ARTICOLE:
Immanuel Wallerstein, The ANC and South Africa: The Past and Future of Liberation Movements in the World-System (1997). Un articol mai vechi al lui Wallerstein în care acesta meditează asupra limitelor mișcărilor de emancipare națională pe exemplul Congresului Național Sud-African. Compromisurile pe care le-a făcut CNA în materie de politici economice nu sunt o trădare a scopurilor mișcării ci mai degrabă o tristă ilustrație a inegalităților din sistemul economic internațional. Statele pot decide asupra măsurilor politice, dar nu au prea multă libertate în alegerea sistemului economic. (V.S.)
Revista germană Der Spiegel a făcut un interviu cu teologul elvețian Hans Küng. Un mare susținător al procesului de reformare a Bisericii, adept al eutanasiei și militant pentru abolirea celibatului pentru preoții catolici, participant la Conciliul Vatican II, Hans Küng a fost ulterior persecutat în cadrul Bisericii pentru viziunile sale liberale, fiind marginalizat și culmea, la sfîrșitul anilor 70 Biserica Catolică i-a retras licența de predare a teologiei. Bolnav de Parkinson, Küng vorbește despre relația sa cu moartea, despre dreptul fiecărui om de a-și încheia viața demn și despre reformele actuale în cadrul catolicismului. (V.S.)
Afacerea Heidegger si anti-semitismul pe cale de a răbufni din nou în Franța și Germania. (V.S.)
Ethan Zuckerman despre noul activism digital. (V.S.)
O investigație făcută de Casa Jurnalistului despre tortură în Transnistria. (V.S.)
Cum radicalizezi o generație? Un text excelent de Valer Simion Cosma. ”În zilele noastre, tranziţia prelungită pune o nouă generaţie de tineri cu studii la periferia societăţii, cei care coordonează sistemul fiind mult mai preocupaţi de clonarea şi perpetuarea status-quo-ului actual, decât de crearea unor alternative pentru tineri, sau de o împrospătare a oamenilor din sistem după criteriul meritocraţiei atât de des invocate. Unii pleacă în afară căutându-şi rostul şi scuipând peste umeri înspre tărtăcuţele celor din vârful piramidei, alţii rămân şi-şi mestecă furia şi frustrarea, se reprofilează, cârtesc. Unii reuşesc în afară sau în ţară, fie pentru că sunt foarte buni, fie pentru că sunt ajutaţi, recomandaţi sau plantaţi. Dar grosul rămâne pe lângă şi nu e vorba de o masă de puturoşi, descurcăreţi sau copiatori, ci e vorba de multe ori de tineri de o bună mediocritate, capabili dar fără prea multe opţiuni. Creşte hăul între tinerii pregătiţi dar fără perspective şi cei din vârful piramidei, unii veterani ai vechiului regim sau ai tranziţiei, îmbătrâniţi în rele, alţii, lupi tineri crescuţi pe lângă stânele partidelor şi potentaţilor zilei (atunci când nu sunt odraslele, nepoţii acestora). Creşte hăul între cei de sus şi cei care trudesc sub diferite forme, la catedre, în spitale, în agricultură sau în construcţii.” (V.S.)
Un articol foarte interesant de Lilian Negură, Critica Criticismului la moldoveni: http://voxreport.unimedia.info/2013/12/14/critica-criticismului-la-moldoveni/
Iată un fragment din acest articol: „societatea moldovenească are nevoie de critică, însă această critică trebuie să fie una care să vizeze emanciparea și revolta constructivă, nu o atitudine defetistă care incită la pasivitate resemnată sau la evadare. Pentru aceasta e nevoie însă ca moldovenii să adopte o critică lucidă care explică problemele prin cauzele lor și nu prin referința la o ipotetică natură defectuasă intrinsecă a societății. Critica trebuie de asemenea să presupună cautarea unei soluții și să încurajeze implicarea activă în punerea în practică a acestor soluții.” (P.N.)
În Revista PZF nr. 1, am recomandat lectura articolului Florentinei Ţone despre satul Cornova la 1931, în baza materialelor şi analizelor făcute de cercetătorii de la şcoala monografică a lui Dimitrie Gusti. Între timp a apărut a doua parte a articolului, pe care o recomandăm cu aceeaşi căldură.
Această parte a articolului Florentinei Ţone se sprijină în mare parte pe informaţiile sintetizate în studiile elaborate de monografiştii Xenia Costa-Foru, Ştefania Cristescu şi Ion Zamfirescu, în urma campaniei de la Cornova. Ele identifică „numeroase şi interesante observaţii cu caracter sanitar” care, coroborate cu informaţiile din alte studii, „fac posibilă reconstituirea, în tuşe convingătoare, a portretului sanitar al Cornovei în anii interbelici”.
„În studiile celor trei autori menţionaţi, identificăm, astfel, date esenţiale despre alcătuirea familiilor cornovene, despre naşteri şi decese, despre mortalitatea infantilă, despre bolile locuitorilor şi neîncrederea în medicina oficială (şi, în paralel, obişnuinţa de a se folosi de reprezentanţii medicinei empirice; limbajul descântecelor „are pentru ţăranul basarabean ceva din sfinţenia slujbei religioase aproape”, notează Ştefania Cristescu[1]), despre igiena personală, igiena odihnei, igiena locuinţei şi a dependinţelor, dar şi despre alimentaţia sătenilor şi a consecinţelor pe care le au, din punct de vedere alimentar şi al sănătăţii, interdicţiile religioase, respectate cu sfinţenie aproape în Cornova”.
De un dramatism aparte, crunt şi „banalizat” de trama vieţii cotidiene în satul basarabean, apare tabloul mortalităţii infantile. Un caz printre altele, cel al Mariei Tacu, ilustrează acest destin funest şi asumat al vieţii şi al morţii în satul basarabean. Cornova de la 1931 apare în acest sens ca un arhetip al satului dintr-o epocă premodernă.
„Pe scurt şi foarte sec: Maria Tacu din Cornova a născut 16 copii. Dintre aceştia, în vara lui 1931 îi mai trăiau doar trei; cu alte cuvinte, aproape fiecare sarcină a femeii se soldase, mai devreme sau puţin mai târziu, cu un deces. Astfel, dintre cei 13 copii morţi, niciunul nu depăşise 3 ani de viaţă (iar cele patru perechi de gemeni cărora le-a dat naştere Maria Tacu nu supravieţuiseră mai mult de 2-3 săptămâni). Tabloul morţilor acestei familii, aşa cum e întocmit el de monografistul Ion Zamfirescu, e cu totul înfiorător: „Datele cronologice, marcând evenimentele de natură familială şi biologică în familia lui Ilie Tacu, sunt următoarele: 12 septembrie 1892 – căsătoria lui Ilie Tacu cu Maria Popa; 21 iulie 1895 – moartea fiicei Lisaveta, în vârstă de 2 ani; 4 mai 1897 – moartea fiului Mihaiu, în vârstă de 3 ani; 15 mai 1899 – moartea fiului Isăvii, în vârstă de 3 ani; în anii 1901, 1903, 1904 şi 1906 în patru naşteri consecutive, neobişnuit de grele, s-au născut câte doi gemeni, care n-au trăit decât 2-3 săptămâni fiecare; 10 februarie 1909 – moartea fiului Ion, în vârstă de un an; 10 august 1913 – moartea fiicei Maria, în etate de 6 luni. În octombrie 1926 decedează soţul Ilie Tacu, în urma unei scurte zăceri de tifos, la Spitalul din Coşoveni. A fost îngropat la cimitirul de acolo, autorităţile neîngăduind, din cauza bolii molipsitoare, transportarea cadavrului în satul natal. În fiecare an, la Sâmbăta Morţilor şi la Vinerea Mare, femeia se duce la mormântul lui, ca să aprindă lumânări şi să ardă tămâie, «cum se cade creştineşte la fiecare suflet de om»”.(…) „Un fapt demn de remarcat – ce pare a fi o trăsătură spirituală generală a satului – este acela că pentru copiii morţi, chiar pentru amintirea lor, femeia Maria Tacu nu are aceeaşi afecţiune ca pentru cei rămaşi în viaţă. Faptul morţii îl priveşte cu o tărie sufletească care aproape ia forma de insensibilitate sau îmbracă haina unei convingeri cu o cauzalitate complexă, încălcând deopotrivă domeniul economicului şi acela al spiritualului: «Dar nu mi-au murit numai mie; au murit la toţi, căci aşa trebuie să fie. Ce mă făceam eu cu 18 copii, dacă ar fi trăit toţi şi trebuia să-i hrănesc?»”.
Partea a doua acestui interesant studiu poate fi accesat aici: http://www.cooperativag.ro/cornova-basarabia-la-13-ani-de-la-unirea-cu-romania-portret-sanitar-ii/ (P.N)
FILME:
The Surgery Ship (SBS, 2013). Un documentar australian despre un spital gratuit amplasat pe o corabie ce oprește, în fiecare an, în diferite țări de pe coasta Africii. Corabia-spital oferă asistență medicală, face intervenții chirurgicale, elaborează proiecte de dezvoltare comunitară pentru cei mai săraci dintre săraci. (V.S.)
Poziția Copilului (2013). Mi s-a părut indecis filmul – pornește tocmai două povești: cea a Româniilor multiple (a bogaților și amărâților, a celor cu pile și relații și a celor cu legea șchioapă și bunul simț, a celor cu noroc și a celor cu ghinion) și cea a unei familii disfuncționale – dar nu reușește s-o scoată la capăt cu bine vreuna. Acolo unde era loc de săpat, adică în cameleonismul oamenilor legii care-s întâi oameni și pe urmă slujitori ai legii (polițistul ce vrea favoruri, pilele ce dau telefoane și rezolvă probleme) sau în ipocrizia proaspeților îmbogățiți ce gustă cultură înaltă (opere, romane elitiste) dar care sînt gata să se milogească în ultimul hal când e vorba de osul lor, acolo regizorul a preferat să înece socialul (politicul într-o accepție mai largă) în emoțional. Iar în emoțional – un întreg ocean inutil de lacrimi. (V.S:)
Picture Bride (rom. Nevasta de pe imagine, 1995). Un film despre o epocă rușinoasă a istoriei Americii când evreilor li se refuza accesul la Harvard, Columbia și Cornell, când oamenii de culoare călătoreau pe scaunele din spate ale autobuzului, iar imigranților coreeni și japonezi ce se trudeau pe câmpurile de trestie de zahăr din Hawaii și SUA continentală li se interzicea să-și ia soții de alte rase. Filmul este despre ultimii, despre bărbații japonezi adică. Despre practica de a depăși restricția prin importul de femei din patrie. Din Japonia. Treaba avea loc în felul următor: bărbații japonezi expediau imagini și portrete proprii acasă, unde agenți speciali – matchmakers (un fel de conocari)– colindau cu pozele alea satele japoneze și le arătau fetelor. (Azi site-uri precum Russianbrides ori facebook și alte rețele sociale fac același lucru.) În caz că vreuneia îi cădea tronc cineva, acești conocari aveau grijă să trimită fata în Hawaii. Unde era așteptată de bărbatul-imagine. Cu care se și căsătorea… Picture Bride relatează povestea tipică a unei asemenea familii asamblate prin intermediul unei imagini: el muncitor la trestie, ea săracă și sărmană în Japonia, el în căutarea unei neveste, ea în căutarea unei portițe de fugă din Japonia, poza ”norocoasă”, șocul întâlnirii (el trimisese o poză ce-l arăta mult mai tânăr (trucul pe care-l știau oamenii de dinaintea Photoshop-ului), travaliul construcției unei relații adevărate, happy-end – ei totuși s-au plăcut, s-au iubit și au avut copii. Cine știe, vorba poveștii, dacă n-o fi trăind și azi pe undeva…(V.S.)
CĂRȚI.
Stefano Liberti. Land Grabbing: Journeys in the New Colonialism. (Verso, 2013).
Cine n-are pămînt agricol își cumpără în Africa. Dacă are bani. În țări ca Etiopia, prețul de arendă al unui hectar pe an ajunge la … aproape un euro. Față de cîteva sute în Indonesia. Sau cîteva mii într-o țară europeană. Nu e de mirare că bogații lumii (coroporații indiene, franceze, italiene, braziliene și chineze, guverne din Golful Persic) au arendat suprafețe agricole cu o suprafață aproximativ egală cu teritoriul Moldovei. Salariul zilnic al unui muncitor etiopian ajunge pînă la 40 eurocenți pe zi, adică cam pe degeaba dacă s-ar compara profiturile realizate din vînzarea produselor agricole pe piețele din Europa sau țările din Golful Persic. Guvernului etiopian nu-i pasă că arendașii practică monocultura. În 2008, compania coreeană Daewoo a încheiat un contract secret de arendă cu guvernul din Madagascar: jumătate din terenul arabil al insulei urma să treacă în mod gratuit, pe o perioadă de 99 ani, în mîinile coreenilor. Aceștia aveau nevoie de pămînt pentru a crește porumb și ulei de palmier. Acordul a fost divulgat de Financial Times și a provocat revolte de stradă în Madagascar, în urma cărora guvernul a fost demis iar contractul anulat. În Brazilia pădurile sunt defrișate pentru a fi înlocuite de plantații de soia, folosită ca aliment pentru animalele destinate pentru consum în țările bogate.
Sunt fragmente din excelenta carte-investigație a lui Stefano Liberti în care acesta scoate la iveală noile forme ale colonialismului în Africa și America de Sud. (V.S.)
În 2010 a fost publicat, la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, volumul Paulo Freire: viaţa şi opera: pentru o pedagogie a dialogului, de profesorul Paolo Vittoria, tradus în limba română de Daniel Mara şi Cosmina Diana Păvăluc.
Paulo Freire este pedagogul brazilian care a teoretizat, în baza experienţei sale de cîteva decenii de pedagog popular, o pedagogie a celor oprimaţi. Astfel, un instrument de violenţă (o violenţă simbolică, cf. P. Bourdieu), aflat pînă acum la îndemîna asupritorilor, poate fi transformat într-un mijloc de emancipare, prin conştientizare şi prin dialog.
„Cartea este un itinerar în spaţiu şi timp, care dă viaţă gândirii şi experienţelor pedagogului brazilian, unul din cei mai mari gânditori ai timpului nostru. Paulo Freire reinventează relaţia educaţională, criticând procesele de dominare, de oprimare şi colonizare. Din acest motiv discursul său pedagogic devine unul politic.” (Daniel Mara)
„Educaţia, ca practică a libertăţii, este un act de cunoaştere, o abordare critică a realităţii – este o altă idee-ancoră a lucrării de faţă, care condensează raportul dintre: conştiinţă-proces de cunoaştere-conştientizare. Conştientizarea este o componentă cosubstanţială a actului de predare-învăţare şi reprezintă dialectica necesară a acţiunii şi reflecţiei (p. 114). Conştientizarea critică este calea spre dezvoltarea atitudinii critice şi a gândirii critice, de asumare a rolului, de angajare, de respingere a pasivismului în înţelegerea realităţii. Conştientizarea critică încurajează trecerea de la curiozitatea naivă spre curiozitatea epistemologică.” (Adriana Nicu)
Aici puteţi citi o scurtă prezentare şi o cronică în română a cărţii Paulo Freire: viaţa şi opera: pentru o pedagogie a dialogului: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_recenzii_Daniel-Mara-si-Adriana-Nicu.html
Iată nişte fragmente pe care le considerăm relevante din Paulo Freire, Pedagogy of the Opppressed, The Seabury Press, New York, 1970:
„Sectarianism in any quarter is an obstacle to the emancipation of mankind. The rightist version thereof does not always, unfortunately, call forth its natural counterpart: radicalization of the revolutionary. Not infrequently, revolutionaries themselves become reactionary by falling into sectarianism in the process of responding to the sectarianism of the Right. This possibility, however, should not lead the radical to become a docile pawn of the elites. Engaged in the process of liberation, he or she cannot remain passive in the face of the oppressors violence.” (p. 22)
RO: „Sectarismul de orice fel este un obstacol în emanciparea omenirii. Versiunea de dreapta a acestuia nu are întotdeauna drept răspuns, din păcate, omologul său firesc: radicalizarea revoluționarului. Nu de puține ori, revoluționarii înşişi devin reacționari în procesul de răspuns la sectarismul de dreapta. Cu toate acestea, această posibilitate nu ar trebui să determine militantul să devină un pion docil al elitelor. Implicați în procesul de eliberare, el sau ea nu poate rămîne pasiv în fața violenței opresorilor.”(trad. P.N.)
„The central problem is this: How can the oppressed, as divided, unauthentic beings, participate in developing the pedagogy of their liberation? Only as they discover themselves to be „hosts” of the oppressor can they contribute to the midwifery of their liberating pedagogy. As long as they live in the duality in which to be is to be like, and to be like is to be like the oppressor, this contribution is impossible. The pedagogy of the oppressed is an instrument for their critical discovery that both they and their oppressors are manifestations of dehumanization.” (p. 33)
RO: „Problema centrală este aceasta: Cum pot cei oprimaţi, ca ființe divizate şi neautentice, să participe la dezvoltarea pedagogiei propriei lor eliberări? Doar atunci cînd aceştia vor descoperi că sînt „gazde” ale asupritorului, vor putea contribui la moşirea pedagogiei lor eliberatoare. Atît timp cît ei trăiesc în dualitate, în care a fi înseamnă a fi ca și a fi ca înseamnă a fi ca asupritorul, această contribuție este imposibilă. Pedagogia celor oprimați este un instrument pentru descoperirea lor critică, pe cînd atît cei oprimaţi cît și asupritorii lor sînt nişte manifestări de dezumanizare.” (trad. P.N.)
Aici puteţi descărca versiunea integrală a cărţii lui Paul Freire, în engleză: http://www.users.humboldt.edu/jwpowell/edreformFriere_pedagogy.pdf (PN)
