[label shape=”” type=””] Virgil Pâslariuc [/label]

Majoritatea comentatorilor care s-au pronunţat pe marginea chestiunii denumirii „corecte” a limbii vorbite în Republica Moldova, chestiune atât de violent „reactualizată” după decizia Curţii Constituţionale din 5 decembrie, parcă se simt obligaţi să-şi manifeste oarecum nedumerirea de faptul că pe o asemenea chestiune evidentă, la care nu pot exista alte răspunsuri corecte, deoarece, nu-i așa?, „toţi ştiu” care este „adevărul ştiinţific”, se mai vorbeşte de fapt. Nu mai este cazul să precizez că fiecare din autori consideră în mod inefabil că se poziţionează exact de partea acelui Adevăr. Mai mult, după ce decizia în cauză a fost anunţată (nu avem încă justificarea, care va fi publicată ulterior), există voci care afirmă că „adevărul ştiinţific” a triumfat, iar discuţia trebuie încheiată. Nu pot să mă pronunţ asupra aspectului juridic al actului. Un singur lucru mă nedumereşte, și anume dacă o curte, Parlamentul sau chiar cetăţenii prin Referendum sunt abilitaţi să afirme sau să infirme un „adevăr ştiinţific”.

În rândurile de mai jos nu-mi propun să adaug argumente nici pro, nici contra, în favoarea sau defavoarea vreunei poziţii (limba moldovenească sau limba română). Oricum, de 20 de ani pe această temă mai mult se scrie, decât se citeşte şi se reflectează. Oricum, această problemă este mult mai amplă decât soluţionarea unui conflict terminologic (îmi aminteşte de Cearta universaliilor din Evul mediu) şi vizează în general structurile identitare. În acest caz, nu argumentele sunt cele care creează opiniile, ci mai degrabă invers. Producem argumentele sau credem în argumentele care „se potrivesc” cu viziunile şi preferinţele noastre.

Ceea ce mă îngrijorează în toată această daraveră „nominalistă” este recalcitranţa poziţiilor şi încercarea de a „pri(h)vatiza” noţiunea de argument ştiinţific, care începe să fie folosită ca o bâtă la adresa celor care gândesc altfel decât tine. Întrebarea mea este: să fie oare dezbaterile pe această chestiune chiar atât de inutil? Răspunsul meu este următorul: nu sunt inutile, ba din contră sunt foarte necesare, tocmai din cauza că toţi se cred deţinătorii acestui „adevăr ştiinţific” unic. Fiindcă rosturile ştiinţei în lumea modernă sunt cu totul altele, iar filosofia (ştiinţa) nu mai este „slujnica teologiei” (ideologiei), aşa cum era în Evul mediu.  O altă întrebare este dacă ştiinţa a spus ultimul cuvânt în această chestiune şi în ce măsură politicul (sau Justiţia) poate fi abilitat să se pronunţe în această privinţă. Pentru aceasta trebuie să facem nişte precizări.

În primul rând, orice chestiune ştiinţifică, prin însăşi natura ei, nu este o dogmă, aflată de asupra oricărei interogaţii sau îndoieli şi, respectiv, nu este bătută în cuie. Sub „adevăr” vom înţelege aici acea imagine subiectivă a realităţii, care există sub forma unor concepte şi reprezentări. Deoarece este vorba de imagine, Ştiinţa modernă nu operează cu nişte „adevăruri” imuabile şi incontestabile (numite  „adevăruri ştiinţifice” sau „istorice”), realizările ei sunt cumulative şi au un caracter consensual, se află într-o permanentă evoluţie şi transformare. Fiecare perioadă istorică are un mod propriu de a face ştiinţă, un stil particular de a vedea şi a explica lucrurile din jur. Acest mod este numit astăzi „paradigmă ştiinţifică”. Ele nu sunt veşnice, ci se schimbă o dată ce sunt depăşite, adică nu mai pot produce alte cunoştinţe cantitativ şi calitativ noi (Thomas Kuhn). Prin urmare, Ştiinţa nu stă pe loc, este în permanenţă transformare, iar ceea ce astăzi este „adevăr”, mâine nu va mai fi. Benjamin Fundoianu scria undeva că adevărurile sunt nişte valori, care au învins  pe moment. Ironie tristă, dar în numele unuia din aceste  „adevăruri” Fundoianu a fost ars la Auschwitz…

În al doilea rând, dacă Ştiinţa modernă a înregistrat acele progrese spectaculoase (pentru cine sunt progrese), atunci a făcut-o graţie capacităţii sale de a se detaşa ferm atât faţă de ingerinţele venite „de sus”, din partea Statului (politicului), cât şi din partea contagierilor mediocrizate venite „de jos”, din „prostime” (în sensul etimologic, social al cuvântului, evident). De aceea, comunitatea academică trebuie să se bucure de o largă autonomie, fiindcă doar în aceste condiţii poate da randament şi rezultate. Statul şi Societatea (într-un regim democratic, trebuie să ne învăţăm să deosebim aceste două noţiuni) au posibilitatea să beneficieze de experţi, doar asigurându-le distanţa respectivă de actul politic, dar şi de cel populist, demagogic. Iată de ce, într-un stat modern, care acţionează pe principii raţionale, expertiza se poate legitima doar prin raţionament ştiinţific şi nu pe ghicirile pe cafea (premoniţii şi superstiţii).

Prin urmare, Ştiinţa nu poate fi făcută nici la comandă, nici sub presiunile „de sus” sau „de jos”. Cazul sovietic este, probabil, cel mai relevant. În domeniile în care ideologicul şi-a impus supremaţia, s-a produs dacă nu regresul, cel puţin stagnarea (ceea ce în condiţiile de azi e cam acelaşi lucru); să ne amintim doar de soarta ciberneticii sau a ştiinţelor socio-umane. Şi din contră, în acele domenii, considerate strategice, unde Partidul a protejat comunitatea academică de imixtiunea politrucilor, s-au produs progrese spectaculoase (fizica nucleară sau cercetările spaţiale). Metaforic vorbind, aşa cum Midas la atingere transforma totul în aur, aşa şi Puterea (fie laică, fie religioasă), transformă „adevărurile” în dogme. Mai ales regimurile autocratice şi totalitare sunt „specializate” în producerea acestora, societatea fiind impusă să le accepte fără murmur, iar cei care îndrăzneau să le pună în discuţie aveau mari probleme (bine, probleme puteau să aibă şi cei care nu îndrăzneau).

Nu trebuie să ignorăm sau minimalizăm impactul pe care l-a avut experienţa totalitară asupra societăţii moldoveneşti. De altfel, genealogic vorbind (de la Foucault citire), tocmai de aici vine obsesia elitelor în general şi a intelectualului basarabean în particular pentru „axiome”, pentru acele adevăruri eterne şi unice, care nu se pun la îndoială, indiferent de ism (marxism-leninism, naţional-socialism, naţionalism, legionarism, unionism sau statalism etc.). Asimilându-le temeinic, el ajunge să se identifice la un moment dat cu acest Adevăr imuabil şi axiomatic şi-şi arogă dreptul să vorbească în numele acestuia. Iată de unde avem această densitate de  posesori de „adevăr istoric” şi „ştiinţific” pe metru pătrat. Mai mult, raţiunea dogmelor nu este un pozitivă, pentru a promova ceva, ci mai degrabă una negativă, ca să combată ceva, adică tot ce nu este în concordanţă cu ea, este declarat o „erezie”, ce trebuie distrusă. În practică, aceasta însemna stârpirea „ereticilor”. Cel care nu este cu noi, este împotriva noastră, mai bine zis împotriva Adevărului absolut pe care-l serveşte. Julien Benda a numit această implicare pătimaşă şi partizană drept „trădarea cărturarilor”. Ca rezultat, mulţi dintre cărturarii autohtoni echipaţi în „vechiul regim” (şi nu mă refer aici doar la cei produşi de sistemul educaţional sovietic, dar şi la cei reproduşi de cel post-sovietic;-problema „desovietizării” învăţământului nostru de toate nivelurile este o altă temă de discuţie) şi-au pierdut capacitatea de a gândi autonom, incapabili să ia decizii fără aprobarea prealabilă a vreunei autorităţi ierarhice.

În plan politic, după scurta euforie a mişcării de eliberare naţională, atunci când s-a pus chestiunea să formuleze un discurs identitar coerent, elita noastră intelectuală nu a fost capabilă să-l producă. De fapt, nu avem o criză identitară, avem criza intelectualităţii, care nu se regăseşte în noile condiţii istorice.Libertatea şi Independenţa sunt frumoase, dar cere în primul rând responsabilitate pentru acţiunile proprii, ceea ce nu era antrenat să facă. „Furate şi trădate mereu”, ele sunt aruncate peste cap în bazinul electoral al acelor forţe politice, care-şi pescuiesc aderenţii apelând la emoţii şi (re)sentimente, cu alte cuvinte la iraţional. Iată de unde şi „actualitatea” chestiunilor de Istorie, Limbă, Identitate şi Valori, Credinţă în discursul politic moldovenesc. Şi cu cât ne deplasăm spre extremele eşichierului politic, cu atât acest discurs devine tot mai dens şi mai virulent. Este mult mai uşor să mobilizezi electoratul pe aceste chestiuni sensibile, decât pe programe de guvernare, cifre şi idei.

Aduse în câmpul luptei politice, temele simbolice, dar mai ales chestiunile identitare au devenit arme incendiare, capabile să radicalizeze şi să divizeze societatea. De fapt, anume acest lucru şi-l doresc anumiţi „agenţi electorali”. Astfel se poate explica virulenţa limbajului când se discută nişte chestiuni, aparent abstracte şi neutre, cum ar trebui să fie cele ştiinţifice (istorie şi limbă). Aruncaţi o privire asupra dezbaterilor privind tema în discuţie şi veţi observa toată gama de invective aruncate generos „partenerilor” de dialog, atât dintr-o parte a baricadelor (tot mai puţin şi mai puţin simbolice), cât şi din alta („mancurt”, „analfabet”, „lichea”, „fascist”, ca să nu mai pomenesc varietatea de apelative „totemice” şi limbajul suburban al „demonstraţiilor”). Ironia face ca, cel puţin la nivel declarativ, aceste texte se doresc destinate pentru a-i convinge pe adversari, a-i „(re)converti” pe rătăciţi la dreapta credinţă, pardon, ştiinţă. Este inutil de adăugat că o asemenea abordare este una total contra-productivă, iar efectul este exact invers decât cel scontat.

Cunoştinţele obţinute prin metoda ştiinţifică (adevărurile ştiinţifice) nu sunt nişte realităţi autonome sau obiecte în sine. Nu sunt nici bunuri care pot fi transmise prin moştenire, prin testament şi nici chiar prin ADN (pe cale sexuală), adică din generaţie în generaţie. Această abordare „primordialistă” este foarte comodă pentru discursul ideologic, unul care nu necesită verificare, confruntare şi aprobare. A propos, din acest tip de discurs vine obsesia vechimii: care limbă a fost prima: moldoveneasca sau româna? Care stat a apărut primul: Moldova sau România? Ca-n bancul acela: cine au venit primii în Ardeal? Noi sau ungurii? Dar, quod licet Iovi, not licet bovi, adică ce este util pentru discursul ideologic, nu este şi pentru cel ştiinţific, care are caracter consensual. Evident, acest consens trebuie să fie obţinut în rândul experţilor, celor cu pregătire specială şi nu întregului popor, care nu are competenţele necesare. De aceea, dezbaterile sunt nu numai foarte importante, dar şi singurele capabile să stabilească criteriile „adevărului”. Repet, într-o societate bazată pe cunoaştere, cum este cea contemporană, cunoştinţele obţinute ştiinţific ajută la organizarea societăţii pe criterii raţionale şi soluţionarea unui şir de probleme. Experţii le formulează şi propun modalităţi raţionale de soluţionare.

Cu alte cuvinte, dacă eu consider că limba pe care o vorbesc este româna, acest lucru se întâmplă nu fiindcă mi-au spus-o buneii, părinţii sau tovarăşa învăţătoare la şcoală (aceasta din urmă îmi spunea exact contrariul!), dar fiindcă explicaţia şi argumentaţiile aderenţilor identităţii româneşti a limbii sunt pentru mine mai concludente şi mai pertinente, chiar dacă în unele aspecte există anumite rezerve şi neclarităţi. La moment, repet, la moment, consensul în comunitatea academică sau, paradigma ştiinţifică actuală, se pronunţă în favoarea ideii că limba vorbită de majoritatea locuitorilor Republicii Moldova este româna (mai exact, dialectul daco-român al limbii române), fiindcă adversarii acestei concepţii nu pot demonstra două dintre caracteristicile de baza ale „autonomiei” lingvistice: existenţa unui standard literar propriu al limbii moldoveneşti şi existenţa unor diferenţe palpabile dintre cele două idiomuri (dicţionarul lui V. Stati prin comicul său, subliniază exact această incapacitate).  De asemenea, este cel puţin populist să supui unei consultări plebiscitare o chestiune care ţine în exclusivitate de competenţa comunităţii experţilor. Este ca şi cum ai trece prin referendum întrebarea: „doriţi ca pe teritoriul Republicii Moldova 2×2 = 5?”. De altfel, o asemenea întrebare ar avea şanse foarte mari să treacă, deoarece majoritatea referendumurilor răspund pozitiv la o întrebare formulată afirmativ, aşa cum au făcut-o şi politicienii moldoveni când au ieşit „la sfat cu poporul” în 1994. Şi ce ar trebui să facă comunitatea academică dacă răspunsul ar fi ieşit pozitiv? Să se conformeze? Dacă părerea populară într-o chestiune ştiinţifică este atât de importantă, de ce nu am convoca referendumuri pentru stabilirea diagnosticului şi tratamentului unor demnitari de stat, în caz de boală, doar sănătatea lor este mai mult o problemă de interes naţional, decât personal, nu?

După impactul pe care l-a avut asupra societăţii, cel puţin aşa cum apare astăzi, am putea afirma că problema denumirii limbii este una lipsită de substanţă. Substanţa, esenţa este modul cum o vorbim şi nu cum numim ceea ce vorbim (dacă o vorbim). Dacă eu am să numesc „chineză” limba pe care o vorbesc, ea de la aceasta nu ar fi mai puţin română şi mai mult chineză. Un chinez nu va înţelege mai bine ceea ce vorbesc, iar un român sau moldovean, nu ar înţelege mai prost. Iată de ce ştiinţa lingvistică, care operează cu un nomenclator strict, nu-şi poate permite să o numească altfel decât în conformitate cu caracteristicile pe care le are, deci limba română. Discrepanţa dintre starea unei limbi şi denumirea ei este subliniată şi de faptul că, în mod paradoxal, evoluţia limbii române în Republica Moldova nu numai că nu s-a înrăutăţit după 1994, ci din contra s-a ameliorat vizibil. Astăzi vorbim mult mai bine şi fluent limba română standardizată (nu mă refer  aici la ortoepie), decât o făceam acum 20 de ani, chiar dacă în mod oficial, conform Constituţiei, vorbeam limba moldovenească. Iar cei care nu au vorbit-o atunci, nu o vorbesc nici acum, indiferent de cum cred că se numeşte. Acest progres a fost posibil în primul rând graţie Societăţii, a efortului instituţional al comunităţii ştiinţifice, a experţilor şi mai ales a profesorilor, care s-au aflat „pe prima linie” în această „bătălie pentru limbă”. Sigur, există şi probleme de exprimare, calchieri, infestări etc, dar ele sunt inerente şi oarecum fireşti şi există peste tot, inclusiv în România, deoarece limba se dezvoltă după anumite legi, pe care nu este cazul să le discutăm aici.

În concluzie, orice tip de dezbatere, inclusiv pe acest subiect sensibil, este importantă, fiindcă forjează comunitatea, dialogul social şi contribuie la edificarea societăţi civile, exact acel lucru de care este nevoie pentru o democraţie europeană. Doar adevărul se naşte în discuţie, nu?

Foto © Africa Studio