[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label] [label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Majoritatea mișcărilor de protest moldovenești sfîrșesc iremediabil cu adunări de 10-20 mii oameni în Piața Marii Adunări Naționale, la tribuna căreia se recită poezii despre Unire și se vorbeşte despre ”unitatea neamului românesc”. Așa a fost pe 8 aprilie 2009. Așa a fost și ieri, 3 mai 2015 la protestul organizat de Platforma Civică Demnitate și Adevăr. Chiar dacă tema era inițial alta.

Decorul și scenografia sunt mereu aceleaşi, impresionante de fiecare dată: steaguri tricolore, cu și fără stemă, pancarte, poeți, declamatori și interpreți pe scenă, tineri înfășurați cu steaguri, cîntece cu versuri răscolitoare despre ”vrăjmași”, ”frăție”, ”străinii cei răi”, ”unire” etc. Un eveniment care nu e tocmai protest (îi lipsește bunăoară un program de acțiuni) și care seamănă mai degrabă cu un cenaclu sau cu un concert.

De regulă asemenea spectacole de efervescență colectivă se termină cu… nimic. Participanții la protest își declară adeziunea la lozinci, aplaudă, cîntă și apoi merg acasă, cu sentimentul datoriei împlinite. În acest sens, ”unionismul” ca platformă de protest e în multe privințe similar cu ”like”-urile și acțiunile de pe facebook: pe de o parte adeziunea la ele îți dă confortul că participi activ, pe de altă parte, costurile și riscurile participării sunt minime, așa încît nu faci nimic ilegal sau ceva ce ar încălca în vreun fel rutina cotidiană. Un simulacru de protest care reuşeşte să consume şi să calmeze energiile protestatare.

De la participanți se cere puțin – să vină în piață, să aplaude, să strige – și cam atît.

De la organizatori cerințele tot nu-s prea mari: să-și împacheteze mesajele în ambalaje ”tricolore”, să înjure în mod obligatoriu vechiul regim (chiar dacă asta naște incoerențe, cum s-a întîmplat ieri cînd unul dintre participanții la miting a numit regimul sovietic drept ”holeră” a veacului trecut, apoi a menționat totuși că pe timpul regimului holeric, autoritatea publică a întreținut o puternică infrastructură culturală – case de cultură în fiecare sat, orchestre etc. – iar azi nu are nici cu ce și nici cu cine să pornească o fanfară amărîtă), să strige din toți bojocii Unire!, să povestească despre cît de potrivnice sunt și au fost pentru Unire condițiile externe și interne etc.

Rolurile sunt clare, variaţiile minime.  E un fel de tranzacție simbolică care se repetă atît de des încît a devenit previzibilă. Vorba unuia dintre participanți: vorbim la fel ca în anii 90 – mesajele și vorbitorii sunt cam aceiași – doar noi am mai adăugat între timp niște șuvițe de păr sur și niște ani în cîrcă.

În plan politic, discursul unionist devine un soi de soluţie totală, bună la toate: uneori se ajunge la discuţii absurde de genul: unirea ca soluție la problema calității proaste a drumurilor sau a inacțiunii instituțiilor regulatorii ale statului. Iar acest fapt ni se pare problematic din cîteva motive.

În primul rînd, cînd (aproape) fiecare formă majoră de protest utilizează exclusiv vocabularul ”unionist”, ne confruntăm, ca societate, cu o criză de imaginație protestatară care nu știe să fie suficient de creativă așa încît să se adapteze la diferitele contexte politice. Pentru că, dacă vrei să aduci înapoi în Moldova banii trimiși de oligarhii moldoveni în offshore-uri, soluția ”unirea” nu prea oferă instrumente (pentru că și oligarhii români fac același lucru). Ori, dacă ceri depolitizarea și demonopolizarea pieței media, unirea nu prea oferă pîrghii (e ironic că Angela Aramă, unul dintre membrii Platformei DA a fost, ca președinte al Comisiei Mass-Media, Cultură și Sport din Parlamentul 2005-2009, responsabilă de noul Cod al Audiovizualului din 2006 și de faptul că prima componență a CCA a fost total politică)… Cu greu se poate imagina ”unirea” ca mecanism ce ar destructura toate rețelele partizane politico-juridice care fac posibile schemele de acaparare a terenurilor municipale în Chișinău…

În al doilea rînd, mesajul de protest centrat pe sloganul ”unirea” e cu probleme din motivul că tinde să caute problemele în afară: statul român este Salvatorul (după cum, de cele mai multe ori și problemele țării își au, în acest discurs, origini tot în afară – rușii sunt vinovați întotdeauna iar politicienii locali sunt ”unelte” ale Răului de la est). Cînd atît problemele cît și soluțiile lor sunt căutate în afară, rolul (și importanța) societății ”dinăuntru” e minim. Iar aceasta nu este nici măcar o platformă de discuții constructive de acțiune comună.

În al treilea rînd, și asta ni se pare foarte incorect pentru o mișcare ce se vrea a fi inclusivă și reprezentativă a poporului moldovean – proiectul ”unirea” e unul exclusivist – în el nu prea încap niciodată bulgarii, găgăuzii, ucrainenii sau rușii din Moldova (de exemplu, n-a fost nici un vorbitor de limbă rusă la miting-ul de ieri deși rusolingvii din Moldova sunt la fel de afectați de furtul miliardului ca și ceilalți!).

Despre un ”cum?” care lipsește
.

Despre un ”cum?” care lipsește.

Însă marea problemă cu acest ”unionism de serviciu” e că acesta nu conține aspectul probabil cel mai important – un program de acțiuni. Adică nu un ”ce?” (e clar – Unirea), însă un ”cum?”.

Pentru că, dincolo de strigăte și cîntece nu am găsit nicăieri un program care ar cuprinde, de exemplu, o strategie coerentă de realizare a acestui proiect (sau a altui proiect, de exemplu cel justițiar – pedepsirea politicienilor corupți).

Unire? Să zicem. Pedepsirea celor care au furat miliardul? De acord. Reîntoarcerea miliardului? Excelent.

Dar cum? Cîntecele patriotice din piață nu au puterea de a aduce banii înapoi din off-shore-uri la fel cum nici pancartele cu mesaje despre unire nu pot face acest lucru.

Pe de altă parte, constituirea unor grupuri mixte de economiști, juriști și activiști ce ar aduna toate informațiile publice despre companii, tranzacții financiare și rețele de influență, inclusiv internaționale și care ar colabora cu grupuri similare din alte țări (mai ales din cele unde se găsesc offshore-urile cu pricina), ar identifica, parțial, direcția banilor precum și sursele acestora. Aici însă nu e vorba despre ”unire” ci despre acțiuni coerente și bine organizate la diferite niveluri – expertiză locală, regională, internațională.

Într-un sens, anume pentru că e atît de ușor de preluat și cu efect garantat în calitate de slogan și mesaj de protest, ”unionismul” face și un oarecare deserviciu societății civile moldovenești (și elitelor culturale ale țării) prin faptul că nu stimulează căutarea de alte instrumente și platforme de mobilizare, coordonare și organizare colectivă. Un fel de rigiditate care funcționează uneori ca un blocaj.

A se compara cu flexibilitatea și inventivitatea grupurilor de interese (oligarhi etc) care știu să se adapteze foarte bine la contextul regional și național schimbător, să caute soluții ingenioase de a ocoli legea sau de a o utiliza în folos propriu…

Cum protestăm?

Pînă la urmă, acest gen de acțiuni de protest au efectul contrar celui pe care îl urmăresc. Asemenea manifestaţii hibride (cenacluri de protest) nu fac decît să creeze aparenţa unui protest, uzurpînd nemulţumirile oamenilor ajunşi la capătul răbdărilor.

Peste o lună sau mai puțin, Platforma DA va mai face poate un miting la care vor veni probabil mai puţini participanţi şi mai puţin motivaţi să ceară „miliardul înapoi”, obosiţi să aplaude şi să scandeze frenetic ca acum 25 de ani, cînd aceşti oameni erau tineri şi plini de nădejde.

Pentru a reuşi, o manifestaţie de protest ar trebui să fie parte a unei strategii de protest mai largi şi bine organizate. Se cer acţiuni strategice, exprimînd revendicările de protest pe căi multiple, virtuale şi reale, şi solidarizînd grupuri diverse de participanţi, nu neapărat români unionişti.

Pentru a recupera miliardul furat şi a încuraja guvernarea să instaureze un sistem de justiţie independent şi echitabil, este nevoie de acţiuni care să menţină o presiune neîncetată asupra instituțiilor puterii, prin petiţii semnate de zeci şi sute de mii de cetăţeni adresate instituţiilor respective, pichetări permanente ale clădirilor Guvernului, Parlamentului, Procuraturii, Ministerului Justiţiei, Ministerului Finanţelor, Băncii Naţionale, SIS etc., cărora li se va cere să facă lumină asupra acestui caz nemaiîntîlnit de jaf. Este nevoie să se creeze grupuri de lucru care să comunice neîncetat cu instituţiile internaţionale: instituţii financiare donatoare, Consiliul Europei, Curtea de la Strasbourg, reprezentanţii presei internaţionale etc., în privinţa situaţiei de fapt din R. Moldova şi a evoluţiei protestului.

E nevoie și de multă expertiză, de lectura unor documente și regulamente plictisitoare, de elaborarea unor alte documente și regulamente plictisitoare. Asta ar fi un prim pas.

Pentru a reuşi, este nevoie de o acţiune strategică, capabilă de a uni nemulţumirile şi energiile protestatarilor, nu de a-i dezbina prin mesaje cu conţinut identitar şi geopolitic, absolut irelevante pentru asemenea acţiuni de protest.