La nivelul discursului public românesc e deja consacrată ideea conform căreia asistența socială încurajează nemunca. Din 2009-2010, de când aceasta ideea și-a început ascensiunea în spațiul românesc, ea a fost vehiculată de toți mai marii țarii, de la preşedinte, primul ministru si până la miniştrii de resort si ziarişti obscuri. Există un consens generalizat asupra faptului că avem un sistem social prea generos, care ii favorizează pe cei leneşi. Beneficiarii de ajutoare sociale nu doar că profită de banii statului, dar culmea, nici nu încearcă să facă ceva ca să îşi găsească de muncă, iar angajatorii sunt disperați pentru că nu reușesc să găsească oameni care să vrea să muncească! Recent, însuși președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, anunța că are în vedere o modificare de legislație care să elimine venitul minim garantat, pentru că încurajează nemunca.

Încep prin a remarca că neoliberalismul de Dâmbovița a reuşit performanţa de a introduce un nou cuvânt în vocabular – termenul „nemuncă” nu poate fi găsit în nici un dicţionar explicativ al limbii române. Dar eroarea lor nu este doar una lingvistică: cuvântul nemuncă nu doar că nu există în DEX, dar realitatea pe care el pretinde că o descrie e la fel de inexistentă ca şi cuvântul însuşi.

Să aruncăm o privire asupra principalelor tipuri de ajutoare sociale a căror dimensiune ar putea avea o legătură cu stimulentele pentru muncă: venitul minim garantat şi ajutorul de şomaj.

Locurile de muncă – un lux nepermis

Dacă vorbim de ajutorul de șomaj, trebuie să avem în vedere două aspecte importante: primul este legat de faptul că acordarea îndemnizaţiei de şomaj este condiţionată expres de căutarea activă a unui loc de muncă, iar al doilea aspect se referă la faptul că această îndemnizaţie nu poate fi acordată pe o durată mai mare de 12 luni. Cele două condiţionalităţi de ordin legislativ duc într-o zonă de irelevanţă raţionamentul bazat exclusiv pe cifre: pentru că oricât de mare ar fi lenea unui şomer, o serie de circumstanţe obiective îl vor împiedica să profite de banii statului în loc să muncească. Ajutoarele de şomaj nu sunt acordate de primării, deci trebuie să înlăturăm aprioric suspiciunea „pomenelor” electorale, care planează asupra acordării venitului minim garantat.

Din păcate, motivul trist pentru care atât de puţini şomeri sunt reintegraţi în câmpul muncii nu e legat de cuantumul îndemnizaţiei, ci de o realitate mult mai sumbră: precaritatea locurilor de muncă. Cei mai mulți din cei aflați în șomaj sunt în această stare pentru că nu există locuri de muncă sau nu existălocuri de muncă suficient de atractive – degeaba e disponibil un loc de muncă la 40 de km de localitatea de reședință, dacă costurile de trasnport zilnic se ridică la jumătate din salariul câștigat. Oricine a avut vreodată prilejul să pună piciorul în zona rurală a României nu mai are nevoie să recurgă la aceste statistici pentru a conchide ceea ce cifrele ne-o spun sec: în România reală, a avea un loc de muncă este un privilegiu. Nu „nemunca” şi statul acasă sunt un lux, ci locul de muncă.

Marele venit minim

Ce se întâmplă cu aceşti şomeri atunci când reintegrarea lor în câmpul muncii eşuează? Practic, după maxim 12 luni, dar de multe ori chiar mai devreme, statul nu le mai oferă nimic şi atunci, dacă întrunesc condiţiile necesare, se pot califica pentru a primi venitul minim garantat (VMG). La ora actuală, avem 398.951 de șomeri înregistrați în România (martie 2017), dintre care doar 83.409 sunt îndemnizați, restul de 315.542 neprimind nici un fel de îndemnizație! Conform legii, ei se pot califica pentru primirea venitului minim garantat care, la rândul său, se acordă condiţionat, însă pe o perioadă nelimitată, teoretic beneficiarul acestui tip de ajutor putând „huzuri” toată viaţa pe banii statului. Dacă lucrurile stau astfel, încurajează într-adevăr VMG „nemunca”, cum susține Tăriceanu ? Care este calitatea vieţii unei fiinţe umane care câştigă 141 lei lunar impozabili (VMG pentru o persoană singură) azi, în România anului 2010, când preţurile reprezintă cam 70% din valoarea celor din UE şi cât de logică pare decizia acestei persoane de a refuza posibilitatea unui câştig suplimentar? Cât de realistă este imaginea unei familii de 5 persoane nevoite să se descurce cu numai 527 de lei şi refuzând un loc de muncă? La nivelul acesta de venit, valoarea marginală a oricăui leu suplimentar câştigat este enormă

Că venitul minim este ridicol de mic, neavând cum să diminueze stimulentele pentru muncă, ne-o spune bunul simţ, atunci când nu e atrofiat de ideologie, dar şi datele statistice. Nu compar cei aproximativ 35 de euro pe care îi primeşte o persoană singură în România cu cei 600 de euro pe care îi ia beneficiarul venitului minim garantat în Belgia, de exemplu. Pur şi simplu, vă propun să raportăm cuantumul venitului minim pentru o persoană la valoarea salariului minim pe economie. În timp ce în majoritatea statelor Europei de Vest şi chiar şi a unora din fostul spaţiu socialist venitul minim reprezintă cam jumătate sau chiar mai bine de jumătate din valoarea salariului minim, la noi VMG-ul abia dacă se ridică la un 10% din valoarea acestuia!

Vrem capul săracului!

Cei ce vituperează împotriva ajutoarelor sociale nu îşi bazează argumentaţia nici pe fapte concrete, desprinse din cotidian, şi nici pe cifre. În ciuda pretenţiilor, ei nu pleacă dinspre evaluarea realităţii către formularea judecăţilor, ci parcurg o traiectorie inversă: prin emiterea de judecăți, dintr-o poziție de putere, construiesc o pseudo-realitate. Această pseudo-realitate ajunge să fie tratată drept adevăr, drept bun simț, internalizată și transformată într-o problemă de către majoritatea. Pentru că discursul acesta inițiat în 2009 de către guvernul Boc, sub presiunea reducerii cheltuielilor bugetare, s-a răspândit și a prins foarte bine la segmente de populație pentru care nu există nici o miză să practice acest discurs, care câștigă un salariu mediu și care, la o adică, ar putea deveni ei înșiși, cu un pic de ghinion, beneficiari de șomaj. Şi salariatul, şi asistatul social sunt victime ale unui sistem nedrept, care îi împinge la periferia sa şi îi face să ducă un trai aflat, adesea, la limita subzistenţei. Miza neoliberalismului este destrămarea unei posibile solidarități între cei defavorizați și asmuțirea unor săraci împotriva altor săraci. În loc să ne înfurie profiturile nesimțite și adesea expatriate ale marilor corporații, noi ne mândrim că lucrăm la ele și îi detestăm pe asistații sociali care triiesc din banii noștri, care trag țara înapoi șamd.

Litaniile populiste şi speculaţiile abundente despre leneşii vinovaţi de sărăcia țării îmi evocă o situaţie descrisă de Karl Polanyi, desprinsă din Anglia începutului de secol 19. În zorii epocii industriale,  dislocările de populaţie şi apariţia capitalismului au dus la o explozie a pauperismului. Întrebarea „care este sursa pauperismului” devenise preocuparea centrală a epocii.  O sumedenie de cauze au fost identificate: precaritatea cerealelor;  salariile prea mari din agricultură, care creşteau preţurile la produsele alimentare; salariile prea mici din agricultură, care nu ajungeau pentru asigurarea traiului;  apariţia unui nou tip de oaie imensă; existenţa prea multor câini; consumul exagerat de ceai, la care dacă s-ar renunţa, s-ar putea eradica pauperismul. Cumva, adevărata cauză a problemei pauperismului – şomajul invizibil şi transformările aduse de capitalismul industrial –  au scăpat atenţiei tuturor observatorilor vremii. Hilar, nu? Probabil că aşa o să pară peste un secol şi speculaţiile contemporanilor noştri despre lenea şi nemunca a nici mai mult, nici mai puțin de 250.000 de beneficiari de venit minim garantat: obnubilaţii care îi fac să nu întrezărească valurile istoriei care se agită ameninţător.

Articolul a apărut inițial pe portalul serviciusor.ro.