[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Situația din jurul posturilor de televiziune Jurnal TV, RTR Moldova şi Accent TV, care au fost excluse peste noapte din grilele a vreo 10 operatori de cablu, s-a clarificat ieri, cel puțin pentru o vreme. Ambele posturi au fost reincluse în grile, iar CCA, organul care monitorizează audiovizualul, a avertizat operatorii că aceștia ar trebui să anunțe CCA ori de cîte ori vor dori să modifice grilele de canale.

A triumfat, zic idealiștii, libertatea de expresie, chiar dacă aceasta a trebuit ajutată de acțiuni de protest și presiuni externe (ambasada SUA, misiunile UE și OSCE au exprimat îngrijorările de rigoare).

E bine pentru că, pînă ieri, părea să iasă victorioasă o logică politică a confruntării pe calea marginalizării unor canale mediatice care nu convin anumitor forțe aflate la guvernare.

Un scenariu ce pare plauzibil în context moldovenesc. Pentru că există mai mult decît un precedent în acest sens.

Sub aspect pur politic, întîmplarea recentă cu Jurnal şi Accent, reproduce o schemă care se repetă constant în Moldova: un canal media spune ceva ce nu place guvernării și aceasta face încercări să acopere vocea incomodă.

Arsenalul tehnicilor utilizate este variat: percheziții la redacție (la ziarul FLUX în 2003), jurnaliști bătuți în stradă (Alina Anghel de la Timpul în 2005, Nicolae Roibu în 2003) sau jurnaliști bătuți acasă (Oleg Brega în 2009), amenzi sau sancțiuni exagerate (ca în cazul cînd Timpul a fost obligat să plătească peste 130 mii de lei pentru că a scris despre o tranzacție între Cancelaria de Stat și compania DAAC Hermes fără organizarea unor licitații publice), discreditarea jurnaliștilor (jurnalistele Ileana Rusu și Aliona Avram au trebuit să suporte umilința apariției la postul public de televiziune a unor cadre indecente, filmate fără voia lor la o saună).  Atunci cînd aceste instrumente nu ajută, guvernarea pur și simplu decide să le închidă. Așa au fost demontate Antena C și Euro TV pe vremea guvernării comuniste. Așa a fost închis, sub AIE, postul de televiziune NIT.

Ceea ce sugerează o problemă mai generală (și mult mai gravă decît capriciul unui oligarh sau al unui șef de partid): ca societate, nu am reușit să construim mecanisme ce ar forța puterea politică să evite ispita de a închide gura presei.

Nu am fost în stare să construim o aură de sacralitate și vreo 7-10 rînduri de gard simbolic în jurul libertății mass-media. Așa încît orice politician sau oligarh să se frigă atunci cînd se atinge de ea.

Mecanismul de presiune politică (am în minte și presiunile economice, dar acestea se fac, de regulă, prin instrumente politice) asupra presei e impersonal. Nu are simpatii de partid. A funcționat perfect sub guvernarea autoritară a PCRM. Lucrează de minune și sub AIE (1, 2, 3…).

 E foarte bine că activiștii comuniști invocă libertatea de expresie atunci cînd sînt exercitate presiuni vizibile asupra posturilor lor de televiziune NIT în trecut și Accent TV în prezent. Probabil că protestul lor e sincer. Dar aderența lor la principiul libertății de exprimare încă trebuie dovedită. Dosarul relațiilor lor cu libertatea de exprimare e plin de fapte care contrazic respectul lor ipotetic pentru libertatea de exprimare.

Unii comentatori au invocat, pe bună dreptate, pericolul compromiterii procesului de integrare europeană a R. Moldova în cazul în care guvernul nu ar renunța la imixtiunea sa în domeniul presei, dar și această strategie defensivă e una slabă și conjuncturală.

Pentru că libertatea de exprimare ar trebui să aibă valoare în sine, nu doar atunci cînd e pusă în serviciul unei cauze. Ar trebui să respectăm presa pentru că avem nevoie de ea, pentru că doar cu o presă liberă şi profesionistă o societate are şanse să se dezvolte normal, nu pentru că UE sau SUA ar cere-o.

Prin urmare, istoria presei moldovenești poate fir redusă la o listă lungă de amestecuri nepedepsite ale politicului în treburile presei…

 

Totuşi, cine ar regreta dispariţia Jurnalului?

Scandalul (deja consumat, sper) cu Jurnal TV oferă însă și o excelentă platformă de discuție mai generală despre rostul posturilor de televiziune de acest fel, dar și despre situația la zi în spațiul media. Acum că părțile par să fi coborît pentru o vreme de pe baricade putem porni o discuție calmă despre Jurnal TV fără a fi învinuiți că ținem partea cuiva.

E mult de vorbit. Însă prea puțin, din păcate, despre meritele sau lucrurile bune legate de  numele postului de televiziune Jurnal TV. Și mai mult despre ceea ce ar fi putut să devină Jurnalul și n-a mai devenit.

Un lucru care a ieșit la iveală în legătură cu acest scandal, a fost că jurnaliștii de la Jurnal TV (ca și jurnaliștii de la alte posturi de altfel) au foarte puțini prieteni. Și asta dă de gîndit.

Mă rog, e adevărat că majoritatea oamenilor de bun simț au apărat Jurnal TV în numele unor principii abstracte (libertatea presei, democrație, integrare europeană), dar prea puțini iubesc Jurnalul pentru oferta sa mediatică: emisiunile concrete (cu excepția poate a emisiunii „Ora de Ras”).

Ca și cum ai vedea cum poliția snopește în bătaie în momentul arestării un șofer ce a condus cu 200 km prin oraș în plină zi trecînd pe roșu la semafor și punînd în pericol viața a zeci de oameni. Condamni faptul principial că reținerea nu s-a făcut după lege, cu respectarea drepturilor acuzatului, dar nu ai prea multă simpatie pentru persoana concretă.

Ce-ar fi fost de regretat în cazul unei eventuale dispariții a Jurnalului?

Apucăturile de super-staruri mediatice ale unor jurnaliști de acolo și bădărănismul cu care au scotocit în viața personală și au măsurat lungimea fustei secretarei fostului ministru al culturii?

Faptul că au scos din grilă o serie de emisiuni ce-i făceau excepționali (amintesc doar de „Inamicul Public” al lui Oleg Brega, de exemplu, unica emisiune ce aducea la televiziune vocea omului obișnuit, nu a capetelor vorbitoare ale unor pretinși analiști și comentatori)?

Faptul că au devenit o televiziune anti-Plahotniuc?

Faptul că au cultivat insistent un populism strident cu figura dubioasă a mult-prea-dubiosului Sergiu Mocanu pe post de salvator al națiunii?

Faptul că au omorît în fașă orice fel de discuție calmă, preferînd în schimb să prolifereze mesaje paranoidale de genul: toți sînt hoți, toată mass-media vă amăgește, toți politicienii sînt corupți?

Adevărul trist de-a binelea e că, în scurta sa existență, Jurnal TV nu s-a prea umplut de glorie. A început ca un proiect promițător, cu emisiuni variate, cu umor și cu imaginație (la fel ca și fratele său de cealaltă parte a oglinzii, Publika). Dar în final a ajuns tot un fel de NIT. Un NIT ce a împărțit radical țara în  mafie (toată lumea în afară de Sergiu Mocanu și frații Țopa) și luptătorii onești cu mafia (foști parteneri de afaceri ai actualei mafii). E un drum pe care a apucat-o în ultima vreme și pretinsul CNN moldovenesc, mai ales după ce a alungat o serie de jurnaliști gînditori ca Elena Pahomova și Mihai Fusu).

Istoria cu (aproape) fiecare încercare moldovenească de a face un nou ziar/post de radio/TV, care sfîrșește prin a fi o replică a NIT-ului, amintește de un celebru banc sovietic despre un inginer de la fabrica de frigidere care s-a gîndit că poate aduce acasă cîte o piesă pe zi și astfel să înjghebe un frigider. A adunat piesele, dar ori de cîte ori încerca să le asambleze, îi ieșea doar un automat Kalașnikov…

E un reflex la fel de periculos ca și reflexul puterii de a controla presa.

 

Despre pluralismul de opinie lipsă

În declarația lor cu privire la situația din jurul Jurnal TV, ONG-urile specializate pe media au făcut referință la pluralismul de opinie care ar fi fost încălcat prin marginalizarea Jurnalului.

Ceea ce e adevărat, doar parțial. Pentru că Jurnalul a reprezentat pluralismul de opinie doar în măsura în care a fost televiziunea anti-Plahotniuc într-un spațiu mediatic dominat de televiziuni pro-Plahotniuc.

La nivelul structurii generale a spațiului public moldav, Jurnal TV nu a contribuit la consolidarea unui pluralism de opinie, ci din contra, a lucrat mai mult la simplificarea discuției politice prin radicalizare, isterie, reducerea complexității dezbaterilor la sloganul Ești cu noi sau ești cu mafia!

Din acest motiv, postul de televiziune Jurnal TV ar trebui lăsat să trăiască. Însă tipul de jurnalism pe care-l face Jurnalul ar trebui să moară.