Ce zice lumea
Analize

De ce mor festivalurile (mari)?

 Dinu Guțu 

Bine, nu mor defel, ba mai degrabă se simt mai bine decât niciodată. De exemplu, din 2007 numărul festivalurilor incluse pe cea mai importantă platformă de profil eFestivals a crescut de la 496 la 1.124 în acest moment. Alta e problema. Și anume faptul că festivalurile de muzică nu mai sunt despre muzică, prin felul în care-și schimbă „modul de întrebuințare” și devin hiper-comodificate.

Acum câțiva ani, la prima venire Interpol în România, o gașcă de prieteni vădit nemulțumiți spuneau: „Ăștia chiar n-au avut bani de lumini și de-o trupă mai veselă?ˮ Ajunseseră probabil întâmplător la acea ediție Summer Well, cu invitații care s-au dat într-o veselie la multinaționale pe lângă bonurile de masă, probabil pentru popularizarea unui astfel de eveniment pe toate canalele posibile. N-ar fi trebuit s-o ia personal. Interpol, pe un ethos mai dark-comercial, cântă oriunde într-un spectru monocrom și deindividualizat. Și aceasta-i cred prima problemă a festivalurilor de muzică de astăzi. O foarte bună parte dintre fanii unor trupe sunt alienați de propria pasiune pentru acestea, mai ales cum se-ntâmplă „afarăˮ, unde la festivalurile mari biletele se vând ca la loterie, în câteva ore. Alienați sunt și artiștii care probabil după moartea unui segment din industria de vânzări de albume, cauzată de apariția mp3-ului și înflorirea pirateriei, oricât de mizantropi ori capricioși ar fi, trebuie să iasă din turnul de fildeș al studioului pe scenele festivalurilor pentru a produce. În același timp, sunt înstrăinați și de propriul public, pentru că adesea trebuie să cânte într-un melting pot aproape imposibil de combinat. Fanii lui Paul van Dyk și Atari Teenage Riot, de exemplu, n-au nicio legătură, așa cum cei care ascultă Mike Skinner nu-s compatibili cu „Roșu aprinsˮ de la Luna Amară în nicio lume posibilă, asta doar să dau câteva exemple de pe line up-ul Electric Castle, deși treaba asta se întâmplă oriunde. Fenomenul se mai cheamă și catch-all party și vine din probabil singura teorie din științele politice care funcționează – asemeni partidelor, dacă vor să-și maximizeze numărul de votanți, respectiv de plătitori de bilet, organizatorii de festival se mută ideologic și respectiv stilistic cât mai spre centru, adică mai spre mainstream, pentru a smulge public cât mai convergent posibil.

„Afarăˮ, festivaluri locale cu excelente line-upuri acum 10-20 de ani, care promovau muzică încă neintrată în industrie, fie au murit, fie s-au transformat în giganți. Câteva exemple sunt Exit, Primavera sau Lollapalooza. Primavera Sound din Barcelona a crescut de la un eveniment indie în 2001 cu 8.000 de participanți la 190.000 de plătitori de bilet în cinci ani. Ba mai mult, asemenea rețete de succes sunt și exportate. Primavera are un frate mai mic la Porto (NOS), iar Lollapazoola nu mai puțin de șase și încă numărăm (Chile, Brazilia, Argentina, Berlin, Paris, Tel-Aviv). Evident, trăim o uniformizare a culturii pop, dar cel puțin în cazul festivalurilor pomenite mai sus există această etichetă de a promova muzică alternativă, de altfel un mare hoax, nefiind decât un segment în creștere a publicului yuppie sau al așa numiților milenari. Radiohead mai scoate un album anti-capitalist, nicio problemă, și-l va lansa la Lollapazoola în fața a 100.000 de inși care au plătit 200 de euro să-i vadă. Fitter. Happier. More productive. Punkistul Steve Albini nu greșea când spunea despre Lollapalooza că este „cel mai prost exemplu de exploatare corporatistă despre ce-ar trebui să-nsemne underground. E doar marketing de nivel înalt al unor trupe care pretind a fi alternative, dar sunt în realitate o altă fațetă a schemei de exploatare a culturii de masă. N-am prețuire sau atașament pentru acele trupe. Dacă Lollapalooza ar invita Jesus Lizard, Melvins, Fugazi sau Slint atunci ai putea vorbi despre cei care chiar fac avangardă în muzică, altfel ai o adunătură încropită de MTV”.

Mai mult, în 2010, o investigație a poliției din Chicago a descoperit că în contractele artiștilor care cântau la festival exista o clauză „radială”. Trupele nu puteau cânta pe o rază de 300 de mile față de Chicago cu șase luni înainte de festival și la trei luni după. Dincolo de corupția și lăcomia multinaționalelor, un fenomen absolut hilar are loc. Acum aproape trei decenii, antropologul francez Marc Auge vorbea pentru prima dată despre ideea de „non-locˮ, element definitoriu al modernității târzii. „Dacă un loc poate fi definit ca relaționar, istoric și încărcat cu o identitate, atunci un non-loc e un spațiu căruia nu-i pot fi conectate aceste atribute”. Mallurile, autostrăzile ori aeroporturile sunt doar câteva exemple de asemenea spații în care simți că ești într-o buclă: de la Tokio la San Francisco arată la fel.

Ce mă tem că se întâmplă în ultimii ani cu festivalurile de muzică e că aceiași mari sponsori, cu aceiași artiști, în jurul acelorași zone de food court și distracție prestează același tip spectacol. N-ai prins bilet la Glastonbury, nu-i nimic, poți să-ți iei la Primavera. De exemplu, daca-i asculta Muse (deși nu știu de ce-ai face asta) i-ai putea vedea la Osheaga, Lollapalooza, Vital, Leeds, Reading și lista continuă. Apropo de Leeds și Reading și de non-loc. În acest an, la Reading, în data de 25 august, line-upul e Kasabian, Bastille, Two Door Cinema Club, iar în aceeași zi la Leeds capetele de afiș sunt Muse, Liam Gallagher și Blossoms. În ziua următoare, line-upurile fac efectiv rocadă până la utimul artist. Cei care cântau pe 25 în Reading cântă pe 26 în Leeds și viceversa. Baudrillard numea treaba asta copia unei copii sau simulacru și simulare.

Asemeni fotbalului, un alt spectacol popular predilect la origini clasei muncitoare, la fel și festivalurile, profund saturnalice și populare, unde ordinea lucrurilor și a relațiilor de putere se suspendă sau chiar se răstoarnă, se îmburghezesc teribil. Așa cum la un derby al nordului Londrei dintre Arsenal și Tottenham vei plăti dacă stai la tribună de vreo 20 de ori mai mult decât o făceai acum 20 de ani și vei fi încurajat să alegi pachetele all-inclusive cu fish & chips și bere pentru încă 200 de lire/per meci, la fel și festivalurile devin din ce în ce mai puțin despre muzică și seamănă cu niște malluri, unele și cu peste 2.000 de concerte în 4-5 zile.

Îmburghezirea nu ține însă doar de vampirismul consumului de „nou”, ci aduce cu sine o îngrădire a festivalurilor pentru un singur segment de public. Nu voi intra aici în discuția felului în care comunitatea unde se face festivalul e parte integratoare din viața acestuia pentru că e futil, deși, de exemplu, în cazul Untold a existat și o finanțare publică consistentă. La Cluj, gazonul de pe stadion arăta ca un teren arabil după ediția de anul tecut, iar o cameră de hotel la 2-3 stele ajungea în perioada festivalului și la 800 de euro. Conform unui studiu The Guardian, prețul biletelor la festivaluri s-a mărit și cu 100% în condițiile unei inflații locale de 30%, iar o bună parte din festivaluri în loc să unească, divizează segmente de populație, vânzând bilete VIP. Untold nu este o excepție, prețul unui astfel de abonament fiind de 1.188 lei la ediția din acest an.

S-au dus vremurile în care pentru un festival se reuneau Pulp sau când în ’78, la Rock Against Racism, The Clash făceau istorie într-o Anglie în care Frontul Național și Thatcher zburdau spre ura de clasă. Firește, trăim alte vremuri și dacă atunci determinismul și asumarea de clasă a subculturilor, cum a fost punk-ul în acea perioadă, dădeau tonul pentru ideea de cool și avangardă în muzică, atunci astăzi avem de-a face cu o fluidizare a gusturilor și scenelor, dar și de un control mult mai atent din partea unor instituții cum e MTV la creat și controlat preferințe. Festivalurile devin spectacole în numele Marelui Capital, iar trupele un soi de entertaineri, să nu folosesc termenul ușor medieval și mai curând balcanic de „lăutari”.

Revenind la ideea de mai sus, nu doar numărul de festivaluri crește, ci și numărul de spectatori. În anii 2000, Glastonbury avea în jur de 100.000, astăzi cifra aproape s-a dublat, marea majoritate a acestora fiind sub 30 de ani. Această creștere este pusă și pe un soi de cerere a „economiei experienței” pe care milenarii o revendică. De la bere craft, parc de distracții și mai nou „experiența fitness cu Realitate Virtuală” de la Summer Well.

Asistăm așadar la o dysneificare a festivalurilor (unele și-au asumat din start asta, cum e Tomorrowland din Belgia, unde castele butaforice din carton, prințese sexy și un parc de distracții sunt termenii cheie). Ideea e să lași la poartă toate grijile și de-a te urca copilăros într-un fel de carusel care ține câteva zile. Doar că lumea asta-i simulată și pre-digerată, iar dacă pe scenă-i Moderat sau Unkle, chiar nu mai contează. La Electric Castle până și un lanț de supermarketuri german low cost își promovează produsele și „experiențele”. Disneyificare, consum și individualizare, unde ideea de împreună sau baza unui festival dispar. Sper să mă-nșel și sper că aceste tendințe să fie pură supra-interpretare. Dar în momentul ăsta festivalurile de muzică și mai ales cele mari sunt mcdonaldizate, ca niște shake-uri frumos colorate, cu de toate, dar care la final nu-ți lasă niciun gust.

Articolul a apărut inițial pe platforma art7.fm 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>