Ce zice lumea
Analize

Neoliberalismul ne-a amăgit să luptăm împotriva schimbărilor climatice ca indivizi

Martin Lukacs 

E timpul să uităm de obsesia despre cît de eco și verde trăim în mod individual – și să începem a contesta în mod colectiv puterea corporativă.

I-ai zice cuiva să stingă o casă care arde agitând niște prosoape? Ori să aducă bandă adezivă pentru pentru insecte într-o luptă cu schimb de focuri? Recomandările pe care le auzim în legătură cu schimbările climatice sunt la fel de rupte de realitatea și cauzele crizei ecologice.

Săptămâna trecută am primit o scrisoare în căsuța mea poștală electronică ce conținea treizeci de sugestii pentru un oficiu mai verde: să folosesc pixuri reutilizabile, să redecorez oficiul în culori deschise, să încetez a mai folosi ascensorul.

Acasă, eram sfătuit să evit folosirea scărilor rulante. Apoi urmau alte opțiuni: să-mi schimb becurile, să cumpăr legume produse local, să cumpăr electrocasnice eco, să instalez un panou solar pe acoperiș.

Un studiu publicat deunăzi susținea că a descoperit unica și cea mai bună soluție pentru a lupta cu schimbările climatice: să încetez a mai spera că voi avea vreodată un copil.

Aceste îndemnuri generale la acțiuni individuale – în publicitatea corporarivă, în textele școlare și în campaniile grupurilor de mediu, în mod special în vest – par la fel de naturale ca și aerul pe care îl respirăm. Dar ele sunt greșite: nu știu dacă am putea fi înșelați mai rău de atât.

În timp ce noi ne ocupăm timpul cu înverzirea și ecologizarea vieților noastre individuale, corporațiile petroliere fac aceste eforturi singulare irelevante. Dacă analizăm repartizarea emisiilor de carbon cu începere din anul 1988 descoperim că o sută de companii se fac responsabile de cifra impresionantă de 71 %. Tu te agiți cu pixuri sau panouri solare, în timp ce ei dau foc planetei.

Libertatea acestor corporații de a polua, pe de o parte, și fixația noastră pe un răspuns superficial centrat pe modul de viață, pe de altă parte, nu este în nici un caz un accident. Este rezultatul unui război ideologic, purtat în ultimii patruzeci de ani împotriva posibilității acțiunii colective. Deși acest război are un succes devastator, încă nu e prea târziu să inversăm bilanțul.

Proiectul politic al neoliberalismului, adus în ascensiune de Thatcher și Reagan, a urmărit două obiective principale. Primul a fost eliminarea oricăror bariere în calea exercitării unei puteri private iresponsabile. Cel de al doilea obiectiv a fost edificarea barierelor pentru orice exercițiu al voinței democratice publice.

Politicile comerciale ale neoliberalismului privind privatizarea, dereglementarea, reducerea impozitelor și liberalizarea tranzacțiilor comerciale au permis corporațiilor să acumuleze profituri enorme, să trateze atmosfera ca pe o gaură de canalizare și să împiedice, prin instrumentele statului, abilitatea noastră de a planifica bunăstarea noastră colectivă.

Orice instituție care ar fi putut servi drept instrument de monitorizare colectivă a puterii corporative a devenit ținta elitei: lobby-ul, donațiile corporațiilor și stagnarea democrațiilor au obstrucționat politicile verzi și au reușit să mențină subvenții pentru combustibilii fosili; iar drepturile la asociere precum sindicatul, cea mai eficientă metodă prin care muncitorii își pot exercita puterea în mod colectiv, au fost subminate ori de câte ori a fost posibil.

Acum, când schimbările climatice necesită un răspuns public colectiv fără precedent, ideologia neoliberală ne stă în cale. Iată de ce, dacă vrem să reducem rapid emisiile va trebui să ignorăm (și să depășim) toate mantrele neoliberalismului în privința ”pieței libere”: să readucem căile ferate, utilitățile și rețelele energetice sub administrația publică; să forțăm corporațiile să elimine treptat combustibilii fosili; să ridicăm impozitele pentru a plăti investițiile masive în infrastructura prietenoasă climei și energie regenerabilă – astfel încât panourile solare să fie accesibile pe acoperișul fiecăruia, nu doar pe a celor câțiva care-și pot permite acest lux.

Neoliberalismul nu doar s-a asigurat că această agendă este nerealistă din punct de vedere politic, dar a încercat, de asemenea, să o facă să pară de neimaginat din punct de vedere cultural. Celebrarea de către neoliberalism a interesului egoist competitiv și a hiper-individualismului, stigmatizarea compasiunii și solidarității, toate acestea au contribuit la ruperea legăturilor noastre colective. Neoliberalismul a răspândit ca o toxină antisocială perfidă afirmația făcută de Margaret Thatcher că “nu există așa un lucru ca societatea”.

Studiile arată că persoanele care au crescut în această epocă au devenit într-adevăr mai individualiste și mai consumeriste. În condițiile în care suntem crescuți într-o cultură care ne spune să ne imaginăm pe noi înșine ca și consumatori în loc de cetățeni, ca fiind independenți în loc de interdependenți, să ne mai mirăm că încercăm să rezolvăm o problemă sistemică prin eforturi individuale ineficiente? Suntem cu toții copiii lui Thatcher.

Chiar și înainte de apariția neoliberalismului, economia capitalistă a triumfat prin a-i face pe oameni să creadă că problemele structurale ale unui sistem exploatator – sărăcia, șomajul, sistemul precar de sănătate, lipsa de satisfacție și împlinire – erau de fapt rezultate ale unor deficiențe personale.

Neoliberalismul a preluat această blamare de sine interiorizată și a amplificat-o la proporții astronomice. Ea ne spune că trebuie să ne simțim vinovați și rușinați nu doar atunci când nu reușim să păstrăm un job bun, când suntem înglodați în datorii sau când suntem prea stresați și suprasolicitați pentru a mai petrece timpul cu prietenii. Pe lângă toate astea acum trebuie să purtăm și povara potențialului colaps ecologic.

Bineînțeles că e nevoie ca oamenii să consume mai puțin și să inventeze alternative cu emisii scăzute de carbon – să construiască ferme durabile, să inventeze depozite de baterii, să răspândească metode cu zero deșeuri. Dar alegerile individuale vor conta cel mai mult atunci când sistemul economic va oferi opțiuni de mediu viabile pentru toată lumea – nu doar pentru un grup de oameni bogați și nerăbdători să-și înmulțească averile.

Dacă transportul public accesibil nu este disponibil, oamenii vor călători cu mașini. Dacă alimentele ecologice locale sunt prea scumpe, ei nu vor renunța la lanțurile de supermarketuri cu consum intens de combustibili fosili. Dacă produsele ieftine apar fără întrerupere ele vor fi cumpărate și cumpărate și iarăși cumpărate. Acesta este șiretlicul neoliberalismului: să ne convingă să abordăm schimbările climatice prin cărțulii de buzunar mai degrabă decât prin putere și politică.

Eco-consumerismul te poate absolvi de vină. Dar numai mișcările sociale de masă au puterea de a modifica traiectoria crizei climatice. Acest lucru cere mai întâi o desprindere mentală hotărâtă de vraja emanată de neoliberalism: să nu mai gândim ca indivizi.

Vestea bună este că impulsul oamenilor de a se uni este de neînfrânt, iar imaginația colectivă deja realizează o întoarcere în forță politică. Mișcarea pentru justiție în domeniul climei blochează conductele, forțând deblocarea a miliarde de dolari și câștigând sprijinul pentru energiile curate de 100% în orașele și statele din lumea întreagă. Sunt create noi legături între Black Lives Matter, mișcările pentru drepturile imigranților și popoarelor indigene, mișcările pentru un salariu mai bun. Având alături aceste mișcări, partidele politice par a fi gata să sfideze dogma neoliberală.

În Manifestul laburist, Jeremy Corbyn, a redactat un proiect redistributiv pentru a aborda schimbările climatice: el propune reinstrumentalizarea publică a economiei și insistă ca oligarhii corporativi să nu mai iasă basma curată. Ideea că bogații ar trebui să-și plătească partea lor echitabilă pentru a finanța această transformare a fost considerată ridicolă de clasa politică și de media dominante. Milioane nu au fost de acord. Societatea, fiind demult considerată pierdută, acum revine și vrea răzbunare.

Să cultivăm morcovi și să mergem pe bicicletă: ne vom simți mai sănătoși și poate mai fericiți. Dar a venit timpul să uităm de obsesia despre cît de eco și verde trăim fiecare în parte – și să începem a contesta în mod colectiv puterea corporativă.

Twitter: @Martin_Lukacs

Traducere din limba engleză: Lilia Nenescu

Autor imagine de fundal: Amer Ghazzal/Alamy

Originalul articolului: The Guardian.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>