Ce zice lumea
Analize

Europele din Europa. Pe scurt despre alegerile europene.

Vitalie Sprînceană 

Intro sau o scurtă istorie a crizelor europene între 2000-2014. 

Pentru observatorii atenți ai actualității europene nu mai e un secret faptul că UE se găsește de ani buni într-o criză existențială profundă. Unele aspecte ale crizei țin de funcționarea politică a mașinăriei UE (deficitul democratic, Constituția UE), altele țin de aranjamentele economice din cadrul UE (soarta monedei euro, evoluția prerogativelor Băncii Centrale Europene, pachetele de politici anti-criză).

Desigur, observatorul ”atent” nu va afla aceste lucruri din presa moldovenească, cu toate dosarele ei de ”informare corectă în privința proceselor de integrare europeană” (de fapt foi de publicitate pentru UE, soft-power în limbajul eufemismelor politice și propagandă în celelalte limbaje). Mass-media moldovenească s-a angajat, în privința integrării europene într-un joc de culori, alb și negru, bun și rău – o parte a presei descrie paradisuri cu lapte și miere, iar cealaltă parte desenează iaduri europene. Adevărul nu e însă, ca de obicei, la mijloc, ci pur și simplu în altă parte…

Lista crizelor europene din ultimii 15 ani e destul de lungă, însă, în opinia mea, două crize au afectat în mod esențial evoluția UE mai mult decît orice alte evenimente: o criză politică și una politico-economică.

Criza politică a UE ține de eșecul de a ratifica la nivelul întregii Uniuni, prin referendum național, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa. Lucrurile se întîmplau în primii ani ai noului mileniu. Deși fusese semnat în 2004 de către reprezentanții statelor-membre și de către populația unor țări-membre, proiectul Constituției Europene a fost respins în mai-iunie 2005 de către cetățenii francezi și olandezi. Aceste refuzuri au trecut cumva proiectul Constituției Europene în zona unui viitor incert. Un an mai devreme, UE trecea prin cea mai grava criză ”geopolitică”, marcată de atitudinea diferită a țărilor-membre față de invazia militară a Irakului. S-a vorbit atunci de o Veche Europă (în special Franța și Germania care s-au opus intervenției) și o Nouă Europă (România, Polonia mai ales – o axă de țări ce au preferat să ia în considerație mai degrabă vocea Washington-ului decît cea a Parisului sau Berlinului).

Criza politică a fost urmată, cu începere din 2009, de o criză economică ce a lovit la modul general economiile tuturor țărilor membre, dar a făcut ravagii mai ales în țările din sudul Uniunii: Grecia, Portugalia, Cipru, Spania, dar și Irlanda.

Cauzele crizei economice sunt multiple – globalizarea financiară, bule imobiliare (în Spania), datorii publice imense și lipsă de flexibilitate în domeniul politicilor monetare (Grecia) – iar unele din ele nu își au, parțial, originea în UE.

Dar răspunsul Uniunii a fost tragic și dezolant în mod deosebit: politicile de austeritate și reducerile cheltuielilor publice (salarii, pensii) n-au rezolvat problemele economice ci doar au pornit o spirală periculoasă de revolte și nemulțumiri sociale.

Criza economică a contribuit și la deprecierea mitului ”unității” UE în special prin crearea unei falii între un Nord bogat al UE (în frunte cu Germania care cerea arogant Greciei să-și vîndă insulele pentru a scăpa de datorii) și un Sud sărac (grec mai ales, dar și spaniol și portughez și cipriot, ce a trebuit să îndure oprobriul opiniei publice europene întruchipat în figura ”grecului leneș” dar și umilința de a vedea cum politicile sociale și economice ale statului sunt decise de un triumvirat autoritar compus din reprezentanți ai Comisiei Europene, ai Băncii Centrale Europene și ai FMI). Anumite mecanisme monetare structurale înscrise în algoritmul de funcționare a zonei euro – mai ales previziunea care stipulează că inflația nu trebuie să depășească 2 % – au lipsit statele din zona euro de posibilitatea de a apela la instrumentul inflației pentru a putea manipula datoria publică, creșterea economică și cheltuielile publice (e multă mirare să vedem Germania în corul vocilor europene anti-inflație, țară care, așa cum demonstrează recent Thomas Piketty, pe durata secolului XX a utilizat cel mai mult inflația ca instrument de reducere a datoriei publice).

Așa încît Uniunea Europeană mergea la alegerile de vineri-duminică cu o lungă arhivă de nemulțumiri economice (mai ales în privința inabilității UE de a preveni criza datoriilor suverane, politicile de austeritate, șomajul care atinge în unele țări precum Spania 25 %), sociale (abandonarea multiculturalismului de către Franța, Marea Britanie și Germania și dezlănțuirea retoricii anti-imigrante atît pe dreapta cît și pe stînga, legitimitatea redusă a instituțiilor politice europene), politice (incapacitatea cetățenilor UE sau chiar a autorităților unor state-membre de a influența deciziile de la Bruxelles – ce fel de statut democratic are Troika, un organ neoficial, desemnat arbitrar și la constituirea căruia alegătorul european nu are de spus nici un cuvînt?).

Un verdict oarecum exagerat.

Înseși rezultatele alegerilor europene ar trebui interpretate cu multă grijă.

Triumful dreptei populiste (Marine Le Pen în Franța și Neil Farage în Marea Britanie) nu reprezintă, așa cum titrau ziarele, televiziunile și liderii politici europeni (a se vedea adresarea către popor a președintelui francez Francois Hollande), unicul eveniment al exercițiului de vot european.

Personal nu împărtășesc deloc groaza (și entuziasmul febril) celor care s-au grăbit să declare rezultatele alegerile drept un șoc și o catastrofă.

O asemenea apreciere este deopotrivă falsă și contraproductivă. E falsă, pentru că votul a adunat destule nuanțe locale și partide de orientare pestriță încît să facă dificilă orice generalizare: alături de victoriile unor partide populiste de dreapta (Frontul Național în Franța, UKIP în Marea Britanie, Fidesz în Ungaria), consemnăm și rezultatele foarte bune ale unor partide de stînga, mai ales în Sudul UE (Grecia, Portugalia, Spania, România). Mass-media europeană (mă refer desigur la marele ziare cu audiență globală gen The Guardian, Le Monde, Libération și altele) putea astfel relata rezultatele alegerile în două feluri: groază (că vine o dreaptă populistă și xenofobă) sau speranță (că vine o stîngă care vrea să reinventeze rolul intervenției statului în economie și societate). Faptul că presa europeană a ales în temei doar prima perspectivă demonstrează un bias occidentalo-centrist involuntar: lucrurile importante s-ar întîmpla la Paris și Londra, iar cele care au loc la Atena, Madrid sau Lisabona nu prea contează.

Aprecierea ”șoc și catastrofă” e și contraproductivă. Prin agitarea în spațiul public a sperietorii ”populismului radical eurosceptic”, establishement-ul liberal și tehnocrat european transferă discuția din zona căutării soluțiilor pentru starea deplorabilă în care se află ideea europeană (și implementarea ei) în zona fricii, emoției și a resentimentului. Adică exact pe terenul populiștilor de dreapta care au adunat deja destulă experiență în manipularea sperietorilor (a emigrației, a colapsului valorilor ”tradiționale” etc).

Ce a însemnat totuși votul european? Cîteva lucruri:

- În majoritatea țărilor-membre alegerile europene au avut conotații naționale. Nu din motivul că ”cetățenii europeni” ar fi ignoranți sau reci față de ideea europeană (indiferent ce mai înseamnă ea acum), ci pentru că fereastra principală din care aceștia văd UE e totuși fereastra locală. Votul de vineri-duminică a însemnat mai puțin o opțiune ”euro-sceptică” în privința viitorului UE și mai mult o opțiune sceptică în privința abilității UE (în forma instituțională și politică în care există) de a oferi soluții la probleme locale (întîi) și continentale.

- În diferite contexte votul a avut diferite semnificații. În Moldova, de exemplu, majoritatea celor cu cetățenie românească au votat cu Partidul Mișcarea Populară, condus de Eugen Tomac și susținut de președintele României Traian Băsescu (în contrast total cu votul românesc general). Opțiunea nu a fost condiționată de vreun europenism mai extins al partidului lui Tomac față de concurenții săi ci de faptul că acesta se află în umbra lui Băsescu, omul care, în percepția moldovenilor cu pașapoarte românești, dă cetățenie și vorbește despre unire (iar asta, în imaginarul local, ar fi implementarea cea mai fidelă a ideii europene). În țări precum Ungaria votul a consolidat o raliere la politicile interne ale țării – deriva de dreapta a Ungariei înregistrată la ultimele alegeri naționale a fost confirmată prin votul masiv acordat de cetățeni unor partide precum Fidesz și Jobikk. În alte țări – Franța și Marea Britanie – votul european a mers în contradicție cu votul național (Partidul Socialiștilor din Franța a venit abia pe poziția a treia). În fine, un alt grup de țări, Grecia și Spania de exemplu, au confirmat doar parțial votul din ultimele alegeri parlamentare naționale.

- Absenteismul, nu voturile adunate de Le Pen și Farage ar trebui să fie principala bătaie de cap a ”arhitecților” Europei. La nivelul întregii uniuni au venit la urne doar 43 % din cetățenii înregistrați pe listele de vot însă această tendință generală ascunde importante variații regionale: în Belgia și Luxemburg la urne au venit peste 90 % din cetățeni (dar votul e obligatoriu în prima) în timp ce în Slovacia, o proporție egală a cetățenilor (87 %) a preferat să nu voteze. Dacă s-ar lua în calcul și regiunile cu statut special, atunci recordul de absenteism ar aparține părții turcești a Ciprului unde doar 3 % și-au dat votul. Dintre țările cu cea mai mare populație a UE doar Italia a înregistrat o prezență la urne mai mare de 50 % din cei înscriși în liste.

absenteism

Motivațiile absenteismului au fost diferite: convingerea că oricum votul nu schimbă prea multe și doar are funcția de a menține o iluzie a alegerii (în România, Portugalia), percepția că nu prea există un conflict, deci o diferență/miză reală între eurofili și eurosceptici (Slovacia), convingerea că efortul major al UE merge spre zone periferice (precum reglementarea utilizării becului incandescent și a dimensiunilor bananelor) lăsînd neatinse zone esențiale din realitatea politică și economică de zi cu zi a cetățenilor (Cehia). Fiecare din aceste motive reprezintă mai mult decît un capriciu al votanților – ele desemnează probleme reale de funcționare a Uniunii sau percepții despre eficiența instituțiilor europene în raport cu marile probleme socio-economice locale, naționale, europene și globale.

O speranță și o teamă. În loc de concluzie.

În forma sa actuală, Parlamentul European oricum nu deține pîrghii importante în sistemul instituțional al UE fiind mai mult un for de discuții și mai puțin un centru în care sunt forjate politicile uniunii. Într-un sens, Parlamentul European e mai degrabă un corp legislativ cu funcții decorative.

Ceea ce înseamnă că forțe precum FN sau UKIP au căpătat acces la încă o scenă publică, nu la un instrument real.

Rămîn însă nerezolvate celelalte probleme ale UE.

Am o speranță că rezultatele acestor alegeri vor prilejui o largă discuție europeană (ce va avea drept consecință decizii radicale) despre distanța crescîndă între elitele tehnocrate europene și cetățenii țărilor-membre, despre necesitatea abandonării retoricii ”imigrantul ca țap ispășitor”, despre necesitatea renegocierii aranjamentelor economice și politice ale UE, despre asumarea, de către UE, a misiunii economice (și civilizatoare!) de implementare și apărare a statului social în fața globalizării neoliberale, despre inabilitatea crescîndă a structurilor politice tradiționale (partide, sindicate, asociații) de a oferi platformă și oportunitate de participare politică pentru clasele populare etc.

Am însă și o teamă că rezultatul alegerilor (sub forma fricii față de populiști și eurosceptici) ar putea fi folosit mai degrabă ca un steag sub care cetățenii europeni ar trebui să se alinieze cuminți (uitînd, în numele ”unității”, de revendicările și nemulțumirile lor) decît ca o oportunitate de discuție despre ce mai înseamnă UE și care e rostul ei. 

 sursa imagine de fundal

sursă tabel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>