[label shape=”” type=””] Claudiu Gaiu [/label]

 

Kosovo e ilustrarea perfectă a armoniei dintre intervenţiile neoimperialiste şi naţionalismele din vechea şi noua Lume a Treia. E un nume al sfârşitului birocratic al politicii.

Ne reamintim aceste lucruri cu ocazia unui dosar publicat de săptămânalul Dilema veche (nr. 583/ 16-22 aprilie), grupaj coordonat de Cristian Ghinea şi muncit de Bianca Toma şi Laurenţiu Colintineanu. Sunt grăitoare mai ales reportajele ultimului printre veteranii abandonaţi ai războiului de secesiune sau prin comunităţile musulmane cu tineri plecaţi să lupte în Orientul Mijlociu, în trupele teroriste ale Statului Islamic. Există o limită clară în sursele anchetelor: nimic dincolo de limba engleză, cu excepţia unei pledoarii juridico-istorice scrisă în română de un fost student albanez al Universităţii de Medicină din Craiova. Astfel, apare acronimul KLA, versiunea îmblânzită prin traducere a siglei UÇK, guerrilla teroristă separatistă – cum era catalogată în perioada 1996-1999 de către oficialităţile americane Armata de Eliberate din Kosovo – responsabilă pentru exodul a peste 50.000 de persoane, conform Agenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, cu legături solide şi confirmate cu mafia drogurilor, articolele pe această temă fiind abundente în presa anglo-saxonă şi italiană[1], şi organizatoare a unei reţele de trafic de organe în care era implicat şi prim-ministrul kosovar Hashim Thaçi, după cum afirmă un raport prezentat de deputatul elveţian Dick Marty în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei[2]. Aceste fapte nu se regăsesc în textele publicate de Dilema pentru că informaţiile sunt culese cu precădere de la oficialităţile kosovare. Apuse sunt vremurile în care agenţiile naţionale de presă sau marile cotidiene aveau corespondenţi locali, familiarizaţi cu idiomurile şi cutumele locurilor. Azi, expertiza consideră cunoaşterea limbilor locale un obstacol, iar împământenirea o ratare:

„ – Taxi! La aeroport!”

Nu e de mirare că învăţămintele excursiei sunt româneşti: orice prilej e bun, chiar şi cel al unei excursii la 500 de km la sud de frontiera dunăreană pentru a mai constata o dată că Putin e rău sau că peninsula Crimeea şi provincia Kosovo sunt diferite, după cum ne spune Colintineanu într-o încercare de a depăşi descrierile reportericeşti în care excelează. Dar trebuia părăsit Bucureştiul pentru atâta lucru?

La fel, istoria naşterii şi funcţionării statului kosovar e lăsată în umbră sau pomenită doar prin prisma discursurilor oficiale ale autorităţilor albanofone. Penultimul preşedinte iugoslav, Slobodan Milošević s-a stins în arestul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII sau ICTY) de la Haga, înainte să dea seama de crimele sale din Bosnia şi Kosovo. Au fost găsiţi vinovaţi de crime de război numeroşi lideri ai unităţilor paramilitare sârbeşti din Krajina şi Srpska sau oficialităţi de la Belgrad. Au fost iniţial condamnaţi generalii croaţi Ante Gotovina şi Mladen Markač, iar apoi eliberaţi, stârnind furia fostului procuror al tribunalului special, Carla Del Ponte. După ce mai mulţi martori din procesul său îşi pierd accidental viaţa, fostul prim-ministru kosovar şi conducător al UÇK, Ramush Haradinaj este şi el achitat în două rânduri. Există o diferenţă între modul în care au fost trataţi sârbii şi celelalte părţi implicate în conflictele balcanice, nu numai de către presă, dar şi de către instituţiile judiciare internaţionale. Şi mai e clar că unul dintre beligeranţi nu va avea nici un fel de probleme cu justiţia. Niciunul din comandanţii NATO, nici generalul american Wesley Clark şi nici secretarul general al Alianţei, Javier Solana, niciunul din responsabilii politici americani şi europeni, Bill Clinton, Tony Blair sau Madeleine Albright, nu vor răspunde pentru folosirea bombelor cu dispersie sau a muniţiei cu uraniu sărăcit, pentru distrugerea infrastructurii şi industriilor locale, pentru otrăvirea mediului. Şi mai ales pentru morţii civili, peste 500 de persoane, constatate de anchetele Human Rights Watch, „victime colaterale” în strategia media atlantistă.

Trecând peste debuturile sumbre ale noului stat, să mai spunem că recunoscut sau nu de cârtitoarele Europei – Spania, Slovacia, Grecia, România şi Cipru -, Kosovo nu a fost şi nu se arată a fi o entitate independentă funcţională. Ministrul lor al Integrării Europene, Bekim Çollaku, cu care Laurenţiu Colintineanu stă „la taifas” vorbeşte de un şomaj atingând 45 la sută din populaţie. Dar nu spune că cel mai mare angajator al ţării este baza militară americană de la Camp Bondsteel, asupra căreia planează bănuiala că ar servi şi ca închisoare CIA în care se practică tortura. Kosovo a fost şi rămâne un protectorat internaţional, chiar dacă Misiunea iniţială de Administraţie Interimară a Naţiunilor Unite (UNMIK) şi-a redus atribuţiile, multă vreme ea deţinând toate puterile legislative, executive şi judiciare, în timp ce autorităţile albaneze dezvoltau un culoar al heroinei preluând marfa din Turcia şi Afganistan pentru a o răspândi spre Occident, conform anchetei lui Dick Marty ajunse în presa britanică[3] şi confirmate de fostul procuror TPY, Carla Del Ponte. Ea nu are monedă proprie, trecând la euro după dispariţia mărcii germane, adoptată de kosovari în 1999 în locul dinarului iugoslav. Folosirea Deutsche Mark şi apoi a euro indică anume care din valorile europene erau cel mai apreciate de separatiştii albanofoni. În continuare serviciile de justiţie şi poliţie sunt asigurate de misiunea europeană EULEX, în colaborare cu misiunea militară KFOR, pusă sub comandament NATO. Cu alte cuvinte, Kosovo e o bază strategică americană şi o gaură neagră pentru bugetele europene. O ţară fantoşă în tradiţia regională a sinistrului stat-marionetă al Croaţiei independente a ustaşilor lui Ante Pavelić sau a ridicolului Principat al Pindului al fanfaronului legionar aromân Alcibiade Diamandi.

Dincolo de semnatarii dosarului din Dilema, între care mai apare şi Alexandru Coita cu scurte impresii subiective, o mică introducere ne anunţă că textele poartă egida Centrului Român de Politici Europene, aşadar un advocacy think tank, de unde mesajul nedisimulat: România trebuie să recunoască aspiraţiile statale ale provinciei, alături de majoritatea statelor Uniunii Europene. Desigur, recunoaşterea sau nerecunoaşterea din partea României nu schimbă mare lucru şi foarte probabil se va face. Actualul premier s-a declarat favorabil cu ocazia unei vizite oficiale în Statele Unite, în 2013 – ne reaminteşte în limba română Pleurat Sejdiu, directorul Spitatului American din Priştina, o instituţie privată. Victor Ponta era dornic să placă gazdelor sale şi deloc ataşat valorilor naţionale ale secolului al XIX-lea, propovăduite şi de educaţia naţionalistă comunistă, de care era legat fostul preşedinte, Traian Băsescu şi care stau la baza refuzului românesc de a recunoaşte independenţa Kosovo. Campania electorală prezidenţială eşuată a aceluiaşi Victor Ponta din 2014, centrată pe tema „unităţii neamului”, arată doar lipsa lui de inspiraţie şi din golul din gândirea consilierilor săi. Astfel de premier e mai la îndemâna noilor politici create de „specialişti”.

În faţa crizei economice, Traian Băsescu preluase politici de import favorabile unei dure austerităţi social-economice, împrumutându-le verva sa, la fel cum cu doi ani mai devreme preluase discursul anticomunist al intelectualităţii autohtone convertite la un reaganism-ul tardiv, pentru a-i ascunde anacronismul în spatele combativităţii prezidenţiale. Era ultimul politician care, în lipsa unei concepţii proprii, înţelegea să dea chip şi glas unor poziţii ferme. În cazul Kosovo chiar era vorba de credinţele sale profunde, abia reţinute în timpul conflictului dintre NATO şi Iugoslavia. Dar ritualismul democratic european, în care alegerile nu mai schimbă de mult politicile publice, respinge figurile carismatice răsăritene sau tradiţiile unor partide populare apusene. A venit timpul experţilor. Iar ei se potrivesc cel mai bine cu cele două forme de cameleonism reprezentate de cei dintâi oameni de stat români: un prim-ministru gata să se strecoare în orice rol, Victor Ponta, şi un preşedinte ce se ambiţionează să rămână cât mai şters, Klaus Iohannis. E contribuţia dâmboviţean-carpatină la noua colecţie de politicieni de dragul căruia nu moare nimeni, David Cameron şi lipsa lui de spontaneitate, amantul ridicol François Hollande, contabilul-şef Wolfgang Schauble sau Jean-Claude Junker, avocatul marilor companii ce vor să evite taxele. A propos de pletora de specialişti din spatele lor, experţi în ce? Recent platforma CriticAtac punea problema imposturii în ştiinţele umane[4], încurajate de dezvoltarea unei birocraţii specializate în evaluarea rezultatelor ştiinţei, exterioară oricărei competenţe ştiinţifice şi înlocuind orice control intern. Birocratizarea contemporană nu se opreşte aici. Se ajunge la guvernarea prin specialişti nevotaţi, stipendiaţi şi care scutesc politicienii de orice viziune sau rostire depăşind banalităţile simţului comun în versiunea sa bruxellocrată.

Vremea experţilor anunţă dispariţia politicienilor şi amurgul intelectualilor.

[1] Pentru increduli să spicuim câteva titluri: „The Albanian Cartel: Filling the Crime Void,” Jane’s Intelligence Review, November 1995; „Separatists Supporting Themselves with Traffic in Narcotics,” San Francisco Chronicle, 6/10/94; „Drugs Money Linked to the Kosovo Rebels,” The Times (London), 3/24/99; „Albanian Mafia, This Is How It Helps The Kosovo Guerrilla Fighters,” Corriere della Sera (Milan, Italy), 10/15/98.

[2] http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=12608&lang=en

[3] The Telegraph, Kosovo’s prime minister ‘key player in mafia-like gang,’ December 14, 2010

[4] Articolul lui Ştefan Guga din 10 aprilie 2015, „Un caz recent de…” Ce?, dar şi nota redacţiei, Un caz recent de impostură intelectuală din 6 aprilie şi răspunsul „împricinatului”, Daniel David,Impostura intelectuală între ştiinţă şi ideologie. Despre psihologia românilor, apărută în 8 aprilie, 2015.

Sursa: CriticAtac.

Imagine de fundal: sursa.