţă. Chiar şi cele mai avansate eforturi ale psihiatrilor de a trata bolnavii psihic ca pe oricare alţi pacienţi care pot fi vindecaţi, riscă să fie în van, atâta timp cât nu a fost depăşită teama iraţională de nebunie, atâta timp cât toţi membrii influenţi în ierarhia socială nu vor înţelege că sănătatea mintală nu este numai problema specialiştilor din acest domeniu, dar este şi a întregii comunităţi.”[9]

Un spaţiu represiv sau paradisiac?

Din discursurile pacienţilor se profilează două reprezentări generale despre felul în care percep şi despre ceea ce înţeleg că este Spitalul Clinic de Psihiatrie Codru pentru ei. Prima reprezentare, şi cea mai răspândită, este cea a instituţiei psihiatrice ca spaţiu represiv, „sufocant”, în care persoanele spitalizate sunt private de cele mai elementare drepturi: dreptul de a ieşi din secţie şi deseori din salon, dreptul de a circula în voie; dreptul de a primi şi conduce vizitatori când îşi doresc ei; şi sunt supuse unor serii de constrângeri, constrângerea de bază fiind cea a liberei circulaţii, ele fiind nevoite să-şi ceară permisiunea de la personal chiar şi atunci când merg la WC. Este „instituţia totală” despre care vorbeşte Erving Goffman[10] şi „totalitară”, ar mai fi de adăugat, care funcţionează reproducând în miniatură un regim totalitar. Funcţia terapeutică a spitalului pentru aceşti pacienţi este pe plan secund, aproape nesemnificativă, atât timp cât ei nu se simt confortabil, ba mai mult, percep ca pe un mediu ostil instituţia psihiatrică. „Ştiţi de ce vă invidiez?”, m-a întrebat în timpul interviului o pacientă, să-i zicem convenţional Nataşa. „Dvs. puteţi să vă sculaţi oricând şi să ieşiţi de-aici! Din acest coşmar purpuriu!” În acest context, apar două întrebări: 1. Ce randament ar mai putea avea tratamentul în condiţiile în care pacienţii se simt parte dintr-un „coşmar”? Cu atât mai mult cu cât acest „coşmar” este considerat un tratament legitim într-o instituţie terapeutică recunoscută[11]. Medicii au întotdeauna la îndemână argumente şi justificări pentru a îngrădi libertăţile persoanelor cu tulburări psihice: „Libertatea se stabileşte în dependenţă de boală, adică ce consecinţe are boala pacientului. Dacă el poate să fie agresiv pentru sine, or pentru cei din jur, or poate să… evadeze din spital înainte de termen, înainte de a se trata, noi îl ţinem închis”[12]. 2. Este nevoie să se regândească urgent rolul, locul, dar şi ideologia de organizare şi tratament a instituţiei psihiatrice într-o societate care (se) pretinde a fi democratică şi modernă? Iar această regândire să ia în calcul drepturile fundamentale ale omului, unul din ele fiind dreptul la libertate[13]. Aşa cum spune Nataşa: „Eu iubesc libertatea! Eu am claustrofobie! Mă înţelegeţi? Eu am fobie de spaţii închise! Când rămâneam singură acasă, mă închideau şi eu plîngeam, urlam la pereţi, urlam cum urlă lupii. Numai această instituţie în sine pentru mine e ceva straşnic. (…) Eu pur şi simplu zbor în ceruri de fericire că degrabă voi pleca de-aici.”

Din spusele unui alt medic curant[14], „majoritatea pacienţilor, cum nimeresc afară evadează”, lucru explicabil din însăşi natura instituţiei psihiatrice totale şi totalitare, a condiţiilor precare de spitalizare, dar şi a instinctului de supravieţuire al pacienţilor. Pacienţii care îşi acceptă condiţia de deprivare şi izolare nu o fac de dragul tratamentului, ci pentru că înţeleg că dacă vor face vreo tentativă de a fugi din spital, oricum vor fi aduşi înapoi, iar gestul lor va fi interpretat în cheia unui comportament deviant. Iată ce spune Sergiu: „Afară ies, nu-i problemă, da’ nu-mi dau drumul. Nu fug. Iaca îmi fac sfânta cruce că nu fug. Că dacă fug, mie-mi fac probleme. Că o să vină iar Salvarea acasă şi iar o să mă ieie. Şi în plus la asta încă: „Tu ai fugit, deci eşti nebun!”

Dacă unele persoane după externare încearcă să dea uitării această experienţă negativă (până la următoarea internare), evită discuţiile pe această temă, alţii din contra şi-o păstrează vie în amintire pentru ca atunci când vor fi din nou spitalizaţi să nu trăiască atât de acut şi dureros respitalizarea.

Cea de-a doua perspectivă asupra Spitalului Clinic de Psihiatrie Codru este cea de instituţie perfectă, în care totul este bine gândit, aranjat şi funcţionează ideal. Şi anume este vorba de rutina zilnică: mâncarea este servită la aceleaşi ore, se menţine ordinea, există ore fixe de culcare şi trezire ş.a., plus la aceasta are cineva grijă de tine ca pacient, eşti hrănit, eşti tratat etc. Mai mult decât atât, în opinia lui Oleg, pacientul care susţine această viziune, spitalul Codru ar fi un epicentru de la care această orânduire a lucrurilor în câţiva ani se va extinde şi asupra oraşului, Chişinăul devenind un mic paradis, şi asupra ţării în întregime. Vă invit la un exerciţiu de imaginaţie.

 

Note:

[1] Vadim Moldovan, „Attitudes of Mental Health Workers Toward Community Integration of the Persons with Serious and Persistent Mental Illness”. În: American Journal of Psychiatric Rehabilitation, 10: 19–30. Taylor & Francis Group, 2007.

[2] Raport asupra vizitei efectuate în IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie la 02 octombrie 2012, http://www.ombudsman.md/ro/content/raport-asupra-vizitei-efectuate-imsp-spitalul-clinic-de-psihiatrie-la-02-octombrie-2012-0.

[3] Pierre Bourdieu, Le capital social. Notes provisoires, în revista: Actes de la recherche en sciences sociales, vol. 31, p. 2-3, 1980, http://www.persee.fr/doc/arss_03355322_1980_num_31_1_2069.

[4] Din motive de confidenţialitate, numele subiecţilor sunt fictive.

[5] Yaw Osey, Family support for psychiatric patient, http://apps.who.int/iris/bitstream/10665/51721/1/WHF_1993_14(4)_p385-389.pdf.

[6] Idem.

[7] Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Bucureşti, Humanitas, 1996.

[8] Interviu cu un medic psihiatru, realizat de autor, în iulie 2011.

[9] La santé mentale a travers le monde. Non a lʼexclusion. Oui aux soins. JOURNEE MONDIALE DE LA SANTE 2001

Organisation mondiale de la Santé, http://www.who.int/mental_health/media/en/390.pdf.

[10] Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Bucureşti, Polirom, 2004.

[11] Lege Nr. 1402 din 16.12.1997 privind sănătatea mentală, art. 29, Măsurile de asigurare a securităţii la acordarea de asistenţă psihiatrică: (2) (…) măsurile de imobilizare fizică şi izolare se aplică, sub controlul permanent  al  personalului medical, numai  în situaţiile, în formele şi în perioada în care, după părerea medicului psihiatru,  nu este posibilă  prevenirea  prin  alte metode a acţiunilor persoanei care prezintă un pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur.

[12] Interviu de autor realizat în iulie 2010 cu un medic psihiatru, şef de secţie la Spitalul Clinic de Psihiatrie Codru.

[13] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”

[14] Interviu realizat de autor, în august 2011.

 

Imagine de fundal: sursa.

 

Această investigaţie socială a fost finanţată de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.

US Flag Color for Print

 

 

 

 

Despre autor

Aurelia Borzin

Aurelia Borzin este membră a Uniunii scriitorilor din Republica Moldova. A fost redactor-şef al revistei de cultură şi creaţie literară pentru tineri Clipa, redactor-şef al revistei Moldova şi reporter cultural la Ziarul naţional. În prezent face o lucrare de doctorat despre pacienţii psihiatrici din Republica Moldova.

1 Comentariu

Lasa un comentariu