Oamenii cu abilităţi multiple şi cu triplu handicap

[label shape=”” type=””] Aurelia Borzin [/label]

 

Domnilor arhitecţi, primari, preşedinţi şi directori, domnilor trecători şi simpli cetăţeni ai R. Moldova, nu handicapaţi persoanele cu dizabilităţi!

           

Un oraş  cu scări

Alina, o tânără imobilizată de trei ani într-un cărucior cu rotile, îmi arată geamul din odaia sa, de la etajul nouă al unul bloc din Chişinău, geam care (ore, zile, luni în şir) era singura sa legătură cu lumea. Cea mai mare bucurie pentru părinţi a fost să-şi vadă fiica, după un lung proces de recuperare, că se poate deplasa cu căruciorul singură dintr-o cameră în alta. „Era ca o păpuşă”, îşi aminteşte mama sa de perioada post-operatorie, când un an de zile a hrănit-o şi a purtat-o în braţe.

La moment, tânăra se descurcă de bine de rău fără asistenţă, dar pentru a ieşi afară are de înfruntat câteva obstacole şi fără ajutorul părinţilor acestea ar fi insurmontabile. Ascensorul urcă doar până la etajul opt, iar mama Alinei nu o poate coborî de una singură până la ascensor, şi nici să achite pe cineva din scară nu are, pe cineva care ar fi disponibil pe parcursul zilei să o ajute. Din acest considerent, fata iese rar din casă. S-ar părea că e o nimica toată această duzină de scări, dar anume ele îi măsoară distanţa faţă de lume şi o marginalizează o dată în plus. „Poate ar fi cazul să instalăm nişte şine, dar există riscul, din cauza unghiului mare, ca să alunece şi să se prăbuşească – e periculos”, meditează în glas mama tinerei. Tatăl Alinei munceşte din zori până seara târziu pentru a putea să-i achite întreţinerea şi tratamentul. Se „rupe” de la serviciu din când în când ca să-şi ducă fiica în parcul Dendrariu sau la unele evenimente la care este invitată, iar după câteva ore revine ca să o ducă acasă.

Părinţii nu văd altă soluţie decât să facă drumuri pe la Primărie în ideea ca autorităţile responsabile de întreţinerea blocurilor să soluţioneze problema ascensorului defect, dar sunt neîncrezători că vor obţine ceva.

 

Viena – un oraş al tuturor! Chişinăul…

Mama Alinei îşi aminteşte admirativ de Viena, oraşul în care a mers cu fiica la un curs de radioterapie: „Tare îmi era frică că nu o să mă descurc într-un oraş necunoscut. Aveam o geantă mare într-o mână, cu alta mânuiam căruciorul, dar m-am descurcat foarte uşor. Transportul şi accesul în instituţii este adaptat pentru cărucioare. Oamenii se oferă la tot pasul să te ajute. Dar la noi oamenii stau şi se uită la tine. S-a întâmplat să ies cu Alina în oraş şi la intrarea în troleibuz toată lumea a dat buzna, s-a urcat, s-a aşezat pe scaune. Până la urmă, a sărit o femeie, tot o femeie, să mă ajute să urc căruciorul, să-mi ofere locul. Bărbaţi parcă nici nu avem. (…) Odată eram şi cu cealaltă fiică, şi am încercat să o ridicăm împreună până la etajul nouă, dar n-am reuşit. Ne-am învârtit pe-afară, poate chemăm pe cineva, dar toţi erau străini. Iar lumea noastră nu prea sare în ajutor.” – povesteşte mama Alinei.

 

Milă, prejudecăţi sau susţinere reciprocă?

„În toate sferele există prejudecăţi cu privire la persoanele cu dizabilităţi. Foarte multe persoane cu dizabilităţi se simt un pic stresate de faptul că lumea îi priveşte straniu, sau îi priveşte altfel. Chiar şi în cazul angajării unei asemenea persoane, se consideră că aceasta nu va face faţă numai din considerentul că este cu dizabilităţi.”, povesteşte Elena Răţoi, coordonatoarea relaţii cu publicul a Asociaţiei persoanelor cu dizabilităţi, „Motivaţie”.

În R. Moldova, conform datelor din 2012, care sunt şi cele mai recente, sunt peste 187 de mii de oameni cu dizabilităţi. Din numărul total de persoane cu dizabilităţi, mai puţin de un procent sunt angajate în câmpul muncii. Acest procentaj scăzut este determinat în primul rând de lipsa de accesibilitate. Persoana cu dizabilitate nu poate să ajungă fizic la postul de muncă. De asemenea, mai este şi o problemă la nivel de educaţie. Majoritatea acestor persoane nu au primit educaţia corespunzătoare pentru ca ulterior să poată să facă ceva.

Din cauza că persoanele cu dizabilităţi au fost închise în instituţii speciale sau, o bună parte, stau închise în casă, societatea nu este obişinuită cu imaginea acestor persoane în spaţiul public. Amenajarea unor instituţii de învăţământ publice pentru această categorie de persoane a demonstrat faptul că copiii au o atitudine absolut normală faţă de persoanele cu dizabilităţi. Cele mai mari probleme le fac de fapt părinţii copiilor, care spun că ei nu doresc ca odraslele lor să înveţe în aceeaşi clasă cu persoane cu dizabilităţi. „Cred că este o chestie de mentalitate, ne explică Elena, şi anume de necunoaştere. Foarte mulţi consideră că persoana cu dizabilitate este molipsitoare, sau ceva de genul ăsta. De fapt, oamenii nu cunosc domeniul dizabilităţii. Este un băţ cu două capete. Pe de o parte, avem persoanele cu dizabilităţi care mai degrabă preferă să stea în casă decât să accepte provocarea de a ieşi în stradă, şi pe de altă parte avem lumea care nu cunoaşte acest fenomen.”

Ceea ce-şi doresc oamenii cu dizabilităţi, dincolo de spaţii amenajate, transport public adaptat necesităţilor lor şi oportunităţi echitabile de angajare în câmpul muncii, este ca lumea din jur să-şi schimbe atitudinea faţă de ei. Din destăinuirile celor două tinere cu care am discutat, în mare parte, societatea are o atitudine de milă faţă de această categorie de persoane, iar folosirea unor sintagme gen „cei mai trişti ca noi”, sunt jignitoare. „O persoană cu dizabilitate este de fapt aceeaşi persoană, doar că are anumite nevoi speciale. Aceasta nu înseamnă că ea are nevoie de mai multă protecţie. Nu trebuie să existe faţă de ea sentiment de milă, ci de susţinere reciprocă.”, susţine Elena Răţoi.

 

O lume în ţarc

„Nu poţi să împarţi durerea de a ajunge pironită într-un cărucior şi nu poţi s-o discuţi. Rămâi fără picioare într-o zi şi vezi cum ţi se duce toată viaţa în jos şi începi să te întrebi: „Cui trebuiesc?”, ne destăinuie Alina din drama prin care a trecut şi care încă nu s-a sfârşit. „Una plângea în odaie, alta plângea în baie, ca să nu ne vedem. Când ne prindeam câteodată cu licări în ochi… izbucneam împreună în plâns…”, povesteşte mama ei. „Chiar dacă rămâi cu o dizabilitate, îţi vine în minte altă abilitate.”, e de părere Alina. În acest mod, tânăra a descoperit că poate croşeta diverse lucruri şi a învăţat să confecţioneze agrafe şi broşe pe care le vinde în rarele sale ieşiri în parc.

Când era mică, fata avea un vis, să devină doctor veterinar şi toată lumea din jurul ei era sigură că o să-şi atingă scopul. Ea aducea acasă toţi câinii şi toate pisicile fără adăpost, bolnave şi le îngrijea până se făceau bine. Nu a mai ajuns să-şi vadă visul împlinit, destinul punând-o pe ea în poziţia unei fiinţe cu nevoi speciale. Odată, când mama sa a rugat-o să o ajute să prindă din cârdul de gâşte o gâscă şchioapă pentru a o tăia, Alina a prins gâsca şi început să alerge cu ea prin grădină reproşându-i mamei sale că e nedrept să tai o pasăre care şi aşa e infirmă şi suferă. Indiferent însă prin ce a trecut în toţi aceşti ani, Alina şi-a păstrat romantismul care îi e specific, fapt pe care îl regretă. „În lumea noastră nu e loc pentru romantism. Oamenii sunt permanent grăbiţi şi preocupaţi să câştige o bucată de pâine.”

În societatea noastră, persoanele cu dizabilităţi sunt cele mai vulnerabile şi de obicei, mai ales în situaţii de criză, ele şi sunt cele „sacrificate”, fie că e vorba de angajare în câmpul muncii sau de alte drepturi. Totuşi, nu trăim într-un ţarc…