[label shape=”” type=””] Alexandru Leşanu [/label]

 

În perioada interbelică, autoritățile sovietice au dorit să formeze în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) o clasă muncitoare locală. Recrutarea acestei noi clase muncitoare urma să fie efectuată pe două căi: 1) prin invitarea cadrelor şi muncitorilor din alte zone industriale ale URSS şi 2) prin formarea unui grup de muncitori moldoveni de origine rurală din RASSM. Astfel, în 1930, plenara Comitetului Regional de Partid din RASSM (organizația regională de partid din RASSM) a emis un decret care stipula necesitatea angajării a cel puțin 300 de țărani moldoveni pentru a lucra în întreprinderi.[1] Deoarece majoritatea întreprinderilor industriale din RASSM activau în ramura alimentară, clasa muncitoare moldovenească poate fi considerată o creaţie a industriei alimentare.

În cele ce urmează voi ilustra modul în care autorităţile sovietice au înțeles să creeze o clasă muncitoare moldovenească pe exemplul fabricii de zahăr din Rîbnița, care la acel moment era una dintre cele mai mari întreprinderi industriale din RASSM. În perioada interbelică, Rîbnița era situată la frontiera dintre URSS și România. Tot aşa cum Rîbnița se situa la marginea URSS, la fel și industria zahărului se afla într-o zonă de prioritate relativ periferică în cadrul marii industrii sovietice.

În Uniunea Sovietică, cel puţin în epoca stalinistă, industria alimentară nu se bucura de același prestigiu pe care îl avea industria grea. Funcționarii care lucrau în industria alimentară erau conștienți de faptul că industria grea primea mai multe subvenţii decît cea uşoară. Din acest motiv, în octombrie 1923, oficialii de la Glavsahar (Administrația Centrală a Industriei Zahărului din URSS) au încercat să convingă Gosplanul[2] că industria zahărului ţinea de o ramură de industrie grea.[3] Printre argumente, ei menționau faptele că industria zahărului avea nevoie de resurse financiare mari, iar produsele sale erau comercializate pe tot parcursul anului.

Autorităţile sovietice priveau cu suspiciune industria zaharului, mai ales pentru că în timpul războiului civil majoritatea fabricilor de zahăr au fost ocupate de albgardiști. În acest sens, Glavsahar menționa într-un raport că pe parcursul războiului civil unitățile albgardiste distruseseră majoritatea fabricilor de zahăr.[4] În consecinţă, în 1920, Rusia Sovietică producea doar 10 milioane de puduri de zahăr, pe cînd în 1915, Imperiul Rus producea 130 milioane de puduri.

În timpul Primului Plan Cincinal, autoritățile sovietice suspectau unele întreprinderi din industria alimentară, inclusiv fabricile de zahăr, că ar oferi „elementelor ostile” oportunitatea de a a-şi „corecta” originea, devenind muncitori. De exemplu, în unul dintre articolele ziarului Trud se menționa că unii angajați din cantinele publice, din agricultură și din industria zahărului foloseau posturile lor de muncă pentru a se înscrie în rîndurile clasei muncitoare. În acest context, Trud proclama că „infiltrarea industriei de către grupuri neorganizate și ostile trebuie oprită!”.[5]

Pe parcursul perioadei interbelice, a persistat o anumită tensiune în atitudinea puterii sovietice față de muncitorii de la fabrica de zahăr din Rîbnița. Industria zahărului este o industrie sezonieră.  Acest fapt presupune că fabrica procesa zahăr sau alte produse pe durata sezonului de producție. De obicei, sezonul de producție începea în septembrie și se termina în martie.

În timpul sezonului de producere, administrația întreprinderii trebuia să angajeze un număr sporit de muncitori. În acest fel, forța de muncă de la fabrică era constituită din două grupuri: muncitorii sezonieri și muncitorii permanenți (de bază). Pe de o parte, muncitorii sezonieri erau angajați pentru diverse munci necalificate, cum ar fi colectarea sfeclei de zahăr. De cealaltă parte, muncitorii permanenți activau în general în interiorul fabricii și participau la diverse etape ale procesului tehnologic.

Autoritățile sovietice erau conștiente de faptul că majoritatea muncitorilor moldoveni erau angajați la munci necalificate. Pentru a diminua acest dezechilibru etnic, în mai 1931, biroul celulei de partid de la fabrica de zahăr din Rîbnița adoptă o rezoluție „Cu privire la recrutarea forței de muncă la fabrică”.[6] Într-un context al aplicării pe larg a politicii de „indigenizare” a cadrelor la toate nivelele, această rezoluție prevedea ca nu mai puțin de 40% dintre muncitorii permanenți să fie moldoveni. În același timp, majoritatea muncitorilor potențiali trebuiau angajaţi din cadrul gospodăriilor colective, o atenție specială urmînd a fi acordată angajării soțiilor muncitorilor. De asemenea, rezoluția accentua că muncitorii trebuiau să fie selectați cu vigilenţă pentru a evita recrutarea dușmanilor de clasă sau a agenților străini.

După locul lor de reședință, muncitorii permanenți erau în special locuitori ai orașului Rîbnița, în timp ce muncitorii sezonieri proveneau din satele vecine. Pe durata sezonului, unii muncitori sezonieri locuiau în căminele fabricii, în timp ce alții locuiau în satele din vecinătate. La încheierea sezonului, acești muncitori temporari se întorceau în satele lor. Deoarece satele vecine reprezentau o sursă constantă de forță de muncă, fabrica trebuia să mențină relații speciale cu sătenii.

Dacă în industria grea majoritatea muncitorilor erau orăşeni, în industria zahărului cea mai mare parte a muncitorilor locuiau în mediul rural. Din acest motiv, muncitorii din industria grea erau considerați de mulţi reprezentanţi ai autorizăţilor sovietice drept „muncitori adevărați”, în timp ce angajații din industria zahărului erau deseori prezentați ca „țărani-muncitori”.

Autorităţile sovietice întîmpinau mari dificultăți atunci cînd trebuiau să determine apartenența socială a muncitorilor. De exemplu, în august 1920, Glavsahar era îngrijorat de faptul că autoritățile locale i-au plasat pe muncitorii de la fabricile de zahăr în categoria țăranilor, din motivul că aceștia dețineau animale și uneori chiar terenuri de pămînt.[7] În acest sens, Trudosahar (sindicatul din industria zahărului) trebuia să demonstreze că „în virtutea caracterului specific al industriei zahărului”, muncitorii de la fabricile de zahăr erau totuşi membrii proletariatului, chiar dacă dețineau în proprietate bunuri agricole.

Mai tîrziu, discursul Partidului față de muncitorii de la fabrica de zahăr din Rîbnița nu s-a schimbat foarte mult. În mai 1927, în timpul unei ședințe închise a celulei de partid, Bobrov, unul dintre membrii de partid declara că: „la fabrica noastră, muncitorii nu se pot compara cu muncitorii din zonele industriale deoarece ei au o psihologie țărănească”.[8] În același timp, Bobrov pleda pentru o implicare mai mare a celulei de partid în procesul de producție.

De fapt, membrii celulei de partid nu erau scutiți nici ei de critică. În mai 1926, Ivanenko, administratorul fabricii de zahăr declara că unii membri de partid nu reacționază la discuțiile antisovetice de la fabrică din motiv că „nu vor să-și piardă autoritatea”.[9] Mai mult ca atît, în martie 1927, după o vizită la Rîbnița, Bogopolskii, secretarul sindicatelor locale din RASSM menționa că „în loc să fie inițiatorii unor idei sănătoase, membrii de partid erau principalii adepți ai tendințelor nesănătoase”.[10] În special, Bogopolskii s-a referit la faptul că membrii comsomolului nu mergeau la cursurile tehnologice de producere a zahărului, iar muncitorii care nu aveau carnet de partid erau singurii care mergeau la aceste cursuri.

Într-un raport cu privire la situaţia celulei de partid, Alekseev, secretarul celulei de partid, menționa că în 1930 celula era constituită din oameni tineri, care deveniseră membri de partid în 1928-1929.[11] Cu toate acestea, Alekseev evidenția că majoritatea membrilor de partid erau țărani-muncitori, care aveau gospodării individuale. Raportul menționa că nivelul de educație politică la fabrică era scăzut. În aceeași ordine de idei, Comitetul Regional de Partid din RASSM a emis un decret „Cu privire la consolidarea fabricii de zahăr din Rîbnița”.[12] Decretul constata că celula de partid de la fabrica de zahăr era „bolnavă” și că în următoarele cinci zile Partidul era obligat să înlocuiască de la 5 pînă la 10 membri din această celulă.

În concluzie, am putea spune că „țăranii-muncitori” aveau un statut ambiguu. Pe de o parte, ei reprezentau clasa muncitoare în mediul rural. Din acest motiv, ei serveau drept punte de legătură dintre țărani și muncitori, între sat şi oraş. Mai mult ca atît, cu ajutorul acestei categorii sociale, puterea sovietică putea să-și îmbunătățească imaginea în mediul rural. Pe de altă parte, în viziunea autorităţilor sovietice, țăranii-muncitori erau consideraţi purtătorii unei „mentalităţi țărăneşti”. Astfel, ei erau priviţi deseori ca nişte exponenţi ai unei clase arierate, trebuind să fie mereu „educați” și „supravegheați”.

 

Notă cu privire la sursele de arhivă utilizate

AOSPRM – Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova (Chişinău, Moldova)

RGASPI – Arhiva de Istorie Social-Politică din Federația Rusă (Moscova, Rusia)

GARF – Arhiva de Stat a Federației Ruse (Moscova, Rusia)

RGAE – Arhiva Economică a Federației Ruse (Moscova, Rusia)



[1] AOSPRM, Fond 49, inventar 1, dosar 1736, fila 121.

[2] Gosplan, acronim al Gosudarstvenniy Komitet po Planirovaniyu, în rom. Comitetul de Stat pentru Planificare, este organul sovietic responsabil cu planificarea economică.

[3] RGAE, Fond 4372, inventar 9, dosar 305, filele 1-12.

[4] RGAE, Fond 6967, inventar 3, dosar 4, filele 7-16

[5] „Problema Kadrov i bor’ba s bezrabotitsei” (Problema cadrelor şi lupta cu şomajul”), Trud, December 10, 1929, p. 1.

[6] AOSPRM, Fond 3, inventar 1, dosar 305, fila14.

[7] GARF, Fond 5463, inventar 4, dosar 144, fila 32.

[8] AOSPRM, Fond 3, inventar 1, dosar 160, fila 35.

[9] AOSPRM, Fond 3, inventar 1, dosar 108, fila 13.

[10] AOSPRM, Fond 49, inventar 1, dosar 960, filele 49-57.

[11] AOSPRM, Fond 3, inventar 1, dosar 276, filele 53-54.

[12]  RGASPI, Fond 17, inventar 26, dosar 604, fila 140.