[label shape=”” type=””] Snejana Druţă Sulima [/label]

 

După evenimentele din Franța, de săptămâna trecuta[1], s-a scris mult despre drepturile și libertățile omului, compatibilitatea între acestea și echilibrul dintre ele. Unii au precizat că jurnalismul exprimat prin caricatura celor de la Charlie Hebdo comportă multă subtilitate, iar pentru accesul la aceasta era nevoie de o cunoaștere avizată a evenimentelor politice, economice, sociale și culturale din lume la momentul apariției lor (Dan Alexe)[2]. Alții s-au identificat pur și simplu cu Ahmed[3], precizând că, deși nu erau de acord cu modalitatea de promovare a mesajelor de către caricaturiști, i-au apărat cu prețul vieții lor și prin aceasta au apărat libera exprimare în țara lor.

Una dintre caracteristicile esențiale ale statului democratic este protecția eficientă a drepturilor și libertăților fundamentale. Mai mult decât atât, aceste drepturi și libertăți nu pot fi garantate decât într-un stat democratic, unde legile sunt adoptate de reprezentanții reuniți în parlament, aleși prin intermediul unui vot universal, corect și liber exprimat. Punerea în aplicare și respectarea legii sunt controlate de judecătorul independent, din statul democratic, în care puterile legislativă, executivă și judecătorească sunt separate și independente una față de cealaltă, colaborând în același timp, printre altele, în scopul protecției drepturilor și libertăților persoanelor aflate pe teritoriul acestor state.

Instrumentul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale la nivel național este Constituția statului respectiv. Totodată, indivizii sunt protejați cu ajutorul documentelor internaționale, semnate de autoritățile statelor, instrumente care devin constrângătoare din punct de vedere juridic pentru aceste autorități odată cu ratificarea lor. La nivelul statelor europene, atunci când judecătorul național eșuează în protejarea eficientă a acestor drepturi, individul dispune de o cale de protecție supranațională având posibilitatea de a sesiza prin cerere directă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea). Aceasta are competența de a controla respectarea și punerea în aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de către autoritățile naționale, care au sarcina primară de protecție și care dețin monopolul constrângerii penale și deci a sancționării celor care încalcă drepturile și libertățile altora. CEDO este un instrument de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale semnat de toate statele europene cu excepția Belarusului. Acest instrument propune o protecție minimă pe care statele membre ale Consiliului Europei (CoE) o pot lărgi pornind de la tradițiile lor constituționale, juridice, politice, sociale sau culturale. Țările semnatare nu pot însă deroga de la protecția oferită indivizilor de CEDO, caz în care vor fi sancționate, după aprecierea judecătorilor de la Strasbourg. Acești judecători provin din cele 47 de state membre ale CoE și nu sunt la Curte pentru a apăra interesele statelor ci în calitate de cunoscători ai legislației acestor state. Odată numiți la Curte ei sunt independenți și apără drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor indivizilor aflați pe teritoriul european, indiferent de cetățenia acestora, prin intermediul interpretării CEDO. Convenția este constrângătoare din punct de vedere juridic, ceea ce însemnă că nerespectarea acesteia atrage sancționarea statelor membre.

Într-o societate democratică sunt respectate atât dreptul la liberă exprimare, fără intervenția arbitrară a autorităților statelor, cât și, în aceeași măsură, libertatea religioasă. Cea din urmă îi protejează pe cei care sunt adepți ai unor curente religioase, dar, în egală măsură, și pe atei sau agnostici. Aceste două libertăți, cea a expresiei și cea religioasă, nu sunt absolute, exercitarea lor poate fi limitată pornind de la anumite criterii strict stabilite de aceleași texte juridice naționale sau internaționale. Jurisprudența Curții de la Strasbourg prezintă o grilă de interpretare juridică pertinentă a drepturilor și libertăților protejate de CEDO. În cazul libertății de exprimare criteriile de limitare a exercitării sunt expres prevăzute în art. 10 (2) și se referă la „formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Prin urmare, respectarea drepturilor altora, inclusiv și a libertății religioase, constituie un motiv temeinic pentru limitarea libertății de exprimare. Aprecierea echilibrului dintre aceste drepturi se face de către judecătorul competent în cadrul procesului jurisdicțional. Mai întâi, Curtea va aprecia dacă în cauza supusă judecății a existat o ingerință a statului în dreptul reclamantului, iar atunci când constată existența ei Curtea va proceda la stabilirea pertinenței acestei limitări apreciind proporționalitatea între mijloacele folosite (i.e. sancțiunile aplicate) și scopul urmărit, cel care reiese dintre criteriile enunțate mai sus, printre care și respectarea drepturilor altor persoane, inclusiv și a celor religioase. Ingerința este considerată legală dacă se constată că mijloacele de limitare au fost proporționale. Folosirea unor mijloace excesive (e.g. sancțiuni prea mari la nivel național) atrage încălcarea art. 10 din Convenție și pentru aceasta sancționarea statului.

În același timp, libertatea de manifestare a religiei poate fi supusă și ea unor restrângeri prevăzute expres de lege care, „într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora” (art. 9 (2) din CEDO). Prin urmare, în cazul ambelor drepturi statul poate interveni justificat, pe baza unor texte legale, pentru a găsi echilibrul între aceste drepturi în scopul conviețuirii pașnice a indivizilor în societatea democratică.

Analiza jurisprudenței Curții europene relevă o interpretare foarte largă a libertății de exprimare. Astfel, sub rezerva limitelor impuse de art. 10 (2), libertatea de exprimare privește nu doar „informațiile” și „ideile” apreciate favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc[4]. Această abordare este exigența pluralismului, toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică[5]. Potrivit jurisprudenței strasburgheze exprimarea opiniei semnifică formularea unei judecăți de valoare cu privire la un anumit fapt social, care nu trebuie confundată cu relatarea unor fapte. Prin raportare la libertatea presei, în jurisprudența sa constantă, Curtea europeană consideră că, dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare „nu se pretează la demonstrarea exactității lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstrație înseamnă a aduce atingere înseși libertății de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenție”[6].

Cât despre jurisprudența referitoare la libertatea religioasă aceasta a fost interpretată ca o componentă inseparabilă a libertății de gândire și de conștiință și este un element esențial de identificare a celor care au o anumită credință și o anumită concepție despre viață[7].

Interpretând Convenția europeană Curtea de la Strasbourg ține cont de diferențele care există între societățile din diferite state semnatare. În chestiuni sensibile, atunci când nu există un punct de vedere unitar al țărilor europene, ea face trimitere la legislația și tradițiile acestor state, invocând marja națională de apreciere, cu condiția încadrării evoluțiilor din aceste societăți în exigențele imperative ale protecției minime impuse de Convenție. Curtea va ține cont, de fiecare dată, de toate circumstanțele faptelor analizate și, drept urmare, cauze aparent asemănătoare, diferențiate prin anumite elemente pot atrage hotărâri total diferite, pornind de la aceste diferențe aparent minore, dar care, în definitiv, se dovedesc a avea o influență hotărâtoare asupra protecției drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, de exemplu, intr-o cauză în care Curtea s-a pronunțat asupra oportunității afișării crucifixului în școlile publice din Italia, judecătorii Marii Camere[8], pornind de la situația particulară a Italiei, au considerat că crucifixul, dincolo de a fi un simbol religios este un simbol care ține de tradiție și de identitatea culturală a italienilor[9]. Așa cum nu poate fi contestată alegerea englezilor de a se referi la Regină, care este în același timp capul bisericii anglicane (religie oficială în Anglia) în imnul statului, nici alegerea majoritară a italienilor de a afișa crucifixul în sălile de clasă italiene nu poate fi contestată de o curte supranațională, atât timp cât este alegerea majorității cetățenilor acestui stat. O situație similară ar fi atras o soluție total diferită în cazul Republici Franceze unde laicitatea este una dintre valorile esențiale ale societății și unde afișarea simbolurilor religioase în mediul public este interzisă, printre altele, în scopul prezervării neutralității și evitării confruntărilor pornind de la diferențierile reprezentanților acestei societăți pe criterii religioase.

Un regim democratic este un regim în care deciziile sunt adoptate cu majoritate, dar cu condiția respectării drepturilor minorităților de orice fel, naționale, religioase, sexuale. Reprezentanții minorităților lezate au la îndemână instrumente juridice pentru a-și vedea protejate drepturile. Cei de la Charlie Hebdo, beneficiind în societatea franceză de o libertate de exprimare largă, au fost supuși rigorilor care reies din necesitatea respectării drepturilor altora atunci când libertatea lor a venit în contradicție cu drepturile altor indivizi[10]. În continuare, cei care se considerau lezați de libertatea de exprimare a caricaturiștilor dispuneau de instrumente naționale și europene pentru a-și proteja drepturile pe cale jurisprudențială.

 

Repere bibliografice

BÎRSAN, Corneliu, Convenţia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Editia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

BERGER,Vincent, Jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, 11e édition, Paris, Sirey, 2009.

CHIRIŢĂ, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

RENUCCI, Jean-François, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009.

SUDRE, Frédéric, Droit européen et international des droits de l’homme, 10e édition revue et augmentée, PUF, Paris, 2011.

[1] La data de 7 ianuarie 2015, la sediul parizian al revistei Charlie Hebdo, în timpul unei ședințe de redacție, în urma atacului unor teroriști fundamentaliști islamici au fost ucise 12 persoane și rănite alte 11.

[2] Pentru chei de decriptare a caricaturilor de la Charlie Hebdo vezi blog-ul lui Dan Alexe la: https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/decriptarea-desenului-din-charlie-cu-treimea-care-se-anchiuleaza/ , https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/exercitiu-de-exegeza-charlie-hebdo-decriptarea-desenului-cu-le-coran-cest-de-la-merde/ , https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/09/charlie-hebdo-o-decriptare-completa-pagina-cu-pagina-a-ultimului-numar/ .

[3] Vezi, de exemplu, Anne Penketh, „Policeman Ahmed Merabet mourned after death in Charlie Hebdo attack”, The Guardian, 8 ianuarie 2015, on line la: http://www.theguardian.com/world/2015/jan/08/ahmed-merabet-mourned-charlie-hebdo-paris-attack .

[4] CEDO, Handyside c/ Regatul Unit din 7 decembrie 1976.

[5] CEDO, Handyside c/ Regatul Unit din 7 decembrie 1976, Lingens c/ Austria din 8 iulie 1986, Müller ș. a. c/ Elveția din 24 mai 1988, Piermont c/ Franța din 27 aprilie 1995, Lehideux și Isorni c/ Franța din 23 septembrie 1998, Nilsen și Johnsen c/ Norvegia din 25 noiembrie 1999, Urbino Rodrigues c/ Portugalia din 29 noiembrie 2005.

[6] CEDO, Oberschlick c/ Austria din 23 mai 1991, De Haes și Gijsels c/ Belgia din 24 februarie 1997, Cumpănă și Mazăre c/ România din 17 decembrie 2004 ș. a.

[7] CEDO, Kokkinakis c/ Grecia din 25 mai 1993, Otto-Preminger-Institut c/ Austria din 20 septembrie 1994, Religionsgemeinschaft Der Zeugen Jehovas ș. a. c/ Austria din 31 iulie 2008.

[8] După ce în Cameră s-au pronunțat în sensul încălcării drepturilor reclamanților de către statul Italian. Vezi CEDO, Lautsi c/ Italia din 3 noiembrie 2009 în care o Cameră compusă din șapte judecători a concluzionat încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 1 la CEDO coroborat cu art. 9 din CEDO.

[9] În această cauză reclamanții pretindeau că afișarea crucifixului în clasele din școlile publice din Italia încălca dreptul de a nu suporta o influență religioasă a copiilor lor atei. Vezi CEDO, Mare Cameră, hotărârea Lautsi c/ Italia din 11 martie 2011.

[10] În privința proceselor judiciare desfășurate împotriva Charlie Hebdo pe parcursul a 22 de ani a se vedea, de exemplu, « « Charlie Hebdo », 22 ans de procès en tous genres », Le Monde, din 8 ianuarie 2015, disponibil la : http://www.lemonde.fr/societe/article/2015/01/08/charlie-hebdo-22-ans-de-proces-en-tous-genres_4551824_3224.html . A se vedea de asemenea alte informații cu privire la condamnările în instanță a celor de la Charlie Hebdo la: http://www.lemonde.fr/actualite-medias/article/2010/12/10/charlie-hebdo-condamne-pour-le-licenciement-abusif-de-sine_1451578_3236.html , sau la: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:v2mndnljfwEJ:www.charliehebdo.fr/les-proces-de-charlie.html+&cd=5&hl=fr&ct=clnk&gl=fr.

 

Sursă imagine de fundal.