ARTICOLE.
Raportul Kroll despre fraudele din sistemul bancar moldovenesc constituie, fără îndoială, știrea săptămînii. Platzforma va reveni luni cu un comentariu despre acest raport. Recomandăm pînă atunci un articol de Victoria Stoiciu, pe Social East: ”Raportul Kroll conține rezultatele investigației pe marginea devalizării a trei bănci moldovenești. În noiembrie 2014, din conturile a trei mari bănci moldovenești (Banca de Economii a Moldovei (BEM), Unibanc și Banca Socială) au dispărut misterios aproximativ 1 miliard de dolari. Pentru o mai bună imagine a proporției jafului, trebuie menționat că respectiva sumă reprezintăechivalentul a 13% din PIB și a 58% din veniturile bugetare pe anul 2014. Raportul Kroll descrie transferul banilor către firme offshore, prin intermediul unor SRL-uri necunoscute. Personajul principal în jurul căruia se învârt tranzacțiile este omul de afaceri Ilan Shor și grupul de companii pe care le deține, dar în raport apar și numele unor demnitari moldoveni, cum ar fi fostul președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi. Raportul Kroll afirmă că în acțiunea de devalizare s-a acționat concertat, urmărindu-se beneficiul firmelor asociate grupului Shor în detrimentul celor trei bănci. În urma unor tranzacții de tip carusel între cele 3 bănci ulterior devalizate, cu implicarea unor firme afiliate grupului Shor și ale mai multor companii offshore înregistrate in Marea Britanie si Hong Kong, în doar două zile (între 24 și 26 noiembrie 2014),Banca Sociala a transferat către 5 companii necunoscute din Moldova o suma de 13,5 miliarde de lei (aproximativ 750 milioane de dolari). Raportul mai descrie tentativa de a șterge urmele în cazul oferirii cu împrumut ale acestor sume, constând în incendierea mașinii de pază (si ea aparținând firmelor Shor), în care se aflau documente importante ale Băncii de Economii, care ar fi putut servi ca probe incriminatorii. Totuși, raportul nu menționează și nu explică implicarea instituțiilor statului în jaful secolului – or, întreaga schemă s-a desfășurat sub ochii acestora. „Deocamdată nu este clar dacă el (Ilan Shor) a acționat singur sau împreună cu alte părți interesate”, se arată în raportul „Kroll”. Banca Națională a Moldovei, instituția ’cea mai vinovată”, în ochii unora, de tolerarea devalizărilor, a asistat impasibilă la schimbările de acționariat la nivelul băncilor și nu a întreprins nici o acțiune pentru a stopa acțiunile suspecte. Nici implicarea Guvernului Moldovei în jaful secolului nu e clarificată în raportul Kroll. În luna noiembrie a anului trecut, Guvernul Moldovei, prin premierul de la acea dată, Iurie Leancă, a semnat o hotărâre secretă de Guvern prin care a aprobat alocarea a 10 miliarde de lei moldovenești către cele 3 bănci vizate, după ce din aceste instituții bancare fuseseră scoase alte 13 miliarde care fuseseră transferate către offshore-uri. Suma respectivă a venit de la Banca Națională a Moldovei, cu garanția premierului Iurie Leancă.”
Joi, 7 mai, Parlamentul Republicii Moldova i-a audiat pe guvernatorul Băncii Naționale Dorin Drăguțanu, pe prim-ministrul Chiril Gaburici, pe șeful CNA Viorel Chetraru și pe procurorul general Cornel Gurin.
6 localități din raionul Sîngerei și-au unit eforturile pentru a rezolva în comun problema serviciilor comunale.
Săptămîna viitoare la Chișinău va avea loc festivalul de film documentar CRONOGRAF. Directoarea artistică a festivalului, Leontina Vatamanu, a povestit despre agenda festivalului: ” Europa Liberă: Dar cu prezentarea acestor filme, vă veţi limita doar la capitală, la Chişinău?
Leontina Vatamanu: „După încheierea festivalului la Chişinău, vom porni pentru a doua oară într-o caravană cinematografică şi în alte localităţi ale republicii, unde să ducem filmul pe marele ecran, pe un ecran mobil şi să invităm oamenii să se bucure de film, după o pauză probabil de 20 de ani de când nu se mai distribuie filmele prin casele de cultură sau cinematografele rurale.”
Europa Liberă:Câte localităţi veţi cuprinde?
Leontina Vatamanu: „Vom vedea. Anul trecut am ajuns în 19 localităţi, şi sate şi centre raionale. Ne-am dus acolo unde lumea ne-a invitat şi ne-a aşteptat. Vreau să vă spun că am ajuns şi în aziluri de bătrâni, şi la diverse şcoli, case de cultură unde nu mai exista ecran,unele s-au păstrat, dar în majoritatea nu prea am regăsit ecranele de altădată. Vreau să vă spun că mi-am dat seama că a crescut generaţie de tineri care nu a avut posibilitatea să meargă la film şi să vadă filmul pe marele ecran. E păcat, pentru că trăim într-un veac al tehnologiilor şi sigur că ei se uită la televizor sau pe internet, dar este altceva. Un film pe marele ecran e cu totul altfel.”
A apărut nr. 2 al buletinului lunar SPAȚII PUBLICE, pregătit de Asociația Tinerilor Artiști OBERLIHT.
Vocea.md despre încălcările sistematice ale drepturilor muncitorilor cu referire la durata admisă de 40 ore a săptămînii de muncă: „Durata normală de 40 de ore a săptămânii de lucru, precum şi felul în care sunt aplicate prevederile Codului muncii ce ţin de remunerarea lucrătorilor în funcţie de programul de activitate pe care îl au, continuă să genereze controverse.// Astfel, pe adresa Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din Moldova sunt expediate, în permanenţă, scrisori din partea salariaţilor-membri de sindicat, prin care este solicitată opinia experţilor în diverse probleme legate de aceste aspecte.// Cu referire la o solicitare din partea unui salariat de la o instituţie preşcolară din oraşul Criuleni, juriştii CNSM remarcă faptul că, în prezent, ziua de lucru cu o durată neîntreruptă de 24 de ore constituie o încălcare a legislaţiei muncii. Or, potrivit art. 100 din Codul muncii, durata zilnică maximă a timpului de lucru nu poate depăşi 10 ore şi, doar prin convenţie colectivă, ea poate fi, pentru anumite genuri de activitate, unităţi sau profesii, de 12 ore, urmate de o perioadă de repaus de cel puţin 24 de ore.”
Natalia Morari, are un vis pe care îl exprimă pe blogul său pe site-ul Radio Europa Liberă: „Statul este capturat: instituțiile sunt în comă și folosite de oligarhi, organele de drept ne livrează showuri ca să mai dăm drumul la aburi, dar, de fapt, îi protejează pe stăpânii săi politici, bugetul de stat a devenit o vacă de muls pentru companii-căpușe, afiliate politic. Să ne luam țara înapoi – oare nu este aceasta o idee națională, care i-ar uni pe toți – moldoveni, ruși, români, găgăuzi, bulgari sau ucraineni? Oare mai contează limba vorbită sau opțiunea geopolitică atunci când vine vorba de două reguli simple: nu minți și nu fura? // Noi atât de ușor dezbinăm și ne lasăm dezbinați, încât clasei politice nu-i râmâne nimic decât să ne guverneze. Cum s-ar spune, разделяй и властвуй.”
Natalia Melnic pe Newsmaker.md, depsre un raport al Băncii Moldova despre „Climatul investiţional din Moldova”: „Главным препятствием для ведения бизнеса в Молдове, согласно опросу CODB, является политическая нестабильность. По сравнению с 2008 годом этот показатель переместился с третьего на первое место. На втором месте — масштабная коррупция (семь лет назад была на шестом месте). Замыкает тройку негативных факторов недобросовестная конкуренция.// ВБ отмечает, что в восприятии бизнеса масштабы коррупции сопоставимы с «захватом ею государства». По мнению ВБ, на такое восприятие особенно повлияли «рейдерские атаки» в финансовом секторе, ухудшение положения системно важного отечественного банка (Banca de Economii), громкая огласка случаев коррупции в высших эшелонах власти — таких, в частности, как записи разговоров экс-премьера с экс-главой Налоговой службы и непрозрачная концессия Международного кишиневского аэропорта.”
Tanya Babyjohnson, pe Locals.md despre cel mai mare primar pe care l-a avut vreodată Chişinăul, Karl Schmidt: „Историки считают, что Карл Шмидт сделал, возможно, даже больше, чем входило в его обязанности, как главы города. При этом важно не только то, что было сделано при его управлении, но и тот факт, что именно тогда был заложен фундамент для последующего улучшения и развития. Говорят, Городской Голова не терпел коррупции и внедрил в примэрии более совершенные методы учёта. Оставшись вдовцом с четырьмя детьми, он был всегда на защите сирот и социально-уязвимых слоёв населения, не говоря уже о том, что всегда содействовал сохранению межэтнического и межконфессионального мира и согласия.”
Sorina Vasile, pe Casa Jurnalistului, despre „Sărăcia ca boală mentală” şi anume despre cum copiii din familii nevoiaşe sînt internaţi în şcoli speciale (cu profil psihiatric), în congruenţă cu interesele familiilor şi ale statului: „Şcolile speciale sunt pline de copii sărăci. Condițiile grele în care au crescut îi afectează în feluri interpretate ca dizabilități psihice. Părinții lor sunt bucuroși că acolo au o masă caldă, rechizite gratis și lecții mai ușoare. Statul e mulțumit că pune la colț „copiii-problemă”.// Dar copiii sunt condamnați astfel să rămână toată viața la marginea societății. Școlile astea ar trebui să ofere servicii personalizate de învățământ pentru elevii cu cerințe educaționale speciale, care nu pot fi încadrați în școala de masă. Practic, lumea le știe ca școli de nebuni. Aici ajung cei nedoriți de sistem. (…)intr-o sută de români, 42 trăiesc în sărăcie sau excluziune socială. E ușor pentru copiii lor să primească un certificat de handicap. Îi evaluează un specialist care măsoară coeficientul de inteligență. Un IQ sub 70 de puncte înseamnă, conform manualului publicat de Asociația Psihiatrilor Americani, dizabilitate psihică, la noi e mai răspândit termenul de retard mental. Frații Hulubaru au luat toți sub 70 de puncte.”
Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) a decis, săptămîna aceasta, să ”înceapă (…) o serie de ocupări în câteva din universitățile importante din țară. Studenții sunt nemulțumiți de faptul că opiniile lor nu mai sunt ascultate în universități, că subfinanțarea educației a produs efecte catastrofale asupra calității și relevanței studiilor universitare și că taxele din universități au devenit insuportabile pentru studenți, rata de abandon universitar ajungând la 40%. Primele universități care în acest moment sunt ocupate de organizații studențești sunt Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea Maritimă din Constanța și Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Studenții s-au baricadat în amfiteatre, dezbat problemele sistemului universitar românesc și refuză să părăsească universitățile până când revendicările lor nu vor fi acceptate. ANOSR face apel la studenții din toată țara să se alăture mișcărilor de occupy începute azi în cele 3 universități, pregătind în acest moment acțiuni similare în alte centre din țară.”. Lista de revendicări poate fi găsită aici.
Pe SocialEast, Șerban Cerkez și Norbert Coman explică motivele ocupării.
Un interviu în Dilema Veche cu traducătorul, scriitorul și filozoful Bogdan Ghiu: ”Traducerea este re-crearea unui original, relansarea unei singularităţi în fiecare limbă, deci în fiecare cultură, care este un laborator şi un atelier de universalizare. Autorii sînt deja nişte străini în propria limbă, din care încep prin a se smulge, ei înşişi, de fapt, scriu, printr-o mişcare contradictorie, în dublu sens, în acelaşi timp pentru a-şi afirma semnătura cvasi-indescifrabilă şi a şi-o traduce. Autori sînt primii care traduc, traducerea începe mult înainte de traducerea inter-lingvistică propriu-zisă, prin care nu facem decît să transplantăm, să relansăm o singularitate relativ intraductibilă dintr-o limbă în alta, adică dintr-un spaţiu de traducere între idiomuri singulare în altul. Există traducere pentru că există deja traducere, se traduce pentru că de la bun început, într-un mod încă misterios, dar către care doar gîndirea-traducere poate să înainteze, se traduce. Sîntem în traducere. Traducerile, deci, nu sînt cópii, aceasta este o versiune pentru copíi, trebuie să renunţăm la această viziune mărunt platoniciană – or, este tocmai ceea ce propune traducerea, ceea ce se poate opera prin intermediul ei dacă este transformată, din obiect secund, minor, de cercetare, în grilă, perspectivă, operator, shifter. A traduce, pentru mine, este (poate în primul rînd) un program politic: a adresa propriei tale culturi anumite „elemente“ care ar putea s-o ajute să crească, să se întărească, să se diversifice prin confruntare. S-a spus, şi pe drept cuvînt, că traducerea nu este, aşa cum se crede şi cum se propagă, o afacere în doi, sau este, dar nu rămîne aşa. La fel ca în viaţă, traducerea creează un al treilea termen, un al treilea gen, o a treia limbă, iar acest „al treilea“ este o veche obsesie, o veche „umbră“ a gîndirii europene. În plus, a traduce înseamnă a te comporta în cel mai autentic stil european! Europa este traducere.”
Claudiu Crăciun despre exterminarea pădurilor României: ”Protestele care se anunţă în zeci de oraşe din ţară şi străinătate pe tema despăduririlor i-au surprins pe mulţi. Amploarea preconizată i-a făcut să se întrebe de ce acum? Repetând o traiectorie similară cu a protestelor faţă de proiectul de la Roşia Montană şi faţă de mineritul pe bază de cianuri, a fost nevoie de timp pentru a se strânge o masă critică de persoane, grupuri şi organizaţii care să iasă în stradă pentru această cauză. Presa a relatat în ultimii ani sute de cazuri de tăieri abuzive, multe dintre acestea implicând retrocedări dubioase şi politicieni de toate rangurile. Informarea s-a transformat în indignare. Dezbaterile privind Codul Silvic au dat ocazia partidelor să mimeze interesul pentru păduri şi protejarea acestora. Adevărul este însă dur şi nu lasă loc de interpretări. Sistemul mafiot care a distrus pădurile româneşti este în mod egal influent în toate partidele şi în special în cele care au guvernat până acum. Banii obţinuţi prin abuzuri şi încălcarea legii ajung direct în conturile liderilor politici şi uneori şi în visteria partidului. Pădurile au fost victimele predilecte ale tranziţiei. Iar pentru a le salva trebuie să ducem o luptă dificilă cu cei care au construit acest sistem şi îl menţin cu profituri uriaşe.”
Sorin Adam Matei, pe pagini.com, despre „Ideologia legionară și perenialismul tradiționalist Guenonist al lui Mircea Eliade. Un motor și combustibilul său istoric”: „Eliade a fost un susținător al legionarismului. Punct. Puțini pot nega lucrul acesta. Se încearcă, însă, să se facă o distincție între Eliade omul sub vremi (prizonierul istoriei, cum spune un amic) și Eliade gânditorul și savantul care nu ar avea nimic de-a face cu legionarismul, autoritarianismul, fascismul, șamd. Opera lui transcende ideologiile, spun ei. Derapajul legionar a fost o rătăcire a tinereții, pe când opera de maturitate are alte valențe.// Faptele arată însă că opera lui Eliade nu poate fi despărțită de opțiunea lui politică din tinerețe. Deși ideile lui politice s-au diluat pe măsură ce a trecut vremea (dar nu dizolvat complet), filosofia sa a rămas aliniată cu ideile de bază care l-au adus în vecinătatea legionarismului. În fapt, motivația politic-ideologică a fost poate cea mai puțin importantă în întâlnirea lui Eliade cu legionarismul. Eliade nu vroia să fie șef de cuib și hedonist cum era, nu cred că murea de dragul autoimolării.”
Nicolas Trifon, pe blogul său pe Courrier des Balkans, despre manele, făcînd referinţă la aprecierile muzicolulgului Simona Rădulescu: „Composées et interprétées surtout par des Roms, les manele sont un genre musical, né dans les quartiers périphériques ghettoïsés de Bucarest, très prisé dans les milieux roms et roumains populaires, surtout parmi les jeunes, d’inspiration orientale et balkanique. Plus ou moins apparentées au turbo-folk serbe, à la chalga bulgare ou à la laika grecque, les menele, qui reprennent en quelque sorte le relais de la musique tzigane traditionnelle, relèvent selon Speranţa Rădulescu de la « musique de métissage pan-balkanique [2] » . (…) Mais toutes ces grossièretés ne naissent-elles pas à cause justement des manele ? Certainement pas ! C’est la société qui produit les manele, pas les manele qui modèlent la société. C’est cela qui est fou ! Vous n’aimez pas les manele ? Changez la société qui les produit, cette société dans laquelle les voleurs sont propulsés aux premières places. La société est celle qui se reflète dans les manele. Les boss, les magnats, ce sont eux qui exhibent ostensiblement l’argent pour impressionner et qui stimulent l’existence d’un tel phénomène. Ce n’est pas un hasard si les manele sont liés aux escrocs : ce sont eux qui sont au pouvoir. S’il n’y a plus personne pour les stimuler, les manele disparaissent. Vous allez me dire qu’il y un tas de jeunes, de pauvres gamins qui adorent les manele. Ben oui, parce qu’ils aspirent eux aussi à frimer avec l’argent, à réussir, à se « réaliser » à n’importe quel prix, sur le dos des autres. En effet, les escrocs ont créé aussi un idéal social.”
Simion Novoprudskii despre rezultatele protestelor din Rusia din anii 2011-2012: ”«Болотные протесты» и реакция на них окончательно похоронили советский реставрационный проект, который российская власть пыталась заявить как главную внешнеполитическую цель третьего срока под видом Евразийского экономического союза. На бумаге союз вроде бы есть. Однако теперь не только украинская власть, но и белорусская, казахская и любая другая на постсоветском пространстве отчетливо понимает, что может приключиться с их страной, если на нее «обидится» Россия. Более того, советский проект, при всей своей кровавости и бесчеловечности, был революционным и модернистским, направленным в некое единственно правильное светлое будущее. Теперь официальный дискурс целиком и полностью повернут в несбыточное прошлое, причем во все более далекое и призрачное.”
Un studiu al revistei Science despre modul în care Facebook stimulează diversitatea de opinii și/sau homofilia, a fost rezumat de Colta.ru: ”В смысле цензуры Facebook немногим лучше российского ТВ: он тоже ограничивает доступ к новостям, которые идут вразрез с политическими убеждениями аудитории. Такой вывод унаучной статьи, опубликованной в авторитетном журнале Scienceкомандой из исследовательского отдела Facebook и Мичиганского университета. Исследователи Эйтан Бакши, Соломон Мессинг и Лада Адамич проанализировали ленты 10,1 миллиона пользователей из США, которые явно указали в профиле свою политическую позицию. Для простоты все многообразие взглядов свели к трем категориям: получилось 4,1 миллиона «либералов», 1,6 миллиона «умеренных» и 4,4 миллиона «консерваторов». (…) Тут же выяснилось, что у либералов свои новости, а у консерваторов — свои. Вместо того чтобы обсуждать одни и те же статьи с разных позиций, люди противоположных политических убеждений делают акцент на разных событиях и возмущаются каждый своими несправедливостями. Условно говоря (если распространить выводы на российский сегмент Фейсбука), одни больше пишут про «события 6 мая на Болотной», другие — про «жертв 2 мая в Одессе».
Marcela Iacub, pe LIBERATION, despre noua lege a supravegherii internetului adoptată săptămîna trecută în Franța: ”Grincheux et ringards, les protestataires font mine d’ignorer que la lutte contre le terrorisme est un prétexte plutôt qu’un objectif de cette mesure. Nos sociétés arrivent à un stade où la surveillance constante, totale et continue s’impose comme une méthode de gouvernement. On peut, d’ailleurs, être certain qu’à la suite de cette loi, d’autres viendront renforcer et compléter cette supersurveillance qui ira jusqu’à tenter de s’immiscer dans nos pensées. De nouveaux prétextes seront alors évoqués. Pourquoi pas la prévention de la criminalité ordinaire, ou la protection de la santé ? Faisons confiance à l’imagination policière, elle saura étendre les horizons du voyeurisme obscène de notre Etat de droit. Mais pourquoi les choses sont-elles ainsi ?Nous ne vivons pas sous la férule d’un despote, mais dans des régimes démocratiques. C’est le peuple qui propulse ces mesures liberticides. Nous aimons nous épier et nous surveiller les uns les autres. Non pas pour permettre à un pouvoir arbitraire de durer et d’étendre ses moyens : nous le faisons par nécessité de sentir que la société civile est bel et bien gouvernée par quelqu’un, qu’elle n’est pas laissée à la dérive.”
Tatiana Zhurzhenko scrie despre interminentul război al Rusiei contra ”fascismului”: ”In post-Cold War Europe, the politics of memory has in fact often been about geopolitics. The fight for hegemony on the European continent is disguised as a conflict of historical master narratives, in which World War II plays a major role. The „old Europe” sees the end of World War II in 1945 as the zero-hour of a new democratic and liberal order, where the memory of the Holocaust and Nazi crimes serves as the foundation for a new universal culture of human rights, something we often refer to as „European values”. At the same time, for the countries of the „new Europe”, the end of World War II appears not to have truly occurred until the end of the Cold War. For them, the legacy of communism as a result of the post-war political division of the continent still needs to be critically addressed, and the European Union has to recognize communist crimes if it is serious about common European memory and identity. Insofar as Russia is considered a part of Europe, it presents a third narrative, basing its post-Soviet national identity on the triumphalist memory of victory over Nazi Germany. In this way, Russia seeks equal recognition by the West as one of the European powers and at the same time tries to debunk the „revisionist” memory politics of its western neighbours. (…) The beginning of memory wars in the post-Soviet space can be dated back to 2005, when the sixtieth anniversary of the victory over Nazi Germany was pompously celebrated in Moscow and turned into a loyalty test for the politicians of the neighbouring countries. ”
Vladimir Bortun pe CriticAtac despre alegerile din Marea Britanie: ” Presa britanică de toate culorile a căzut de acord că alegerile generale de azi sunt cele mai importante din ultimele trei decenii. Mizele sunt uriașe: economia, sistemul de sănătate (NHS), imigrația, Europa, Scoția. Poate și de aceea cursa e mai strânsă ca niciodată, diverse sondaje punându-i fie pe conservatori, fie pe laburiști în frunte la un procent distanță. Aproape sigur însă, nici unii, nici alții nu vor putea forma un guvern majoritar, ceea ce consolidează tendința de de-polarizare a politicii britanice începută la ultimele alegeri (mulți vorbesc de sfârșitul sistemului bi-partinic în Marea Britanie). Conservatorii ar opta pentru continuarea coaliției cu liberal-democrații, în vreme ce pentru laburiști cea mai firească coaliție ar fi cu naționaliștii scoțieni (SNP), deși Miliband a respins această variantă zilele trecute, declarând că mai degrabă ar permite un nou guvern conservator decât o coaliție cu SNP. Un nou guvern conservator ar fi o catastrofă cu efecte pe termen lung: noul plan de austeritate propus de ministrul de finanțe Osborne ar diminua cheltuielile publice la nivelul de 36% din perioada interbelică, iar NHS (sistemul public de sănătate creat de guvernul laburist în 1948 și clasat pe primul loc în lume conform unui raport de anul trecut) ar fi în pericol de privatizare. Oamenii obișnuiți ar continua să plătească pentru o criză pe care nu au provocat-o, bogații s-ar îmbogăți în continuare, iar statul social ar face pași importanți către dezmembrare. Cu alte cuvinte, o nouă victorie a conservatorilor ar fi un mare salt înainte al proiectului neoliberal început de Thatcher acum 35 de ani.”
Evgeni Morozov într-un interviu în The New Left Review despre traiectoria sa personală, despre tehnologie și viitorul internetului: ” What are the political implications of the spreading of the Internet into everything, and massive centralized data-gathering? Technology companies can enact all sorts of political agendas, and right now the dominant agendas enforce neoliberalism and austerity, using centralized data to identify immigrants to be deported, or poor people likely to default on their debts. Yet I believe there is a huge positive potential in the accumulation of more data, in a good institutional—and by that I mean political—setup. Once you monitor one part of my activity and offer me some proposals or predictions about it, it’s reasonable to suppose your service would be better if you also monitored my other activities. The fact that Google monitors my Web searches, my email, my location, makes its predictions in each of these categories much more accurate than if it were to monitor only one of them. If you take this logic to its ultimate conclusion, it becomes clear you don’t want two hundred different providers of information services—you want just one, because the scale-effects make things much easier for users. The big question, of course, is whether that player has to be a private capitalist corporation, or some federated, publicly-run set of services that could reach a data-sharing agreement free of monitoring by intelligence agencies.”
Un articol în Le Monde Diplomatique despre bonele filipineze/indoneziene angajate la familii în Hong Kong care sunt alungate din acest teritoriu în caz că rămîn însărcinate. E vorba despre dimensiunea de clasă a discriminării. Femeile din Hong Kong acționează ca exploatatori ai femeilor din țările vecine mai sărace… Într-un mod similar, femeile italiene practică același lucru față de femeile din nordul Africii sau estul Europei care lucrează în calitate de bone în Italia.”
FILME.
Samuel Blumenfeld în Le Monde despre filmele în care nu înţelegem totul, cu cîteva filme mai ermetice de Alain Resnais, Christopher Nolan, Stanley Kubrick, David Lynch…
CĂRŢI.
Semnalăm ultimul număr 19/2014 al revistei Martor al Muzeului Ţăranului Român de la Bucureşti, „At the Margins of History. The Agratian Question in Southeastern Europe”: „Sub titlul At the Margins of History. The Agrarian Question in Southeast Europe, numărul 19/2014 al revistei de antropologie MARTOR are amploarea unui volum colectiv, menit să umple golul științific în ce privește problema agrară în Europa de Sud-Est. În lumea contemporană, jumătate din populaţia globului trăieşte încă în mediul rural. În Romania, ţară cu o importantă populaţie rurală, nu a existat după 1989 o dezbatere pe acest subiect in mediul academic autohton, cu atat mai puţin o colecţie de lucrări care să analizeze subiectul comparativ cu ţările vecine cu care România îşi împărtăşeşte istoria.// Deposedarea țărănimii de pământurile lor prin colectivizare, în lumea socialistă, nu a dus nicicum la dispariția acestei categorii sociale. Ţărănimea nu a dispărut, ci a identificat resurse de rezistenţă care i-au permis să se conserve, şi, la limită, să se reinventeze. Mai mult, ceea ce părea un subiect de istorie socială – chestiunea agrară – a reapărut în discursul public și în cel politic după restituirea pământurilor și pădurilor după 1989. Articolele cuprinse în acest număr sunt redactate de un grup de autori, atât consacrați cât și aflați la începutul carierei, și se referă comparativ la țări precum România, Grecia, Serbia, Bulgaria, Albania, Ungaria şi Republica Moldova.// Volumul reunește trei dimensiuni complementare: articolele explorează aspectele istorice ale chestiunii agrare în țările Europei de Sud-Est – de la mijlocul secolului al XIX-lea până în perioada postsocialistă – dar abordează şi perspectiva economiei politice. La această perspectivă se adaugă cercetările antropologice de teren care validează prin descrieri şi analize etnografice detaliate perspectiva largă a istorie şi economiei politice. Noutatea acestei abordări este perspectiva la longue durée asupra unor procese sociale care s-au desfășurat pe o perioadă de peste 100 de ani.” Revista poate fi achiziţionată de la standul de cărţi al Muzeului Ţăranului Român sau poate fi accesată online în Central and Eastern European Online Library (http://goo.gl/v6741z).
Imagine de fundal: sursă.
