[label shape=”” type=””] Vitalie Vovc [/label]

 

J’ai tendance à croire que l’homme est, par nature et en gros, bon et honnête si les circonstances le permettent et que les gens s’efforcent généralement de faire de leur mieux.[1]

Auður Ava Ólafsdóttir „Rosa Candida” (Points, p.140)

 

Se întîmpla în vara lui 2010. În acel an am hotărit să fac ceva economii. Am cumpărat bilete la un low-cost pînă la Bucureşti sperînd, naivul de mine (uitasem vechea zicală „zgîrcitul plăteşte îndoit”), să călătoresc mai departe pînă la Bălţi rapid şi ieftin… Dar cum şi, în special, de ce m-am lăsat „fraierit” e o altă poveste.

Un detaliu mi-a permis să realizez această operaţiune logistică „ingenioasă”: sînt fericitul deţinător al unui paşaport vişiniu!

Cîteva săptămîni după ce luasem avionul spre Bucureşti, ştiam deja că toate calculele mele au fost date peste cap şi că distanţa dintre Bucureşti pînă la Bălţi este, dacă nu la fel de scumpă, cel puţin de trei ori mai lungă decît între Paris şi Bucureşti… Traseul respectiv şi modalitatea de a călători aleasă de mine (avion pînă la Bucureşti şi transport rutier pănă la Bălţi) durează împreună 24 de ore, cu puţin noroc. Dar biletele erau deja cumpărate şi trebuia să-mi onorez returul…

Într-o după-amiază de august am urcat deci în microbuzul (alias „maxi-taxi”, ori, să fie pe înţelesul tuturor, „rutiera”, cuvînt pe care eu aş recomanda să-l înveşnicim în dicţionare, căci cuprinde atîtea conotaţii, încît nu mai pot încape în aseptizatele „microbuze” (dar aici „micro” se pare că vine cu o justificare semantică autoreferenţială, deşi tentaţia de a-l schimba în „necro” este foarte mare, mai ales pe timp de vară! În slang-ul de la Bălţi transportul respectiv mai poartă şi cochetul nume de „duşegubkă”, printre altele) şi „taxiuri”, oricît de „maxi” ar fi ele) care urma să mă transporte de la Bălţi la Bucureşti.

Să fi fost vreo 11 călători de tot… Cît am aşteptat momentul plecării (foarte aproximativ şi el, căci şoferul aştepta un nenorocit de pasager care îl sunase ca să-l preîntîmpine că întîrzie şi el, şoferul, nu dorea să pornească cu un loc „gol”, deci neplătit) şi cît a durat drumul pînă în vamă am reuşit să înţeleg cît de cît care era „contingentul”: primii cu care intru în vorbă sînt o familie din 4 persoane: mama, tata, băiatul lor de vreo 22-23 de ani şi logodnica sa cu care, ce întîmplare!, urma să zbor împreună pînă la Paris cu acelaşi avion. Nu sînt bălţeni, ci originari dintr-un sat de-alături. Istoria lor o aflu cît durează drumul. Banalităţi moldoveneşti: tatăl plecase primul în Franţa cu vreo 7-8 ani în urmă cu gîndul să facă ceva bani pentru a ridica casa. Cum nu avea acte, nu putea reveni. Casa a ridicat-o soţia cu acei doi baieţi, dar după 5 ani şi-a urmat şi ea bărbatul. În scurt timp şi-au adus (au avut noroc, după cum îmi ziceau) şi băieţii. Şi cu casa cum rămîne? Casa? A rămas în grija vecinei. „Am lucrat ca un nebun degeaba”, constată resemnat tatăl familiei, dar nu prea simt regrete ori amărăciune excesivă în spusele lui. Bărbatul îmi explică şi „norocul”: după cîţiva ani de muncă grea „la oraş” la construcţie, fără acte, trăind cu frica în sîn să nu fie deportat şi în condiţii mizerabile de trai, luptînd permanent pentru a-şi scoate banii munciţi de la „patroni” fără scrupule, omul a mai riscat o dată: a abandonat Parisul şi a plecat la ţară. Lucrase la un fermier pe un şantier şi a decis să nu mai revină în oraş. Fermierul francez s-a dovedit a fi un om de treabă (o fi recunoscut un suflet-frate de ţăran în moldoveanul nostru) şi i-a propus de lucru la el în „exploataţia” agricolă. Au devenit prieteni. Mai mult decît atît, l-a ajutat să-şi perfecteze actele. L-a ajutat să-şi aducă soţia şi copiii. O fi avut şi pentru ce. Moldoveanul nostru în scurt timp a cîştigat simpatia întregului cătun. L-au ajutat şi alţii cu lucrul, cu locuinţa. Îmi spunea cu mîndrie că inchiriază o casă cu ceva pămînt practic pe gratis. Era o cocioabă părăsită pe care a renovat-o. Pe terenul aferent ţine găini, iepuri. Are o grădină de toată frumuseţea. Iar primarul i-a sugerat de curînd să cumpere casa (la un preţ simbolic, căci primarul era prieten cu proprietarul şi i-a zis că va face presiune să i-o lase pe nimic). Ah da, uitasem: mireasa băiatului mai mare cu care călătoream era chiar fiica prietenului său francez fermier. Urmau să se căsătorească chiar în aceeaşi toamnă. Cu actele în regulă, bărbatul a putut reveni în sfîrşit acasă. În prima sa vacanţă de cînd plecase. Să-i arate norei Moldova. Să-i ajute Dumnezeu şi în continuare!

Restul persoanelor (vreo 5 la numar) călătoresc doar pînă la Bucureşti. Fiecare cu „afacerea” lui, căci nimeni din ei nu are bagaje exorbitante. Nu ştiu dacă sînt ruşi, dar vorbesc cu toţii ruseşte.

Aşadar, componenţa etnică este următoarea:

6 moldoveni (autorul acestor rînduri, familia de mai sus şi doi şoferi),

1 francez (mireasa băiatului),

şi 5 rusofoni (vă rog să nu căutaţi conotaţii negative aici).

În fond, nu are prea mare importanţă ce am scris mai sus. Nu au fost niciun fel de tensiuni sau discuţii (românofobe sau rusofobe) pe toată durata călătoriei.

Discut practic cu fiecare din pasageri. Fiecare cu grijile sale. Banale şi lumeşti.

Într-un sfîrşit, în plină noapte, după ce am aşteptat cuminţi la coadă, am ajuns şi noi la ghişeul vămii. La controlul paşapoartelor şi al bagajelor. Partea moldovenească. Am fost rugaţi să coborîm fiecare cu bagajul său şi să ne aliniem la o gheretă.

Şi iată aici am simţit toată puterea culorii paşaportului! Eram ultimul în coadă, căci valiza mea voluminoasă era la fundul bagajelor şi am recuperat-o la urmă. Grănicerul controla migălos fiecare paşaport, apoi, după ce mi se aplică ştampila, urmai la o masă unde vameşul controla bajele. La fel de minuţios…

Aveam tot timpul să observ care şi ce paşaport avea…

Per total au fost:

5 paşapoarte româneşti (vişinii),

5 paşapoarte moldoveneşti (albastre),

2 paşapoarte franceze (vişinii)…

Et oui, chers amis, paşaportul meu este francez! Ceea ce m-a scutit de întrebări tîmpite la ghişeu şi un control mai degrabă formal al valizei (a fost suficient doar s-o deschid).

Am să vă las să vă dumeriţi ale cui erau paşapoartele româneşti… Atunci cînd capul nu-ţi este îmbuibat cu prostologii ideologice, oamenii devin mai buni, mai prietenoşi şi mai… omănoşi? Economiştii ar spune raţionali. Ce se întîmplă cu ei cînd îi apucă damblaua turmei? Cînd îi mînă cîte un „lideraş” ce face spume la gură şi fîlfîie steaguri, şi aruncă în gloată cu lozinci… Pînă la urmă, dacă ura ne înceţoşează pînă-ntr-atît retina ochiului şi ne încătuşează neuronii în cristale reci (desenate de alţii), poate ar fi timpul să fim, fără vînturi şi slogane, cel puţin raţionali, dacă nu omănoşi? Acei 5 (da, aţi intuit probabil: toţi acei 5 rusofoni aveau paşapoarte româneşti) au făcut-o din considerente anume raţionale. Şi nu pot decît să salut raţionalitatea lor. Şi să le doresc să rămînă raţionali în oricare altă circumstanţă.

La vama românească totul a fost rapid. Fără migală inutilă.

Detest frontierele. Toate frontierele! Fără excepţie. Şi consider că toată lumea ar trebui să-şi facă paşapoarte vişinii. Pentru a scăpa de frontiere.

Discursul „antidiscriminare” a devenit astăzi parte indisociabilă a discursului politic. Este politically correct să te pronunţi împotriva discriminărilor de tot soiul. Pînă şi noţiunea de echitate socială devine „limbă de lemn”: un adevăr recunoscut de către majoritate (discursurile discriminatorii, pe care le mai auzi la noi sînt calificate tot mai des drept „arierate”, în special de cînd cu adoptarea „volorilor europene”), chiar şi de acei care nu-l respectă… Este un progres indiscutabil, deşi lemnificarea acestui discurs duce la tocirea sentimentului de urgenţă.

Doar că treptat-treptat această discriminare s-a deplasat spre… culoarea paşaportului. De ceva timp nu culoarea pielii îţi determină rîndul, poarta sau locul pe care trebuie să-l urmezi, ci culoarea paşaportului. „For European citizens only” vă spune ceva?

Mă întreba acum cîteva zile o persoană apropiată: „Iată, am adunat actele pentru cetăţenia românească, dar ai noştri au zis că de la anul vom circula fără vize în Europa. Tu ce crezi? Mai are rost să depun dosarul?”.

Iată ce i-am spus: „Întreabă-te cîtă încredere ai în declaraţiile şi promisiunile politicienilor noştri. Şi nu uita că vrabia din mînă valorează mai mult decît barza din cer”.



[1] Din franceză: „Sînt tentat să cred că omul este, în esenţă şi în general, bun şi onest dacă circumstanţele i-o permit şi că oamenii se străduie de obicei să facă cum e mai bine.”

 

foto: drive.md