[label shape=”” type=””] Victoria Stoiciu [/label]

 

În timp ce politicienii de la Bucureşti văd unirea cu Republica Moldova ca un posibil proiect de ţară, iar majoritatea populaţiei se declară favorabilă unui proiect unionist, lucrurile stau cu totul altfel în Republica Moldova. Procentajul celor ce îşi doresc unirea nu a depăşit niciodată, conform sondajelor, 15%, chiar dacă mai mult de jumătate dintre moldoveni îşi doresc paşapoarte româneşti. Dar tocmai acest melanj de pragmatism şi naţionalism face ca atunci când se poziţionează în avocat al integrării europene a Moldovei sau promotor al unirii, Traian Băsescu se adresează mai mult decât celor 10-15% dintre unionişti: se adresează tuturor celor care întrezăresc beneficii dintr-o potenţială apropriere, într-o formă sau alta, a Moldovei de România. Cine sunt susţinătorii şi cine opozanţii proiectului unionist la Chişinău?

 

Unionişti pragmatici vs unionişti idealişti

Pentru cât sunt de puţini – 10-15% – unioniştii sunt totuşi foarte sonori, reprezentând, cu unele excepţii, electoratul tradiţional al partidelor unioniste şi declarat românofil. Nu majoritatea celor ce îşi doresc unirea o fac din considerente ideologice – pentru mulţi, aceasta e doar un instrument.  Un sondaj făcut de IMAS-INC Chişinău în 2006 arăta că doar 14% din populaţia Republicii Moldova se considerau a fi români, dar  51% îşi doreau un paşaport românesc. Unioniştii „pragmatici” fiind de toate vârstele, din toate mediile, ceea ce nu se poate spune despre unioniştii „idealişti”. Aceştia din urmă se regăsesc preponderent în rândul tinerilor de maximum 30 de ani şi al bătrânilor trecuţi de 80. Explicaţia e simplă: educaţia primită. Mulţi dintre tinerii aceştia au învăţat la şcoală, la fel ca şi bunicii sau străbunicii lor şcoliţi pe vremea României Mari, o altă istorie decât părinţii lor. Pentru tinerii unionişti, România reprezintă viitorul, speranţa, Occidentul, neamul; pentru bătrâni România are gustul dulce-amărui al nostalgiei, este copilăria, tinereţea, „epoca de aur”, înainte să li se fi furat vitele, pământurile, destinele. În puţine alte locuri românismul este  mai vibrant ca în sufletele acestor bătrâni. „Vreau sa văd un picior de român la mine în ogradă înainte de a muri”, îmi spunea Alexandra Odobescu, născută în 1922, a cărei soră s-a refugiat în 1940 în România, în timp ce alta a fost deportată în Kurgan, Siberia.

Unioniştilor li se adaugă o parte a intelectualităţii  de toate vârstele, cu menţiunea că pentru unii dintre ei, nu demult propovăduitori ai marxism-leninismului, unionismul a devenit o „profesie”, un cal bun de încălecat, cu ajutorul căruia îţi poţi croi un drum în viaţă, uneori chiar o carieră.

 

Opozanţii unirii – moldoveniştii

De partea cealaltă sunt moldoveniştii, adică susţinătorii aprigi ai statalităţii moldoveneşti. Ca şi unioniştii, şi din rândurile acestora o parte se consideră români (aproximativ 15%), iar o altă parte, mult mai numeroasă, se declară moldoveni. Exponentul principal al celor ce se consideră români, dar nu vor unirea, este Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, care consideră că frontiera de pe Prut va dispărea numai când ambele state, România şi Moldova, vor fi în Uniunea Europeană. Această atitudine este tipică unui segment de populaţie relativ educat, în general tânăr, urban.

Dar majoritatea moldoveniştilor se cred cu înverşunare a fi moldoveni şi nu îi au la inimă pe români. Vania, un tânăr de vreo 23-24 de ani, îmi povesteşte cum a plecat acum câţiva ani la muncă în România, în Vrancea, la cules de struguri, ca să câştige un ban. „Românii ne lăsau să dormim în vie, ca nişte animale, şi ne plăteau prost, la Moscova e mai bine”, explică el. Să zicem că Vania a avut ghinion şi oricum România nu e locul unde să vii să câştigi un ban ca lumea. Dar el nu e singurul care a rămas cu un gust amar după contactul cu România. „Românii sunt făţarnici”, spun majoritatea şoferilor autobuzelor ce fac zilnic ruta Chişinău-Bucureşti. Pe lângă un moldovean obişnuit, orice român se simte un savant lingvist şi nu ezită să se umfle în pene pe tema aceasta, iar acest comportament este unul dintre declanşatorii principali ai moldovenismului.

În acelaşi timp, puţini dintre ei pot să descrie în ce constă specificul naţiunii moldoveneşti. „Suntem moldoveni pentru că de Crăciun noi tăiem porcii, iar românii taie vaca (?!), deci nu suntem totuna. Românii ţin sărbătorile religioase după stilul nou, nu sunt ca noi, sunt cam păgâni”, îmi spunea Kolia, un bărbat de vreo 40 de ani dintr-un sat din centrul Moldovei. În afară că au primit o educaţie care le inoculase ideea că sunt moldoveni, din care au reţinut doar concluzia, nu şi factologia, toţi aceşti oameni au ceva în comun – ei  sunt perdanţi ai tranziţiei, oameni a căror situaţie economică sau socială s-a înrăutăţit dramatic după prăbuşirea URSS, pe care şi-ar dori să o reconstruiască (40,3%), dar ştiind că este imposibil, apără cu dinţii statalitatea moldovenească de pericolul „fasciştilor” şi „ţiganilor” români. „Poeţii sunt de vină, lor le-au trebuit românii şi podul de flori şi azi am ajuns cea mai săracă ţară”, declară ei, dând de pământ cu ideile avansate de „poeţi”, dacă nu pot să facă acelaşi lucru cu poeţii înşişi.

Spre deosebire de ei, „moldoveniştii pragmatici” au avut doar de câştigat de pe urma independenţei, tocmai de aceea o apără îndârjit. Orice schimbare majoră a decorului instituţional le-ar aduce prejudicii majore. Mulţi sunt oameni ai vechilor structuri comuniste, care au profitat, la fel ca şi vechea gardă a activiştilor din România, de poziţiile pe care le aveau la căderea sistemului sovietic pentru a-şi ridica mici imperii, fără a renunţa însă la legitimări de ordin doctrinar ale poziţiei sale anti-unioniste şi pro-ruseşti: „În întreaga noastră istorie, bogăţia şi dezvoltarea ne-au venit mereu de la ruşi. În timpul românilor, eram nişte desculţi plini de păduchi, ruşii ne-au civilizat”,  îmi spune un fost preşedinte de kolhoz, azi prosper om de afaceri.

 

Indecişii cei mulţi

La aceste categorii se mai adăuga una – cei care se cred moldoveni, care regretă destrămarea URSS, dar în acelaşi timp nu ar avea nimic împotriva unirii cu România, nici împotriva integrării Moldovei în UE. Aş putea sa le spun indecişi, sau confuzi, dar sunt pur şi simplu exasperaţi. Gheorghe S. este un asemenea exemplu: se consideră moldovean, crede că pe vremea lui Stalin era mai bine, chiar dacă oamenii erau „ţinuţi sub papuc” – sau tocmai de aceea; a votat de două ori cu comuniştii şi de două ori cu partidul lui Vlad Filat, că „poate o fi mai bine cu aceştia decât cu comuniştii”. Dacă mâine s-ar face un referendum pentru unirea cu România, declară că ar fi primul care ar vota pentru. „Noi, moldovenii, suntem, aşa cum ne arată şi stema, ca nişte boi, nu ştim să ne conducem, ne trebuie cineva să ne dea în drum”, susţine el scârbit. Sunt categoriile cele mai defavorizate, care au avut de suferit cel mai mult de pe urma destrămării Uniunii Sovietice, pentru care libertatea, patriotismul sau orice valoare  abstractă nu au nici o relevanţă şi care s-ar prinde în horă şi cu dracul, doar pentru a avea o viaţă ceva mai bună. Că dracul este România, Rusia, Europa, puţin le pasă…

 

Sursa: contributors.ro