ARTICOLE.
Compania britanică Kroll a finalizat prima fază de investigație asupra situației din sectorul bancar și a tranzacțiilor dubioase ce au scos un miliard de dolari din sistemul bancar: „Pe parcursul investigațiilor desfășurate, experții companiei Kroll au utilizat informația și analizele furnizate de Banca Națională a Moldovei și administratorii speciali ai celor trei bănci (Banca de Economii S.A., BC Banca Socială S.A. și BC Unibank SA). Kroll a evaluat concluziile BNM și iregularitățile identificate. De asemenea, Kroll a analizat sursele de date furnizate de BNM pentru: (1) a testa probele în baza cărora au fost făcute anumite constatări și (2) a stabili natura investigațiilor suplimentare necesare. Rezultatele investigațiilor preliminare ale companiei Kroll indică faptul că în anii 2012-2014 a existat un efort coordonat și ascuns pentru preluarea controlului asupra celor trei bănci, iar ulterior pentru a masca natura adevărată a tranzacțiilor a fost maximizat volumul de credite acordate. În consecință, a avut loc deteriorarea bruscă a situației financiare a acestor trei bănci, înregistrîndu-se creanțe și credite dubioase în sumă de 13,3 miliarde lei. ”

Pe 5 aprilie, în Duminica Floriilor, fostul prim-ministru Vlad Filat a mers la împărtășanie la Catedrala Mitropolitană. Și cum dl. Filat n-a dorit să se împărtășească cu toată lumea laolaltă, mitropolitul i-a oferit fostului premier șansa de a o face… în altar. A doua zi Mitropolia a scos un comunicat de presă în care se justifica zicînd că actul e canonic pentru că, vorba vine, ”Sfânta Împărtășanie, ca act suprem de comuniune a omului cu Dumnezeu, poate fi oferită credincioșilor nu doar în biserică, ci și bolnavilor la patul de suferință, ostașilor pe câmpul de luptă, deținuților în locurile de detenție, etc.” Cum ar veni, pentru credincioși cu nazuri speciale, există deservire specială…

Ziarul de Gardă face „Statistica Procuraturii şi gestiunea dosarelor privind evenimentele din aprilie 2009”: „În rezultatul instrumentării cauzelor penale în privinţa persoanelor care au participat activ la dezordini în masă, însoţite de devastarea sediilor edificiilor puterii centrale ale R. Moldova — Preşedinţia şi Parlamentul, la comiterea actelor de huliganism, la sustrageri deschise a bunurilor din aceste edificii – jafuri au fost:
– Pornite – 102 cauze penale din această categorie;
– Expediate în judecată – 31 de cauze penale în privinţa a 43 de persoane;
– Urmărirea penală a fost suspendată în 3 cauze penale în privinţa a 6 persoane care se eschivează de la organul de urmărire penală (4 dintre care sunt minori);
– Urmărirea penală a fost încetată în 68 de cauze penale în privinţa a 178 de persoane, inclusiv pe motiv de împăcare a învinuiţilor cu reprezentanţii statului.”

Sorina David ne povesteşte, pe e-sanatate.md, despre cum e să naşti în maternităţile din RM fără să plăteşti mită: „Anastasia Popescu a născut, de curând, la Institutul Mamei și Copilului. Însă ceea trebuia să fie o experiență de viață plăcută, s-a transformat într-o traumă psihologică. Tânăra mămică povestește că atât atitudinea lucrătorilor medicali, dar și condițiile din maternitatea unde a fost internată lasă mult de dorit. Femeia a rămas într-atât de traumatizată de cele trăite în instituția medicală, încât spune că nu mai vrea să treacă prin altă experiență de naștere.”

Doru Petruţi face, pe blogul său, o analiză critică a incoerenţelor şi greşelilor metodologice scăpate de ultimul BOP, şi realizat de CBS-Axa la comanda Fundaţiei Soros şi IPP: „Punctul meu de vedere pe marginea BOP l-am exprimat şi pe pagina de Facebook. Reiau aici principalele elemente:
–  Pentru decizia de a nu include Partidul Patria şi Partidul lui Iurie Leancă nu găsesc absolut nici o justificare de natură sociologică. Rolul unui sondaj este de a estima cu o acurateţe cît mai ridicată curentele de opinie existente. Cu atît mai mult cu cît vorbeam despre un sondaj care nu a fost efectuat în preajma alegerilor.
–  Rezultatele spontane înregistrate în sondaj pentru cele două partide care nu au fost incluse în lista dată respondenţilor (Partidul Nostru – 6.5% şi Partidul lui Iurie Leancă – 6.2%), precum şi nivelul de încredere măsurat pentru Partidul Nostru (24.4%, pe locul 2), arată clar că a fost o decizie metodologică greşită. Scorurile celor două partide au fost grav afectate de această decizie, procentele obţinute spontan de fiecare din cele două partide depăşesc cu mult marja statistică de eroare.
–  Legat de deciziile metodologice, părerea mea este că, fie pornesc de la ideea că acele curente de opinie există şi le măsor cum se cuvine (incluzînd şi acele partide în listă pentru a beneficia de condiţii similare cu celelalte partide), fie le exclud din start pe motivul x, y sau z şi atunci nici nu înregistrez astfel de răspunsuri. Altfel, riscul de a genera rezultate care nu estimează bine realitatea, este cred destul de ridicat.”

Ziarul de Gardă despre o strategie de a cuceri noi terenuri în mun. Chişinău de către V. Plahotniuc: „Ghenadie Sajin, fondatorul și administratorul firmei Finpar Invest, care deține mai multe bunuri imobile afiliate deputatului Vladimir Plahotniuc a câștigat concursul pentru funcția de șef al Inspecției de Stat în Construcții (ISC), una din cele mai importante din acest domeniu. Informația a fost confirmată pentru ZdG de către reprezentanții ISC.// Concursul a avut loc joi, 23 aprilie 2015 iar din datele postate pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, singurul care l-a promovat a fost Ghenadie Sajin. Pe site-ul ministerului nu este anunțat dacă și cine au fost contracandidații lui Sajin pentru această funcție, care a rămas vacantă după demisia lui Radu Vasile, survenită după instalarea în funcția de ministru al construcțiilor a lui Vasile Bîtca, exponentul Partidului Democrat. // Ghenadie Sajin este cumnatul fostului procuror general, Valeriu Zubco. Acesta a participat la vânătoarea din Pădurea Domnească din decembrie 2012, iar ulterior a fost un martor cheie în dosarul penal inițiat pe acest caz. Sajin este fondator și administrator la firma Finpar Invest, afiliată lui Plahotniuc. Firma deține blocul de pe str. D. Cantemir 1/1, unde este „reședința” lui Plahotniuc, dar și terenul hotelului Nobil. În ultimii ani, firma a obținut, prin judecată, mai multe terenuri în Chișinău, iar recent, și-a anunțat intenția de a construi un hotel cu mai multe etaje în Parcul Ștefan Cel Mare, din centrul Chișinăului.”

Ion Preaşcă, pe Mold Street, despre povestea stadionului republican, demolat în 2007 la ordinul Guvernului RM, demolare care a costat 14 mln lei, şi de atunci pînă astăzi, terenul stă în paragină.

Armenia marchează 100 ani de la genocidul din 1915, în cadrul căruia Imperiul Otoman a exterminat peste un milion și jumătate de oameni. Comunitatea armenească din Moldova a organizat o conferință de comemorare. Președintele comunității armenilor din Republica Moldova, Ernest Vardanean: ”Noi am supraviețuit și ne-am răspândit în toată lumea și în loc de o singură Armenie au apărut zeci de Armenii mici și mari care acum luptă, împreună, pentru justiție, pentru recunoașterea, condamnarea și pedepsirea acestui genocid. Turcia neagă genocidul armenilor pentru că recunoașterea și condamnarea acestuia ar însemna compensații – compensații foarte serioase financiare, morale, dar și materiale. Iar compensațiile materiale înseamnă restituirea pământurilor care au fost preluate de turci. Care este diferența principală între genocidul armean și Holocaust? Evreii au fost distruși în timpul celui de al Doilea Război Mondial nu pe pământul lor, ci în Europa – evreii au pierdut șase milioane de vieți, dar nu au pierdut pământul lor natal. În cazul armenilor este mult mai complicat – noi am pierdut un milion și jumătate de oameni și am pierdut și pământul nostru natal, Armenia de Vest – muntele Ararat, lacul Van, orașe precum Erzurum, Kars și așa mai departe”. În trecut, Turcia a reacţionat totdeauna cu vehemenţă atunci cînd cineva a calificat uciderea celor un milion şi jumătate de armeni drept genocid. Ultima dată, acest lucru s-a întâmplat după ce Papa Francisc a vorbit recent despre un genocid în cadrul unei slujbe de comemorare a victimelor la Roma.”

Un interviu cu un grup de arhitecți reuniți sub numele  B.A.C.U. (Bureau for Art and Urban Research) despre patrimoniul arhitectural socialist: ” B.A.C.U.: Arhitectura perioadei socialiste, mai exact tendințele moderniste din acea perioadă, ca și concept, sunt tot mai des vehiculate în ultima vreme în diverse contexte de specialitate, în cazul nostru proiectul „Modernismul Socialist” este o platformă de cercetare lansată de echipa B.A.C.U. și vizează acele tendințe moderniste din Europa de Est, ce sunt insuficient explorate într-un context mai larg al arhitecturii mondiale. În acelaşi timp, pe plan local, acest fenomen (sau tip de arhitectură) este ignorat nu doar de breaslă (arhitecţi, urbanişti, cercetători etc.), dar şi de autorităţile publice. Aceste tendințe  au cuprins zona fostului bloc socialist (România, R. Moldova, Polonia, Ungaria, Serbia, Croația, Macedonia, etc.) cu elemente reprezentative pentru a înţelege modernismul socialist, aşa cum a prins contur în aceste țări și într-un context mai larg al Europei de Est. Modernismul în arhitectură s-a afirmat în societăţile capitaliste din Europa de Vest, urmând o serie de principii esenţiale – „forma urmează funcţia”, (utilizarea materialelor produse în serie, adoptarea esteticii industriale, simplitatea şi claritatea formelor, eliminarea detaliilor inutile, etc.), în timp ce în contextul ţărilor socialiste, tendinţele moderniste s-au manifestat datorită influenţelor în sfera profesioniştilor, ce au penetrat dincolo de frontierele şi limitele impuse de sistemul ideologic. Scopul nostru este revitalizarea, nu doar sub aspect simbolic, a elementelor constitutive ale ţesutului urban, specifice acestei perioade: bulevarde, clădiri cu destinaţii publice, complexe locative, monumente, etc., ci și în contextul social și cultural.”

 Michail Dimitrakopoulos despre Syriza și destinul Greciei moderne: ”Parmi les nombreuses idées contenues dans ce texte, dont nous ne saurions assez conseiller la lecture, nous en retiendrons ici une seule, l’affirmation, réitérée à plusieurs reprises, selon laquelle la Grèce moderne n’aurait jamais accédé à l’universel depuis la formation de l’État néohellénique (1828.) Le corollaire inévitable de cette particularité est sans doute l'”illusion majeure de la conscience” des Grecs modernes, illusion qu’ils ont nommée eux-mêmes hellénocentrisme. Elle se veut une „Grande Idée” qui n’est „ni grande ni idée” et se plaît à imaginer la Grèce „comme formant un centre” et „le monde comme sa périphérie”.
Persistance du nationalisme ?
La validité de cette affirmation éclaire judicieusement tous ceux, dont nous faisons partie, qui s’étaient réjouis à l’idée du changement promis par les dernières élections du pays, et ont aussitôt appris avec amertume que Syriza („Alliance de la gauche radicale”) s’alliait pour former un gouvernement avec le parti Anel („Grecs indépendants”) – un parti qui condense tout ce qui existe de pire dans la droite populiste, chauvine et xénophobe en Grèce et qui, malgré les dénégations, n’aurait rien à envier à Mme Marine Le Pen, si toute comparaison n’était pas trompeuse par ailleurs. Son leader, M. Kammenos, s’est vu ainsi confier le ministère de la Défense du soidisant premier véritable gouvernement de gauche en Grèce, pour agresser aussitôt, symboliquement, le nationalisme turc ainsi que pour laisser apparaître ouvertement son hostilité à l’Otan et sa préférence pour une alliance militaire de la Grèce avec la „démocratie orthodoxe” de Poutine. Or comment ce mariage monstrueux entre l'”universalisme” de gauche et l'”universalisme” de droite peut-il s’effectuer au sein du même gouvernement sans que cela ne suscite la moindre protestation publique ni de ses membres ni de ses électeurs ? Cela n’est possible, sans absurdité, que si les deux universalismes en question, qui ont formé la trame de l’histoire politique occidentale, restent au fond inaccessibles pour ceux qui, par ailleurs, s’en réclament, et servent en vérité à masquer un troisième terme qui lève leur contradiction en amont, en l’occurrence l’hellénocentrisme dont parlait Axelos.”

Boris Rudi scrie că valurile de mobilizare în armata ucraineană pentru războiul din Donbass vizează în special grupurile sociale mai sărace și mai vulnerabile. Înrolarea pe front e o chestie clară de clasă: ”Як бачимо, в 16 регіонах більше, ніж половина загиблих – народжені в селах. При цьому, у 23 з 25 регіонів кількість загиблих селян перевищує третину.  Найбільша кількість загиблих селян – в Одеській області (76%), найнижча – у Донецькій (22%). Дані, звичайно, неповні. Адже чи можна повірити в те, що на 30 січня загинули в “АТО” лише 1605 людей (разом із втратами зі столиці)? Але навіть ці дані шокують. 50% або 795 людей народжені в селах. Уявімо, що це процентне співвідношення можна екстраполювати на реальну кількість загиблих, яке значно більше, якщо вірити навіть українським депутатам (ось дані на серпень місяць – 2,5 тисячі людей. І це без Іловайська та Дебальцеве!). Також варто згадати і такий аспект: звичайно, з села походять і цілком успішні люди. Достатньо почитати біографії деяких нардепів. Але, за дивним збігом обставин, воюють з них лічені одиниці. І ті успішні селяни, які сьогодні є господарями заводів, газет, пароплавів, навряд радо підуть до армії навіть по мобілізації. Тим більше, що розцінки звільнення від почесного обов’язку  давно відомі, і не такі вже не підйомні не те, що для “олігархів”, але й для менеджерів середньої і нижчої ланки.”

Ivan Krastev, Evgeny Morozov, Katarzyna Szymielewicz și Alek Tarkowski au făcut o masă rotundă găzduită de revista poloneză Kultura Liberlana despre internet, tehnologie și democrație.
What kind of Internet do we have today? Evgeny Morozov: The answer is simple: it’s the Internet of corporations, that favors interests of big companies gathering data. All of a sudden, over the course of the last 5-10 years, our apartments, cars and our other assets have became filled with sensors and turned into commodities in the new so-called “sharing economy”. And though it is presented as an economic opportunity that can empower individuals both politically and economically, it’s not necessarily so. (…)
Katarzyna Szymielewicz: We’re not speaking about technology itself, but about the opportunities created by technology based on a certain communication infrastructure, which is private. That’s the fundamental thing we have to realize. It sounds obvious, but we need to grasp what it means: it’s private infrastructure used for all kind of public purposes. That’s a unique situation with serious and less obvious implications. The state delegates more of its powers to private actors which assume the roles previously ascribed to state officials – gatekeepers, judges, police, etc. Secondly, since the infrastructure is private it also needs to be profit driven. How does one make make a profit out of a product, which is in a sense free and accessible to all? Instead of paying for it in money we end up having another transaction – data for service. The third and the broadest implication of the change we discuss is commodification of subsequent areas of life. We are no longer citizens, members of some communities – even though we still like to call online groups communities. We are either entrepreneurs competing for attention in social media, or we are passive products – traded as commodities by somebody else. In both cases our data is the essential measure of our value. The more we share, the more attractive we become. (…)
Aleksander Tarkowski: Rather than thinking about good democracy, I prefer to think about good and bad Internet. David Eisenberg once called the Internet “a dumb pipe”. It’s a dumb technology! It sits in the middle and just sends packets of information – nothing else. Since it’s dumb it’s in a way neutral, you can even call it open or democratic because it doesn’t enforce anything. But if all that was true, the dumb pipe wouldn’t be able to surveil us. And it is surveilling us. What happened, then? The dumb pipe is still there, but on top of it we’ve built all sorts of layers, that are no longer dumb, decentralized and evenly distributed. We increasingly depend on a single intermediary for certain areas: for cars, searches, shoes. How can we get out of it? One, maybe naïve answer is that we need a stronger public intervention. At this point I would like to name one actor who can solve this problem, but this is impossible. I bet a bit on the state and I wish I could bet more on the grassroots activity.
Ivan Krastev: My interest in Internet and transparency started with two observations. First of all, to whatever country you go these days, when politicians are asked policy questions they cannot answer, they’re going to tell you they will solve it with more transparency. It doesn’t matter where you are and what the issue is – transparency is sold as a universal solution. It’s not an instrument anymore, it’s a goal. Second fact which made me ponder upon this issue was a decision made by a Bulgarian prime minister, Boyko Borisov. Immediately after being elected in 2009 Borisov declared all the meetings of the council of ministers would be accessible to public two hours after they finish. Borisov is not famous for a strong democratic instinct. Why did he do it, then? It was the best way to close the mouths of his ministers. Normally, discussions during government meetings were rather intense. But when you know that everything is going to be public, you realize, that any major disagreement means government crisis. As a result people control themselves.”

Simon Davies despre proliferarea politicilor de supraveghere și control a spațiului public justificate de sperietoarea teroristă: ”These privacy rollbacks are part of a comprehensive global assault on personal liberties, announced by the show of unity by world leaders at the Hebdo rally in Paris. (…) If the motivation of the Paris alliance was indeed to forge a new axis on the terror front, it’s already serving that mission. Before the dust had even settled from the rally, a string of world leaders had begun talking up the need for greater security and reduced privacy. UK prime minister David Cameron immediately proposed measures to limit the use of encryption, while the Australian attorney general used the Paris events to justify greater powers for the police and security services. Attempts by Denmark to reintroduce data retention were bolstered while tightened security measures were being pushed in the Netherlands, Belgium and Austria. Italy plans to introduce a spectrum of new provisions granting more wide-ranging powers to police while in Belgium, Ministers of defence and internal affairs are investigating a legislative amendment to expand the deployment of the army onto residential streets. Spain has introduced invasive and racist new security controls while the United States contemplates a range of intrusive measures. Police activity in suburbia appears increasingly common, with high profile operations being conducted against people who express subversive views. In Antwerp, police have raided several homes and arrested people alleged to have been spreading „hate messages on social media”.

Un grup de artiști din New York au instalat un bust lui Edward Snowden. Poliția a intervenit abia a doua zi și a scos bustul. În replică, grupul de artiști a proiectat o hologramă cu același bust pe piedestalul gol.

Scriitorul german Günter Grass, autor a numeroase cărți dintre care cea mai cunoscută – Toba de Tinichea – a decedat pe 13 aprilie 2015. Un necrolog în Der Spiegel: ”When „The Tin Drum” was published in 1959, it sent shockwaves through post-war West Germany’s literary landscape, which was still sedate despite the best efforts of writers such as Arno Schmidt and Wolfgang Koeppen. Hundreds of thousands of copies sold not just in Germany but across Europe and the foreign rights were even bought in the US, where it was published with an initial print run of 100,000. Only communist East Germany refused the bait, dismissing the novel as „pubescent prose” and an example of „reactionary, decadent literature.” The novel was only first published in the German Democratic Republic in 1987. (…) Literary history is generally written only once every few decades, and Grass’s reading was one such occasion. It marked the moment that an era came to an end — the era of the first generation of postwar literature — and a new generation was born. The generation of Günter Grass, crowned 40 years later in 1999 with the Nobel Prize for Literature. By that point, Grass had long since become a German institution — the country’s national symbol, as the weekly Die Zeit once called him. A pugnacious writer who even in his later years continued to wade into public debates with a vehemence that was off-putting to some, be it because of his tendency to see things as black and white or because he was prone to sweeping statements. A writer who spent a lifetime struggling with the legacy of his own early work, trying for decades to replicate the impact of his weighty first book with novels such as „Dog Years,” „The Flounder,” „The Rat” and „Too Far Afield”. His efforts were in vain. It was only with the publication in 2002 of „Crabwalk” and the memoir „Peeling the Onion” in 2007, which saw him revisit the themes of his youth, that he was able to step out of the shadow of Oskar Matzerath. Oskar Matzerath ranks alongside Faust and Mother Courage as one of the most memorable and best-known figures in German literature, the little boy who decides at the age of three to stop growing and whose most treasured possession is a toy tin drum. Like Grass himself, he was born in Danzig, present-day Gdansk, and witnesses German history from the 1930s to the 1950s from a key position. Oskar Matzerath might have been just 94 centimeters tall (3 foot, 1 inch), but he cast a long shadow, not least over the career of his creator.”

Tot pe 13 aprilie a decedat o altă figură intelectuală majoră – publicistul, jurnalistul și scriitorul uruguayan Eduardo Galeano. Un necrolog în Jacobin Mag: ” Galeano had escaped military rule in Uruguay and fled to Argentina, only to flee again to Spain when the military junta overthrew the government of Isabel Perón in March 1976. Rosencof, aside from being a poet and playwright, was one of the three top leaders of the MLN, the urban guerrilla movement known as the Tupamaros. He was not as fortunate as Galeano: he had been captured by the military, imprisoned, tortured savagely by his captors, and spent eleven of thirteen years in solitary confinement. He shared with the audience that while in prison he would smuggle poems out written on cigarette paper tucked into dirty T-shirts his family would collect, wash and return to him clean. He called them his “poemas de la camiseta” (t-shirt poems) and he read many of them that evening. They were short, sharp, and devastating. (…) Galeano, through his words, was a builder of communities, a true pan–Latin Americanist, whether he was talking about religions in the favelas of Brazil, the bewildering intricacies of Peronist populism in Argentina, genocide against the Maya in Guatemala, the social violence of Caracas, a festival in Mexico, a soccer game that led to war (between El Salvador and Honduras), or the beauty of Nicaraguan poetry.”

Centre for Independent Social Research (CISR) – Centrul Independent pentru Cercetări Sociale din Sankt Petersburg a refuzat să fie înregistrat la ministerul rus al justiției în calitate de organizație non-profit ce acționează ca agent străin. Pe net circulă o petiție în sprijinul CISR.

Numărul curent al revistei Euxeinos, publicată de Center für Governance und Kultur in Europa investighează rolul religiei în criza curentă din Ucraina.

Un interviu de Florent Parmentier, pe blogul EurAsia Prospective, cu N. ESCACH despre rusofonii din Letonia, lipsiţi în proporţie de 1/3 de cetăţenie letonă: „Pour la plupart, le sentiment d’être russe n’est pourtant pas incompatible avec celui d’être patriote letton. Beaucoup tiennent d’ailleurs à distinguer la politique de Vladimir Poutine de la culture russe dans son ensemble, qu’ils soient ou non liés à des mouvements d’opposition actifs en Russie. En l’absence actuelle de sondages sur la réaction des russophones à la crise ukrainienne, il n’est possible que d’émettre des hypothèses sur la manière dont cette dernière peut faire bouger les lignes à l’intérieur du pays. Si une crispation est à craindre, les autorités lettones ont pris conscience, en Baltique, de l’évolution du conflit avec la Russie sur un modèle de guerre hybride avec forte composante de soft power (désinformation à travers les médias, encouragement à la subversion politique, violation des espaces aériens et maritimes). L’accord du 31 mars dernier, conclu avec les Estoniens pour la promotion d’une chaine nationale de télévision en langue russe, proposant une alternative aux programmes émis depuis la Russie, contribue à cette dynamique. Des chaines comme RBK Ren TV, RTR Planeta ou NTV Mir semblaient en effet insuffler régulièrement l’idée qu’une cohabitation entre Russes et Lettons en Lettonie devenait impossible.”

Adrian Cioflâncă, pe facebook, despre pagini de arhivă recent descoperite despre efectul nefast al eliminării evreilor din comerţ asupra economiei româneşti sub administraţia Antonescu: „Am citit zilele acestea câteva sute de rapoarte privind „starea de spirit a populației” din timpul războiului. Este vorba de rapoarte întocmite de diferite autorități – Serviciul Special de Informații, Poliția de Siguranță, Jandarmeria, Secția a II-a a MStM prin Birouri statistice sau Centrele regionale, alte instituții – care înlocuiau sondajele de astăzi și aveau rostul de a furniza decidenților pulsul societății. Unele rapoarte sunt chiar bune, arătând pricepere în analiza socială și economică, altele pur și simplu colportează zvonuri. Dar, una peste alte, sunt o sursă foarte bună pentru istoria socială și economică încă nescrisă a României din acea perioadă. O concluzie se desprinde din multe din aceste rapoarte, mai ales din cele privind Moldova. Eliminarea evreilor din comerț, din industrii și din alte profesii a blocat economic România antonesciană. O spun chiar autoritățile antonesciene, pe diferite voci. Măsurile antisemite au închis fabrici și magazine, au provocat sărăcie, lipsuri și speculă, au scumpit produsele și au înfometat populația. În această atmosferă se instalează comunismul și asta este una din explicațiile pentru care se instalează relativ ușor. // Reproduc, la întâmplare, dintr-un raport privind Bacăul, un prosper centru industrial și comercial până la începerea războiului. Citiți aici printre rânduri (imagini publicate pe FB).

Ivan Szelenyi despre o triplă criză a sociologiei: ”By the turn of the century the crisis had arrived. Social sciences, starting with economics, followed by political sciences underwent fundamental changes; neo-classical economics, rational choice theory and experimental research design appeared to be victorious and sociologists are still searching for ways to respond. Students lost interest in radical theories. Many became conservatives, worried more about their vocational destinations and their pension funds. Sociology departments often are struggling to get enough majors to justify the size of the faculty and they often offer “sexy” – and often not very demanding – courses on issues vaguely related to what used to be the core concern of the discipline just to get enough enrollments. If one today compares sociology with economics and political science our discipline appears to be in a triple crisis: it lost its political appeal (and radical mission); it could not find, so far, an appropriate response to the methodological challenge from economics and rational choice; and the discipline appears to be in utter confusion over whether it has a common theoretical core (which are the “great books” every sociologist should be familiar with), and even debates whether such a core would be desirable.”

Un articol polifonic de Alex Preston în The Telegraph despre o dezbatere surdă care are loc în mediul universitar britanic (şi occidental) despre marketizarea universităţii şi eliminarea ştiinţelor umane: „A war is being waged within the cloistered world of academia, a war whose repercussions will be felt down through the generations. Long one of Britain’s global success stories, our universities are under attack by an austerity-obsessed government looking to maintain the excellence of our institutions at a fraction of the cost. The dictates of the market economy have been unleashed upon our once-sacred seats of learning, and academics wear the haunted looks of the terminally battle-scarred. With the threat of further cuts to come whichever side wins the general election, and none of the major parties promising to stand in the way of the corporate colonisation of education, the debate has reached an unseemly head, with many academics in open revolt and professional publications full of bilious fulmination.// The corridors of our universities are stalked by soft-footed technocrats who draw down six-figure salaries in exchange for implementing “right-sizing” exercises and “internationalisation programmes”, while harried academics are forced to deal with a wall of bureaucracy that is being constructed, form-by-form, between them and their students. Research is centrally mandated and programmatic; time – once the academic’s greatest resource – must be accounted for in meticulous detail; and everywhere, and at all times, the onus is on academics to “monetise” their activities, to establish financial values for their “outputs,” and to justify their existence according to the remorseless and nightmarish logic of the markets.”

O istorie a spitalului de psihiatrie de la Costiujeni în imagini pe locals.md.

CĂRȚI:
Dinaw Mengestu.”The Beautiful Things That Heaven Bears(2007). Romanul scriitorului etiopian Dinaw Mengestu relatează o istorie a emigrației africane în SUA. Eroul principal, Sepha Stephanos, a fugit din Etiopia pe cînd era doar un copil, după ce tatăl său, fost funcționar în statul etiopian, a fost săltat de milițiile revoluționare după una din multele lovituri de stat din Etiopia, și executat. Copilul ajunge, prin Kenya, în America, acolo unde încearcă să trăiască visul american. Își deschide o mică afacere – un butic de cartier, apare și șansa unei relații cu o ”localnică” – dar Sepha rămîne prizonierul trecutului,  captiv al traumei ce l-a făcut să plece de acasă. Așa și stă, prins imaginar de o lume pe care n-a părăsit-o încă cu totul, și trăind cumva în afara altei lumi în care nu a intrat cu totul.

J.M. Coetzee. ”Copilăria lui Isus.” (Humanitas, 2014). O țară fără nume (posibil insulă) pe care se vorbește spaniola. Un copil fără trecut și identitate (toate datele despre el au fost scrise într-o scrisoare ce s-a pierdut), care este ajutat de un suflet bun să-și găsească o mamă. Pentru că un copil trebuie să aibă neapărat și mamă. Cînd o găsește, în sfîrșit, aceasta nu percepe copilul decît ca pe o jucărie în plus, ca un moft, ca un animal de casă.

Nicolas Trifon, pe blogul său pe Courrier des Balkans, despre cartea lui Julien Danero, Nationalisme et pouvoir en République de Moldavie, Editions de l’Université de Bruxelles, 2014: „ (…) dans les faits, le moldovénisme est ethnique aussi, au même titre que le roumanisme, comme tout nationalisme, et c’est ce que démontre l’analyse de discours proposée dans ce livre dont l’auteur se garde bien de dire si l’un est plus ethnique que l’autre5. Encore faudrait-il méditer au paradoxe suivant : en matière de nationalisme, les arguments avancés par un communiste orthodoxe et internationaliste déclaré comme Voronine apparaissent comme étant plus porteurs que ceux émanant d’un homme politique qui se présente à la fois comme libéral, sur le plan politique, et conservateur sur celui des valeurs et surtout ouvertement nationaliste. Une piste en guise de réponse : dans le premier cas le nationalisme procède d’une idéologie bien en phase avec la modernité dans ses fondements, le marxisme-léninisme de type soviétique, qui a intégré la question nationale même si elle ne l’a pas toujours résolue, alors que dans le second nous avons affaire à un nationalisme de facture traditionnelle, assez élémentaire, procédant de l’esprit et de la rhétorique de la fin du XIXe siècle à peine remis au goût du jour. Le multiculturalisme, tel qu’il est pratiqué en Amérique du Nord et dans certains pays de l’Europe occidentale, des pays dont le régime politique constitue une référence pour nombre d’adeptes du roumanisme, pourrait-il apporter une réponse ? La question reste ouverte.”

Marius Lazăr, pe facebook, cu un comentariu la cartea El Lector de Tabaquería: Historia de una Tradición Cubana de Araceli Tinajero pe books.fr: „Calitatea tutunului cubanez poate fi pusă în legătură cu instituția cititorului de la locul de muncă- fabrica de tutun. Începînd cu anii 60 ai secolului al 19-lea, în fabricile de tutun din Havana se angajează persoane care citesc cu voce tare muncitorilor manuali literatură, dar și texte moralizatoare. Unii sunt angajați și plătiți direct de patroni, alții sunt plătiți de muncitorii din industria tutunului, care înfrîng monotonia lucrului prin ascultarea de lecturi literare. S-au citit în industria asta biblioteci întregi, cu autori precum Hugo, Dumas, Marx, Schopenhauer, Martí, Cervantes, Zola, Tolstoi, García Márquez, Bakunin, Dickens, Unamuno, Nietzsche. Autorii sau eroii romanelor au dat nume unor mărci de trabucuri: Montecristo, Romeo și Julieta, Dante, Don Quijote, Walter Scott, Sherlock Holmes, Byron… Citiți, dragii mei, articolul de mai jos -despre o istorie socială a acestei inițiative unice, și vă minunați!”

Iulia Deleanu, în Observator Cultural, despre cartea lui Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă, Chişinău, Cartier, 2014: „Oscilaţia politicii culturale între „moldovenişti“ şi „românişti“ a condus spre o dedublare identitară atît a literaţilor, cît şi a populaţiei moldovene, deşi, după 1950, se constată „românizarea tacită“ a intelectualităţii, fenomen care se consolidează după 1980. Literatura moldovenească sovietică nu a reuşit să devină o literatură bine prizată de public. Scriitorii care au aderat din convingere la sistemul de valori caracterizînd puterea sovietică au suferit mari decepţii, dar deveniseră prizonieri. Oportuniştii n-au avut ce pierde. După perioada „dezgheţului“, a urmat perioada brejnevistă a „stagnării“. Generaţia anilor ’80 anunţă „efervescenţa şi renaşterea naţionalistă“ datorate Perestroikăi. După ce, în 1991, Republica Moldova îşi declară independenţa, reapar conflictele între cei „vechi“ şi „noi“ din lumea scriitoricească, în funcţie de mediul cultural în care s-au format: rusesc sau românesc. O remarcă de mare adevăr este făcută de Baca Deleanu, văduva scriitorului Liviu Deleanu, într-un interviu acordat în 2003: „Acum sînt mulţi eroi, dar atunci [în perioada stalinistă] nimeni nu era erou“. Este chiar ideea-sinteză din titlul cărţii. În Republica Moldova, scriitorii nu aveau cum să fie oponenţi ai puterii, dar adaptarea la condiţiile istorice date nu poate fi considerată, totuşi, trădare, fiindcă n-au făcut exces de zel în colaborarea cu puterea, consideră autorul.”

 

VIDEO.

Economistul Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, vorbește despre noua sa carte,  ‘The Great Divide’ și despre modul în care societățile noastre ar trebui urgent să reducă inegalitățile socio-economice între diverse grupuri.

Un atelier organizat de Colta.ru despre antropologia psihozelor de masă în societățile moderne.

Stephen Kotkin, istoric american care tocmai a scos primul volum (din trei planificate) al unei biografii a lui Stalin a discutat cu Slavoj Žižek despre Stalin, stalinism și Uniunea Sovietică.

Thomas Piketty, Paul Krugman și Joseph Stiglitz discută despre economie și inegalitate.

imagine de fundal: Muzeul Genocidului Armean.