Ce zice lumea
Analize

O teorie şi o practică a lipsei de speranţă. Vasile Ernu în discuţie cu Florin Poenaru

L-am cunoscut, cred, prin 2008. Era student la Central European University (CEU) unde-şi făcea o teză de doctorat. Venise să facă cercetare în Bucureşti. I-am dat un interviu. Era un tînăr vioi, cu un zîmbet plăcut, vesel, cu un simţ al umorului acut, dar mereu dornic să pună întrebări şi să discute. Am început să-l urmăresc şi să-l descopăr tot mai mult.

Peste puţin timp aveam, împreună cu colegii mei, să-i oferim ocazia să scrie pe noua platformă de la acea vreme criticatac.ro. Aici a început să scrie sistematic, iar în foarte scurt timp avea să devină membru al echipei de coordonare şi apoi, la fel de rapid, să devină omul cheie al acestui proiect.

Ce m-a impresionat cel mai mult la el este capacitatea de analiză şi mai ales felul în care o face: nu merge pe căi bătătorite, iar acolo pe unde calcă şi te duce îţi deschide brusc o perspectivă nouă asupra „peisajului social-politic” aparent banal şi „plictisitor de cunoscut”. Gîndirea lui vine să chestioneze de o manieră radical nouă, vie şi plină de putere, de risc şi curaj cum nimeni nu a mai făcut-o în spaţiul nostru de foarte multă vreme.

În ultima perioadă, au apărut mai multe voci puternice şi speciale, bine pregătite şi déjà matur conturate: de la Ovidiu Ţichindeleanu la Alex Cistelecan, ca să dau doar două nume cunoscute din zona stîngii intelectuale independente. Însă vocea lui Florin Poenaru este de departe cea mai impresionantă descoperire a mea din ultima perioadă, iar cartea lui (Locuri comune. Clasă, anticomunism, stînga, Ed.Tact, 2017) este poate cea mai bună radiografie a „tranziţiei” româneşti: lucid, chirurgical, argumentat, reflexiv, inovativ, curajos. Şi toată această experienţă postcomunistă locală a noastră este gîndită şi analizată dintr-o perspectivă globală şi universală, privită ca o parte a unui întreg.

Citiţi, urmăriţi şi reţineţi acest nume: Florin Poenaru. Aş spune parafrazînd un amic: dacă Liiceanu vă scoate dinţii cu anestezie, atunci Poenaru vi-i pune la loc, dar fără anestezie…

Am umblat mult prin ţară şi mereu mi-a plăcut să urmăresc mai ales felul în care se mută oamenii dintr-o regiune în alta, felul lor de a reacţiona, înţelege şi interpreta această schimbare. Dacă moldovenii se mută ceva mai uşor spre Regat atunci ardelenii au o adevărată problemă în a se adapta. E de înţeles. Cei din Constanţa însă au o dexteritate destul de mare în a se adapta peste tot. Sau, mă rog, asta e percepţia mea faţă de prietenii mei constănţeni. Cum e să fii născut la Constanţa? Ce a însemnat acest oraş pentru tine şi cum e să ajungi la Bucureşti?

Îţi mulţumesc mai întâi pentru ocazia acestui interviu şi pentru posibilitatea de a vorbi puţin despre Constanţa. Oraş-port şi totodată punct central al turismului estival local, Constanţa a fost unul dintre puţinele oraşe comuniste în care clasa muncitoare industrială era mai puţin vizibilă şi mai puţin pregnantă în raport cu birocraţia de partid şi tehnocraţia de stat. Încă înainte de 1989 oraşul căpătase o clasă de mijloc comunistă distinctă, legată fiind de activităţile portuare (în mare parte) şi cele de turism estival (în mai mică măsură, dar nu neglijabilă). O bună parte dintre bărbaţi (precum Traian Băsescu bunăoară) petreceau luni de zile pe mare de unde se întorceau cu valută (pe care o păstrau ”la saltea” cum se spune) şi obiecte vestice cu mare căutare locală (blugi, videocasetofoane, etc.). Acestea erau la rândul lor comercializate contra bani sau schimbate pe alte obiecte vestice.

În mod evident, pentru ca acest aranjament să funcţioneze fără probleme şi în mod continuu, era nevoie de organizarea unor vaste reţele de interes atât pe verticală cât şi pe orizontală. Liderii judeţeni de partid aveau interesul ca acest comerţ să aibă loc pentru că în acest fel puteau transmite pe cale ierarhică către instanţele centrale obiectele vestice cu mare căutare, beneficiind în schimb de favoruri şi alte câştiguri, la fel cum directorii întreprinderilor comuniste îşi puteau converti surplusul acumulat prin funcţionarea în economia formală în obiecte acumulate de pe piaţa informală. Pe orizontală, rolul soţiilor, mamelor sau soacrelor (a femeilor în general care rămâneau acasă) era fundamental pentru ca acest comerţ informal să penetreze cât mai adânc populaţia locală, făcând-o parte la acest mecanism. Astfel că soţiile de navigatori deveneau de regulă nodul central al unui vast schimb social de obiecte, relaţii, favoruri, servicii, cunoştinţe, dar şi a unui mod unitar de a vedea lumea şi a înţelege realitatea. Relaţiile stabilite atunci în acest fel au fost esenţiale pentru modul în care s-a restructurat apoi lumea după 1989, mai ales în ceea ce priveşte direcţia acestei schimbări şi pe cei care puteau participa la ea. Ceea ce a contribuit la expansiunea comerţului informal făcut de navigatori însă au fost chiar măsurile de austeritate impuse de regim începând cu anii 80, ducând la lipsuri insuportabile spre finalul decadei. În acel moment, prin aceste reţele nu mai circulau doar produse de status precum videouri, VHS-uri sau blugi, ci elemente esenţiale precum tampoane, lapte praf şi medicamente, angrenând din ce în ce mai multe segmente ale populaţiei, inclusiv oameni din clasa muncitoare.

Unul dintre cele mai importante efecte ale acestui tip de schimb a fost că a dus la acumulări semnificative de capital înainte de 1989. După Revoluţie o parte din acest capital s-a vărsat în sectorul imobiliar creând o clasă rentieră locală destul de repede după 1989, care la rându-i a putut susţine o clasă antreprenorială şi de servicii în formare. Împreună au consolidat clasa de mijloc, deja suficient de robustă încă din comunism, şi au făcut ca oraşul, spre deosebire de multe altele din ţară, mai ales cele cu profil industrial, să aibă o traiectorie relativ ascendentă în prima decadă şi jumătate de după 1989, reuşind totodată să facă invizibilă soarta clasei muncitoare locale. Colapsul pe care l-a suferit sectorul industrial după 1989 la Constanţa a luat subiectiv forma unor destine particulare necăjite, nu a unei transformări sistemice naţionale. La Constanţa, tranziţia a apărut mai degrabă ca o sursă de noi oportunităţi, decât ca un colaps, ceea ce a dus la o raliere cu obiectivele tranziţiei şi cu ideologia hegemonică a acesteia, anticomunismul. Totuşi, între 1992 şi 2011 (datele celor două recensăminte) populaţia oraşului s-a micşorat cu aproape 100.000 de locuitori. În 20 de ani, aproape 1 din 4 constănţeni a murit sau a plecat din oraş, ceea ce e un bilanţ destul de surprinzător pentru o perioadă de pace şi pentru un oraş, la standardele tranziţiei, prosper.

După 2000, mai precis după alegerea lui Radu Mazăre ca primar, oraşul a suferit o mutaţie importantă. Fluxurile de investiţii au fost direcţionate spre staţiunea Mamaia iar oraşul, cu excepţia câtorva zone, a decăzut. Cum a observat cineva, ţesutul urban din zona centrală a oraşului este neschimbat de pe la 1900. Problemele legate de proprietate au făcut ca mult timp zona peninsulară a oraşului să arate ca Londra în 1940. Abia foarte recent se observă o gentrificare a acestor zone aşa cum o ştim din celelalte oraşe cu ”centru vechi”. În acest timp însă staţiunea Mamaia şi partea sa de nord a fost transformată în mod spectaculos, o mutaţie chiar mai radicală decât ceea ce s-a întâmplat la Odesa sau la Batumi cam în aceaşi perioadă. Cineva interesat de ”urban studies” are aici o mină de aur. Cred că Mamaia a fost singurul loc din lume în care criza din 2008 nu s-a simţit. Nu doar că staţiunea s-a umplut de clădiri (cu precădere blocuri şi hoteluri), dar a mai apărut o nouă localitate între Mamaia şi Năvodari, cu blocuri, străzi şi sensuri giratorii. Capitalul a fost unul mix, internaţional şi autohton, însă ponderea acestuia din urmă nu a fost deloc neglijabilă. Administraţia primăriei a pus la dispoziţie prin vânzare la preţuri preferenţiale terenurile, taxând apoi formal şi informal atât procesul de construcţie cât şi cel ulterior de folosire. Acest fapt a dus la acumularea unor averi enorme pentru un oraş de provincie aşa cum este Constanţa şi la consolidarea unei clase de mijloc (din servicii şi din profesiile liberale legate în mod direct de efectele acestei dezvoltări) mult mai bogate decât media naţională. Ea a constituit baza politică a administraţiei Mazăre şi reprezintă acum clasa dominantă a oraşului.

„Dexteritatea” constănţenilor de a se adapta în mai multe contexte, pe care tu o invoci, este, cred, materializarea la nivelul ideologiei şi a vieţii de zi cu zi a traiectoriei istorice pe care am menţionat-o aici şi care a fost pusă în mişcare după a doua jumătate a anilor 60 – adică de două generaţii, nu mai mult. Altfel spus, procesul de dezvoltare şi de formare de clasă a valorificat încă de la început capacitatea indivizilor de a acumula şi de a tranzacţiona – fie că e vorba de capital, mărfuri, relaţii, diplome, cunoaştere sau funcţii. Este exact ceea ce-mi amintesc despre perioada petrecută de mine la Constanţa şi despre ceea ce am învăţat acolo. Din acest punct de vedere sunt un produs tipic al oraşului. Provenind dintr-o familie pentru care acumularea de capital era limitată la veniturile din salariul de la stat, am fost format cu ideologia -şi presiunea – acumulării culturale în vederea transformării ei ulterioare în alte forme de capital. A fost cea mai proastă dintre lumile posibile deoarece ceea ce se înţelegea prin acumulare culturală la mijlocul anilor 90 la Constanţa era un fel de program iluminist comunist (literatură, pian, limbi străine, filosofie şi istorie) care în contextul tranziţiei, mai ales după anii 2000, era complet irelevant sau, în orice caz, greu tranzacţionabil. Venirea la Bucureşti în 2002 la facultate a însemnat doar parţial o schimbare: acumularea culturală era acum una specifică neoliberalismului (PR, sociologia comunicării, publicitate, etc.) dar nu mai puţin irelevantă din punct de vedere al puterii sale de convertire. Pe scurt, fac parte dintr-o cohortă (printre ultimele) care a fost îndoctrinată să creadă că acumularea de capital cultural era importantă ca posibilitate de reconvertire ulterioară, doar ca să constate că ceea ce acumula era inutil şi nevandabil în noul context. (Lucrurile au stat de fapt şi mai prost după ce am terminat doctoratul, dar asta e altă discuţie). Eram precum copiştii de manuscrise după inventarea tiparului. E drept că a fost şi o problemă de timing pentru cohorta mea: am fost prea tineri ca să beneficiem de tumultul anilor 90, dar nu suficient de tineri încât să nu le simţim deloc efectele şi urmele.

Cînd ne-am cunoscut, acum mai bine de şapte ani, tu lucrai la o teză de doctorat la CEU, la Budapesta. Dacă-mi aduc bine aminte era ceva despre elitele postcomuniste, sau din ce citesc în CV: „o teză despre relaţia dintre politică, clasă şi istorie în postcomunism”. Cu ce se ocupă de fapt teza ta de doctorat, care e ideea de bază?

Teza mea de doctorat a început ca o cercetare despre anticomunismul postcomunist după prezentarea publică a Raportului Tismăneanu. Am vrut să înţeleg ce este această manifestare care, iată, prin Raport devenea ştiinţă de stat şi care pe cât era de influentă, pe atât de puţin fusese analizată. Tocmai când începeam să abordez acest subiect însă, Iluzia anticomunismului mi-a luat obiectul muncii. Nu doar că acolo se analiza Raportul Tismăneanu şi originile culturale şi politice ale actului condamnării comunismului, dar se istoriciza anticomunismul ca atare. Aşa că am zis, ok, o să scriu acum atât despre anticomunismul postcomunist cât şi despre critica făcută acestuia prin Iluzia şi prin alte texte ale unei generaţii de intelectuali şi scriitori care tocmai se afirma. Făcând acest lucru nu am putut evita însă întoarcerea în trecutul comunist. Nu doar că acesta era obiectul dezbaterilor şi al abordărilor istoriografice şi memorialistice, dar fenomene care păreau specifice tranziţiei îmi apăreau ca fiind imposibil de înţeles fără decelarea originilor lor în comunism. Astfel că am început să studiez de fapt ce a fost comunismul, mai ales cel românesc, cu particularităţile sale. A fost un proces anevoios, care m-a ţinut treaz multe nopţi, nu doar pentru că există o literatură imensă pe subiect în care e foarte greu să navighezi fără să te pierzi, ci şi pentru că a trebuit să-mi deconstruiesc mie însumi o serie de idei primite de-a gata anterior, unele tot ca urmare a influenţei anticomunismului. N-a fost un demers pur intelectual, ci unul foarte personal în acelaşi timp. Momentul de declic a fost atunci când, prin 2011 cred, am înţeles că e imposibil să separi traiectoria istorică a regimurilor comuniste, mai ales în perioada postbelică, de transformările capitalismului global. Fusesem pe o pistă falsă până atunci în încercarea de a privi regimurile comuniste sui generis şi nu relaţional, în raport cu istoria capitalistă a lumii ca atare. Textul lui Gáspár Miklós Tamás care descria comunismul drept ”capitalism pur şi simplu”, precum şi analizele de clasă ale coordonatorului meu de doctorat Don Kalb au fost esenţiale, printre alte surse şi resurse extrem de importante. Am plecat astfel de la ceea ce trebuia să fie o analiză a unei ideologii şi a articulărilor sale instituţionale şi am ajuns la o analiză istorică a unor transformări sistemice. La final, aşadar, a fost ca în bancul ăla în care în loc de bicicletă iese tanc. Teza are 6 capitole şi acestea se pot citi în ordine cronologică, dar la fel de bine se pot citi şi în ordinea 1-6-2-5-3-4 fără să se piardă nimic. O astfel de construcţie a funcţionat la momentul respectiv, şi în context doctoral, dar a fost mai greu ulterior să desfac şi să refac acest asamblaj sub forma unor publicaţii academice. De trei ani îmi spun că anul ăsta sigur o să fac asta, dar mă tot iau cu alte proiecte.

Ai debutat cu o carte zilele astea la editura Tact: „Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga”. Criticul literar Mihai Iovănel spunea că „Poenaru zgândăreşte nervii cu un talent de stomatolog”. Costi Rogozanu ironiza la acea postare în stilul lui mai bătăuş: „Liiceanu vă sparge dinţii, Poenaru îi repară”. Nu ştiu dacă acest volum este neapărat depsre „dantura de clasă” cum remarca şi Alex Cistelecan, ca să ne cităm toţi amicii… Deci ce-şi propune acest volum care totuşi nu e „stomatologie politică”?

În primul rând, aş vrea să mulţumesc editurii Tact, dar mai ales lui Andrei State. El m-a încurajat să public un volum şi apoi a venit cu sugestii esenţiale. George State a corectat manuscrisul şi astfel m-a salvat de formulări şi greşeli jenante.

Am apreciat cronicile de până acum şi îi mulţumesc lui Costi şi lui Mihai pentru ele şi pentru ce au avut de spus. Volumul e alcătuit din trei părţi distincte, trei subiecte centrale ale tranziţiei noastre postcomuniste, anunţate în subtitul: clasă, anticomunism, stânga. E o idee mai veche a mea de a scrie o istorie a ceea ce s-a numit în mod contestabil ”tranziţia postcomunistă” dar acest volum e doar un fel de ciornă, o serie de notiţe preliminare.

Pentru mine există două mize în acest volum. Întîi, efortul de a reflecta în mod structurat şi istoric asupra prezentului şi a trecutului recent. Altfel spus, de a înţelege ce ni se întâmplă şi de ce ni se întâmplă, dintr-o perspectivă istorică mai amplă şi pendulând între scale: de la cea locală, la una mai generală. Poate că e un efect al formării, dar pentru mine cel mai interesant de desluşit este prezentul (şi trecutul recent), ceea ce se întâmplă acum cu noi, cu vieţile noastre, cu situaţiile din jur. E cam ceea ce mă interesează cu adevărat, restul poate fi pasiune intelectuală sau curiozitate academică. Paradoxul însp e acela că deşi e vorba de prezent şi de trecutul recent, e nevoie de o perspectivă istorică mai amplă ca acestea să poată fi înţelese cu adevărat, ca să aibă sens. Pentru mine prezentul şi trecutul recent înseamnă ultimii 40-50 de ani cel puţin, tocmai pentru că fenomenele istorice şi sociale semnificative nu pot fi cuprinse în ceea ce s-a întâmplat alaltăieri sau la anumite date considerate simbolice (precum 1989 de exemplu).

Apoi, cea de a doua miză a volumului a fost aceea de a încerca un nou gen de scriere care nu e nici academic, nici jurnalistic; nici eseu, nici panseu – ci mai degrabă un hibrid care reuşeşte această mediere între planuri şi genuri. L-am asemuit ”cronicilor” – un gen specific latino-american dezvoltat iniţial în perioada interbelică şi reînsufleţit în anii 60-70. Cronica e practic un soi de comentariu sub forma unui articol de ziar sau de revistă care pleacă de la nişte realităţi sau probleme imediate pentru a ghici în ele problematici sau structuri mai ample sau mai îndepărtate.

În peisajul autohton îmi pare că Traian Ungureanu, de partea cealaltă a fileului ideologic, a încercat ceva similar în scrierile sale. Problema la TRU e că de fiecare dată la final se descoperă acelaşi lucru: declinul civilizaţiei occidentale şi ascensiunea corectitudinii politice, fie că scrie despre Brexit, fie că scrie despre fotbal.

M-aş opri pentru început, pînă a intra în miezul tematicilor, la conceptul de clasă care trece ca un fir roşu prin cartea ta. Să stabilim mai întîi ce e cu clasa, acest concept care ne sperie. Pe de o parte aveam şi în comunism o polarizare socială cum bine constaţi tu, dar au mai spus-o şi alţii: regimul comunist nu a fost decît un „capitalism de stat”. Unii însă susţin, precum Pavel Câmpeanu, că nu se poate vorbi de clase în cadrul comunismului românesc. Aşa o fi? După care urmăreşti cum evoluează acest raport de clasă în toată „epoca de tranziţie”. Explică-mi, te rog, mai clar care e chestiunea cu clasele în comunism şi cum evoluează acest raport de clase în epoca postcomunistă?

Asta nu mai e o întrebare, e planul unei dizertaţii doctorale. Foarte, foarte pe scurt. Regimul comunist – lăsând acum la o parte dezbaterea despre numele său, care desigur nu este o simplă dezbatere despre nume, ci vizează chiar trăsăturile sale definitorii – a repetat o operaţiune capitalistă clasică: a creat o clasă muncitoare industrială din ţărani înapoiaţi şi pauperi. Pe baza muncii acesteia se făcea acumularea de capital care era apoi reinvestit şi redistribuit. Cel care organiza acest proces nu mai era burghezia, ci statul, prin intermediul birocraţiei sale, care la rândul său era controlat de Partidul Comunist prin cadrele sale. Deja numai din această simplificare maximală se evidenţiază patru grupuri distincte, poziţionate diferit, cu interese, roluri şi traiectorii diferite vis-a-vis de procesul de producţie şi acumulare. Istoric clasa se defineşte drept poziţia ocupată în procesul de producţie şi acumulare, deci din punctul meu de vedere nu văd de ce nu am vorbi de clase şi interese de clasă şi în acest context. Dacă acceptăm că regimurile comuniste nu au abolit nici exploatarea muncii, nici legea valorii, de ce am conchide că au abolit clasele, doar pentru că producţia era organizată şi deţinută de stat. Organizarea dezvoltării industriale, planificarea centralizată şi direcţionarea investiţiilor de către stat nu sunt invenţii sau trăsături specifice regimurilor comuniste. De fapt, regimurile comuniste nu au abolit nici proprietatea privată, ci au garantat-o prin constituţiile lor. Dacă ne uităm cu atenţie la regimurile comuniste, la dinamica lor internă, mi se pare că e imposibil de evitat concluzia despre clase şi, mai ales, ceea ce sugerez în carte, accelerarea luptei dintre clase pe care regimul a generat-o în mod inevitabil în chiar procesul de implementare a propriilor sale scopuri de dezvoltare, fapt ce a dus pe termen lung la căderea sa. În fine, chiar dacă discuţia efectivă despre clase în comunism este una ce merită purtată în continuare, simpla folosire a acestei grile de analiză cu privire la comunism ne scuteşte de multe piste false şi neînţelegeri. Oricum, analiza de clasă a regimurilor comuniste a subîntins existenţa acestora încă de la început, inclusiv din partea unor oficiali comunişti precum Milovan Djilas sau Silviu Brucan. De ce am ocoli-o noi acum, mi-ar fi imposibil de înţeles.

În carte am evitat să intru în dezbaterile teoretice pe acest subiect şi Norbert Petrovici a avut dreptate să remarce că astfel am făcut invizibilă o întreagă conversaţie academică şi intelectuală, purtată inclusiv în spaţiul local despre clase în comunism şi în tranziţie. Problema cu această conversaţie e că nuanţele sunt foarte importante şi, o dată începută, zăbovirea asupra lor devine inevitabilă, ceea ce nu era deloc scopul meu în acest caz.

Istoria de clasă a tranziţiei pe care o propui relevează un paradox: pe de o parte clasele sînt motorul istoriei sociale postcomuniste. Dar pe de altă parte, ele sunt invizibile în modul nostru de a citi istoria (pe care, în mod tradiţional, o citim încă în cheia personalităţilor). Cum readucem clasele în istoriografie?

Cel mai bizar lucru cu privire la tranziţie a fost faptul că deşi aceasta era în mod explicit chemată să efectueze o diferenţiere de clasă (să creeze şi să recreeze clase şi segmente de clasă), limbajul clasei şi despre clasă a dispărut din spaţiul public, fiind considerat printre rămăşiţele comuniste de care trebuie scăpat. Că s-a întâmplat aşa a fost în mare parte ca urmare a succesului anticomunismului şi a altoirii sale cu neoliberalismul. Dar nu aceasta este cea mai mare problemă. Întrebarea care se pune este cum poţi să analizezi o situaţie a cărei principală caracteristică este reconfigurarea de clasă (şi lupta de clasă), fără să recunoşti că aceasta există, atât empiric cât şi conceptual? De aceea, multe din analizele tranziţiei s-au făcut în termeni culturali, de analiză a mentalităţilor, sau în cel mai bun caz al instituţilor (neo-instituţionalismul în studiile despre tranziţiei fiind dominant inclusiv la stânga). Un alt efect a fost presupunerea unei autonomii nejustificate a politicului – mai precis a galeriei de lideri politici ai zilei recognoscibili în mediile mainstream – şi astfel reducerea transformărilor istorice la dinamica evenimentelor politice (adică de partid şi electorale). În prima parte a cărţii am încercat să inversez acest demers: să pornesc de la o galerie de lideri importanţi ai tranziţiei şi să deslujesc în spatele acestora procese sociale şi politice mai ample pe care aceştia le-au reprezentat.

Cartea debutează cu un şir de portrete ale oamenilor politici cei mai importanţi ai României postcomuniste. E foarte interesant că toţi liderii politici cărora le faci portrete sînt personaje negative. Cît de importante sînt ele şi mai ales cît de decisive sînt în schimbarea radicală a cursului istoriei sau măcar a schimbării unor decizii majore politice, sociale şi economice?

Nu cred că sunt personaje nici pozitive şi nici negative. Sunt într-adevăr personaje centrale ale vieţii politice româneşti din ultimii 30-40 de ani, influente şi notorii, dar nu decisive. Nici un personaj istoric nu este decisiv, istoria nu se întrupează în personaje. Sigur că unele ajung să fie centrale şi reprezentative pentru un moment sau pentru o epocă, în urma unei combinaţii de conjuncturi, fenomene şi atribute personale, dar niciodată determinante. Cu toţii suntem nişte simple efecte ale istoriei pe care nu o controlăm, dar în care suntem chemaţi să trăim.

Iliescu este un personaj foarte important în ecuaţia aceasta, poate cel mai important mai ales pentru că e personajul istoric balama între lumea veche şi cea nouă: omul de legătură şi de continuitate. Ce semnifică, ce reprezintă acest personaj politic pentru istoria noastră şi mai ales cum a fost el posibil?

Încerc în carte să corijez câteva din reprezentările publice despre acest personaj, produse atât de el însuşi, cât şi de criticii săi. Arăt acolo că Iliescu nu a fost aşa de puternic şi influent cum ni-l imaginăm noi, sau ne-a fost prezentat public, şi nici o frână conservatoare a progresului tranziţiei, aşa cum îl descriu detractorii săi. Ion Iliescu a fost un om politic tipic al dezvoltaţionismului comunist din anii 60, îmbinând atât funcţii politice cât şi tehnice. În urma acestei formări, pentru el era mai importantă obţinerea şi păstrarea puterii politice. Era singurul scop important, restul – inclusiv, sau mai ales, ideologia – fiind subordonat. Aşa a abordat şi perioada tranziţiei. Iliescu nu a avut o idee clară, proprie, despre cum trebuie să arate tranziţia, unde să ducă, cum să se schimbe societatea. În primele zile de după Revoluţie, preocupările sale erau în continuare cele ale unui activist de partid judeţean: aprovizionarea, curăţenia străzilor, mersul trenurilor. N-a existat o viziune proprie formată în baza unei ideologii. Iliescu şi cei din jurul său au fost reactivi la schimbările tranziţiei, ca noi toţi ceilalţi. Singura diferenţă a fost că pentru Iliescu deţinerea şi exercitarea puterii politice reprezenta un scop în sine şi el era totodată şi în măsură să reuşească în acest demers. În vederea deţinerii şi exercitării puterii politice Ion Iliescu a ales să nu se amestece în modificarea direcţiilor generale ale tranziţiei. Paradoxul a fost că deşi Iliescu a deţinut puterea politică asupra statului, aceasta nu mai era puterea din timpul comunismului. În raport cu transformările economice şi cu turbulenţele globale, a deţine puterea politică a unui stat periferic aflat în tranziţie a fost echivalentul unei funcţii onorifice: nu total lipsită de însemnătate, dar până la urmă irelevantă în raport cu capitalul şi dinamica sa.

Ion Iliescu ar fi reprezentat poate şansa reformării comunismului românesc dacă venea la putere în 1979, nu în 1989. Aşa, în urma acestui decalaj de un deceniu, rolul său istoric a fost compromis. După cum reiese din scrierile sale, Ion Iliescu a fost mereu atent la acest aspect, şi-a construit din timp propria posteritate, fiind convins de rolul istoric jucat. Din păcate însă, mi-e teamă că Ion Iliescu va rămâne în istorie ca un personaj de folclor, prin afirmaţiile sale deja notorii (”măi animalule”, ”întinarea nobilelor idealuri ale socialismului”, ”capitalism de cumetrie”, etc.) şi prin numărul de glume şi ironii care au circulat şi circulă despre acesta, de la Divertis la Times New Roman. Şi la acest nivel se vede că Iliescu aparţine de fapt vechiului regim comunist: este singurul politician român al tranziţiei despre care există cu adevărat bancuri.

Din portretul lui Adrian Năstase înţeleg că pe de o parte el este un reprezentant tipic al eşalonului doi al puterii comuniste, care spre deosebire de „strămoşii lui” pentru care politicul însemna totul, acesta converteşte cumva politicul în capital financiar. Cu îmi plăcea mie pe vremuri să-i ironizez pe „anticomuniştii postdecembrişti”: tovarăşi, nu vă temeţi căci Stalin s-a privatizat. El este reprezentantul fanion al capitalului autohton. De fapt care e procesul care are loc sub „flamura” lui Năstase?

Adrian Năstase întruchipează procesul prin care eşaloanele inferioare şi generaţiile tinere ale partidului comunist de dinainte de 1989 preiau puterea politică după 1989 şi o folosesc, sub presiunea unor forţe deopotrivă locale şi globale, pentru a intermedia între capitalul global şi cel local. Această funcţie de intermediere le aduce mari averi dar îi face şi dependenţi de menţinerea puterii politice cu orice preţ. Adrian Năstase este un caz tragic al materializării acestei relaţii: după ce a pierdut puterea politică in extremis, aflându-se la vârful acesteia, prăbuşirea a fost totală, direct în ocnă – o poveste parcă desprinsă dintr-un roman realist francez din a doua jumătate a secolului 19.

Traian Băsescu apare ca un moment foarte important în analiza ta: el e cumva personajul politic, el reprezintă epoca care trece prin mari schimbări, acesta avînd o capacitate foarte bună de a se plia pe idologia şi politicile neoliberale pe care le susţine. Epoca Băsescu este un soi de victroie a capitalismului global asupra capitalismului local. Ce se întîmplă de fapt în această epocă, care sînt elementele cheie şi ce reuşeşte ea?

Vreau să profit de întrebarea ta pentru a semnala încă o dată volumul colectiv despre epoca Traian Băsescu pe care l-am coordonat împreună cu Costi Rogozanu. Acolo discuţia despre Băsescu este mai amplă şi polifonică. În cartea mea am analizat doar un aspect particular: tribulaţiile prin care a trecut Traian Băsescu în încercarea sa de a înţelege dinamicile şi logica capitalismului global, mai ales în timpul şi după criza începută în 2008. Abia la acest nivel ni se relevă limitele sale, care nu sunt doar proprii, ci ale unei întregi generaţii de tehnocraţi comunişti. Deşi au lucrat mult timp în vest şi au avut contact cu lumea capitalistă cu mult timp înainte de 1989, tehnocraţii comunişti –cu mici excepţii – nu au înţeles de fapt cum funcţionează capitalismul global. Chiar şi cei mai importanţi economişti postcomunişti au preluat mantra neoliberală la modă ce a ţinut loc de teorie economică sau de analiză practică. Băsescu, ca şi ceilalţi din jurul său, au fost complet luaţi prin surprindere şi dezarmaţi de turnura pe care a luat-o capitalismul global în 2008, ce a riscat să le pericliteze inclusiv propria poziţie politică acasă. Dar nici nu e primul episod de acest gen: la fel i s-a întâmplat şi lui Nicolae Ceauşescu în 1979, când cea de a doua criză a petrolului şi turbulenţele globale care au urmat-o l-au găsit pe acesta nepregătit şi incapabil de răspuns. Din documentele de arhivă disponibile acum e clar că acesta nu a înţeles nimic din ce se întâmplase.

Dragă Florin Poenaru, pe ceilalţi patru i-aş lua la pachet dacă nu te superi, pentru că mi se par minori în comparaţie cu primii trei. Avem un Victor Ponta determinat şi reprezentant al unei clase politice oportuniste, avem un Klaus Iohannis care „reprezintă segmentul parvenit al micii burghezii provinciale postcomuniste”, un Dacian Cioloş reprezentantul „tehnocraţiei apolitce” şi pe Liviu Dragnea un fel de „ultim PSD-ist” . Ce îi aseamănă şi ce îi deosebeşte pe aceştea? Care ar fi elementele politice cele mai specifice fiecărui personaj?

Într-un fel sunt minori, pe de altă parte apariţia lor în prim planul politicii – chiar dacă temporară – este rezultatul unor ample procese sociale caracteristice pentru ceea ce numim tranziţia postcomunistă ca atare (mai mult decât primii trei, mult mai ancoraţi în comunism). Ponta şi Cioloş sunt din aceeaşi generaţie – ultima generaţie comunistă, cea născută între 1968 şi 1989 – şi împărtăşesc o slabă aderenţă la ideologie şi o pasiune pentru carierism şi parvenire. Pentru ambii, deţinerea puterii politice e acolada supremă în CV – deşi poate pentru Victor Ponta e posibil să fi fost mai mult decât atât, fiind totuşi format în preajma lui Adrian Năstase. S-a văzut acest fapt după modul în care Victor Ponta s-a smintit atunci când a pierdut puterea politică. Pentru Dacian Cioloş puterea politică nu se câştigă, ci se primeşte: lansarea la intervale regulate a Platformei 100, pe lângă hazul său, nu semnalizează de fapt intenţia de a construi o platformă politică care să concureze pentru preluarea puterii, ci are doar rolul de a arăta că Cioloş doreşte să rămână în cărţi pentru momentul în care puterea politică va mai fi de oferit.

Liviu Dragnea şi Klaus Iohannis sunt născuţi la finalul primei generaţii postbelice. Dar ceea ce este caracteristic pentru ei este faptul că întruchipează, în feluri mai mult sau mai puţin diferite, politica burgheziei provinciale. Ei sunt cei mai importanţi politicieni actuali şi împlinirea finală a tranziţiei postcomuniste. Ei sunt expresia politică a clasei câştigătoare a tranziţiei.

A propos, Emil Constantinescu chiar nu merită niciun rînd? Nu i-am simţit lipsa, dar a condus totuşi ţara un mandat şi s-a declarat învins „de sistem”…

Emil Constantinescu şi CDR au avut o semnificaţie infimă raportat la direcţiile generale ale tranziţiei. În cel mai bun caz au accelerat câteva tendinţe deja existente, fapt ce a atras ulterior dizolvarea principalului partid al Coaliţiei, PNŢ. Altfel, victoria lui Emil Constantinescu în 1996 în faţa lui Ion Iliescu nu a făcut decât să prelungească cariera acestuia din urmă până în 2004 – cu mult peste data sa de expirare politică.

Ajungem şi la „anticomunismul postcomunist”. O temă de care eu credeam că am scăpat de ceva vreme. Dar ea revine repetitiv. În acelaşi timp însă trebuie tratată cu multă acurateţe pentru că, vrem, nu vrem, anticomunismul a fost, cum bine observi, trăsătura specifică a acestei epoci postcomuniste, o armă ideologică şi o formă de legitimare perfecte, dar şi o marfă bună pentru o parte a elitei. Explică-mi te rog simplu: ce a fost de fapt acest anticomunsim postcomunist românesc? Care a fost funcţia lui şi în ce a constat el?

Simplu: anticomunismul a fost ideologia dominantă a tranziţiei. Funcţia sa a fost să delegitimeze complet trecutul comunist prin diabolizare şi condamnare şi să legitimize ca unică şi oricum inevitabilă tranziţia de tip neoliberal. Doar aparent anticomunismul s-a constituit ca o formă de scriere a trecutului comunist şi de memorializare a acestuia. Anticomunismul nu a fost o mişcare de idei pe tărâmul academic al istoriografiei sau al economiei politice cu privire la trecut. El a fost un fenomen intelectual şi mediatic (şi abia mai apoi academic) al cărui scop a fost acela de a influenţa prezentul, nu trecutul. Sau altfel spus, raportarea la trecut a fost o formă de putere asupra prezentului, în prezent. De aici şi puterea sa şi influenţa sa. Dacă anticomunismul ar fi reprezentat doar o disecare a firului în patru despre anii 50, sau despre natura diavolească a comunismului, ar fi fost la fel de influent în spaţiul public precum sunt specialiştii în studii medievale.

Încă ceva, pentru că ai pomenit de marfă. Anticomunismul a avut o puternică încărcătură de cultură populară pe care abia acum începem să o recunoaştem. Sociologul Vladimir Pasti a scris mai demult despre anticomunism ca fiind o ideologie cotidiană, dezvoltată spontan, mai aproape de folclor decât de o contrucţie intelectuală. Anticomunismul a avut o puternică dimensiune orală, fiind răspândit din gură în gură, ca bancurile sau ca zvonurile, şi abia mai apoi a fost codificat academic şi a devenit influent în aceste spaţii. Mediul predilect iniţial al anticomunismului nu a fost biblioteca, ci televizorul – instituţia centrală a Revoluţiei şi a tranziţiei despre care au scris Ovidiu Ţichindeleanu şi Konrad Petrovszky în volumul lor colectiv, dar ar mai fi multe de spus încă.

Şi aş mai remarca un paradox, mai puţin observat până acum. Mare parte din tezele centrale ale anticomunismului au fost elaborate înainte de 1989, chiar în timpul regimului Ceauşescu. Ideea că anii 50 au fost criminali, că a fost un deceniu ”obsedant”, e o invenţie ceauşistă, reluată apoi în istoriografia anticomunistă de după 1989. Supralicitarea rolului Securităţii şi a arhivei sale e tot o invenţie ceauşistă preluată apoi de anticomunişti şi transformată în proiect propriu. Totodată, contribuţia anticomunismului la rescrierea istoriei naţionale după 1989 a fost minimală. Şi astăzi elementele centrale ale istoriografiei naţionale au fost elaborate între 1965 şi 1989, de la periodizare la obsesiile legate de daci, voievozi, interbelic, şi anti-rusism. Singura contribuţie evidentă a anticomunismului a fost aceea de a reduce comunismul la anii 50 şi 80 (crime şi frig) şi de a face invizibili astfel anii 60 şi 70. Lucian Boia a făcut ceva valuri la început cu încercările sale de demistificare a acestei istoriografii, dar a fost şi el rapid integrat taberei anticomuniste.

Să intru şi puţin într-o zonă mai sensibilă cu care ai avut mici confruntări: feminismul local. E un domeniu pe care recunosc că nu-l stăpînesc prea bine, am citit puţin iar domeniul acesta nu a intrat în zona mea de interes chiar dacă, vorba antisemitului, „am multe prietene/prieteni feministe”. Totuşi nu sînt un profan. În sensul ăsta aş vrea să te întreb: spune-mi totuşi cum ţi se pare că a evoluat feminismul local în postcomunism, din punctul de vedere al productiei culturale de teorie, cît şi din punctul de vedere al mobilizarii sociale în jurul a diverse teme?

Am spus ce am avut de spus în carte – care nu e mult, e doar un interviu mai vechi şi destul de general. L-am inclus acolo pentru că mi se părea că are legătură cu stânga şi dezbaterile din jurul articulării acesteia. Între timp mi-am dat seama că, precum cu multe alte lucruri, m-am înşelat. Nu era de fapt o discuţie în jurul şi în interiorul stângii. Ceea ce feminismul local propunea era de fapt o redefinire a ceea ce este o persoană umană bună şi demnă de respect. A fi o persoană umană bună şi demnă de respect înseamnă a avea un anumit tip de comportament, de orientări, de idei, de practici, de dispoziţii corporale, de emoţii, etc. Unele persoane le au de la început şi intrinsec datorită unor trăsături esenţiale (gen, rasă, orientare sexuală, etc.) şi astfel sunt în mod inevitabil bune şi demne de respect, altele pot să le dobândească prin practică şi antrenament, dacă au bunăvoinţă şi o ghidare adecvată. A fost un cu totul alt plan, o altă discuţie. Din această diferenţă de planuri însă au rezultat o serie de neînţelegeri, unele mai de substanţă, altele rezultatul unor provocări, de o parte sau de alta.

Oricum, problema mi se pare acum depăşită. Trăim într-un moment al unei insurecţii conservatoare, de la Coaliţia pentru Familie, la mişcarea anti-vaccinuri, la atacurile asupra comunităţii LGBT, etc. E nevoie de noi alianţe, de noi forţe şi de noi strategii. Nu prea văd cum discuţiile din ultima jumătate de decadă ne-ar mai putea ajuta cu ceva sau ar mai folosi la ceva. Ele vor rămâne mai degrabă parte a unei istorii interpersonale care a lăsat mai mult urme emoţionale decât politice sau instituţionale.

Încerci cumva să „furi startul”, să nu laşi „adversarilor” să înceapă să facă istoria incipentă a mişcărilor de stînga din perioada postcomunistă. Şi foarte bine faci. Meditez şi eu mult la unele evenimente, cauze etc. mai ales că fac parte din grupurile vechi care au stat la baza apariţiei unor mişcări mai articulate de stînga. Ce crezi că a făcut posibilă apariţia acestor grupuri, care sînt „mecanismele care au dus la conturarea unui cîmp de stânga postcomunistă (locală)”, ca să te citez. Cum a apărut „nevoia de stînga”, care a fost „conţinutul” oferit dar şi „praxisul” încercat?

Încerc să dau răspunsul la această întrebare în carte şi, pe scurt, argumentul e că deşi au existat grupuri de stânga importante înainte, un câmp de stânga s-a conturat abia în urma crizei din 2008 şi pe fundalul măsurilor de austeritate ale guvernului Boc. Această ocazie a marcat însă în mod fundamental trăsăturile stângii, reducând-o cumva la o preocupare pentru săraci, pauperizare, austeritate, grupuri defavorizate, etc. Acestea sunt desigur teme foarte importante, dar nu sunt teme exclusiv de stânga. Orice liberal onest, chiar şi un capitalist luminat, şi-ar pune astfel de probleme. Acest fapt a dus la o serie de confuzii despre ceea ce înseamnă stânga, a amânat purtarea unor dezbateri esenţiale în cadrul câmpului şi a creat un spaţiu propice pentru oportunişti –unii folosindu-l cu abilitate în interes propriu. Sigur că discuţia este mai amplă de atât însă până la urmă senzaţia mea e că e o istorie destul de tristă, marcată mai degrabă, ca şi în cazul menţionat mai sus, de raporturi interpersonale decât de o evoluţie ideologică sau instituţională care să merite acest nume.

Una din problemele stîngii independente postcomuniste e fragmentarea. Cum îmi pace să spun amar: stînga românească e atît de mică că încape într-o dubă însă trebuie neapărat luată cu mai multe dube căci nu se prea se înţeleg şi va ieşi cu scîntei. De unde fragmentarea aceasta şi mai ales de ce crezi că în continuare ea are un impact încă atît de mic chiar dacă potenţialul ei este imens ţinînd cont că trăim într-o „realitate de stînga”? E o problemă de teorie sau de praxis? Sau şi – şi?

Preţul plătit pentru procesul de articulare a unui câmp de stânga postcomunist a fost dispariţia aproape totală a grupurilor de stânga locale. Ce există acum nu e nici măcar fragmentare, e pur şi simplu supravieţuire. E ca o scenă din Game of Thrones în care la finalul unei bătălii nu mai rămâne nimeni în picioare, astfel încât nu ştii cine a învins şi cine a pierdut de fapt. Deschiderea unui câmp de stânga în ultima decadă s-a făcut prin epuizarea totală a combatanţilor. Mai multe elemente au contribuit la această stare de fapt, mai ales trăsătura mic burgheză a reprezentanţilor stângii, despre care scriu şi în carte. Situaţia e cu atât mai bizară cu cât lupta pare că abia ar trebui să înceapă având în vedere valul conservator care vine. Winter is coming şi mi-e teamă că şi de data asta singurul lucru pe care stânga îl va face va fi să reziste aşa cum ştie mai bine.

Dragă Florine, şi o întrebare de final pe linia clasică socialistă: Ce-i de făcut?

Ştii foarte bine că în general sunt total pesimist, la limita catastrofismului poate, dar mai ales acum, după o perioadă mai turbulentă. Oricum ar fi, cred că nimeni n-ar mai avea astăzi aroganţa revoluţionară a lui Lenin care să ştie ce e de făcut şi chiar să şi facă. Mi se pare că azi toată lumea vorbeşte ca Gheorghe Hagi în termeni de politici şi de aşteptări: ceva care să fie bine, să nu fie mai rău. Cel mai recent exemplu în acest sens este poate programul Partidului Laburist anunţat de Corbyn: o sumă de intenţii bune şi cereri care cu o generaţie în urmă păreau lucruri de bază, de la sine înţelese, abia în temeiul cărora se puteau formula apoi cerinţe politice ceva mai radicale şi de substanţă.

Ceea ce trăim astăzi nu e doar o politică a fricii (e şi asta), dar mai ales este o politică a şantajului: trebuie să facem neapărat ceva, astfel încât ceva şi mai rău să nu se întâmple; trebuie să reacţionăm imediat, de teamă ca lucrurile să nu se înrăutăţească şi mai mult. Sau, în varianta neoliberală: să mergem ca pâna acum, de teamă că o schimbare va fi una spre mai rău. E o situaţie fără ieşire, fără speranţă. Dar poate de fapt asta e cheia: să inventăm o teorie şi o practică a lipsei de speranţă.


1 Comment

  1. Calin Reply

    Icoana stelei ce traieste
    Incet pe cer se suie
    Era pe cand chiar s-a zarit
    Azi o vedem si ESTE

    Dar e interesant cum Ernu il intreaba despre El Florino, iar el, modest, vorbeste despre PCR. Sau nu a inteles prima intrebare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>