[label shape=”” type=””] Luc Boltanski [/label]

 

Epuizarea criticii?

În ceea ce privește critica, în sensul în care termenul este înțeles în cadrul curentelor ce se reclamă de stânga, problema principală pe care ar trebui, după mine, să o abordăm, este cea a efectelor sale slabe în situația istorică în care ne aflăm la momentul actual[1]. Este, de asemenea, într-un sens invers, problema reacțiilor primejdioase și a derivelor spre poziții venite dinspre extrema dreaptă cărora le putem, cel puțin în parte, atribui ineficacitatea criticii de stânga. Să adăugăm că aceste derive afectează nu doar grupuri și mișcări deja poziționate la dreapta, dar şi actori, individuali sau colectivi, care, afirmându-se mereu drept „de stânga”, tind de fapt, și, cel mai des într-un mod tacit, să influențeze dispozițiile politice ale acestora astfel încât să incorporeze, reinterpretându-le, tematici care, cu ceva timp în urmă, ar fi fost considerate tipic reacționare. Dacă admitem că culoarea politică a unei epoci depinde, într-o largă măsură, de limitele care constrâng câmpul a ceea ce se poate spune public sau, din contra, a ceea ce trebuie să fie trecut sub tăcere sau eufemizat, acesta este deci ansamblul problematicii astăzi dominante – sau, dacă dorim, „hegemonice”[2] – afectate de eșecul formelor critice ce au marcat, mai ales odată cu dezvoltarea mișcării muncitorești, identitățile și poziţiile contestatare.

Ineficacitatea criticii este în mod particular manifestată în cazul criticii capitalismului. Aceasta din urmă, la care științele sociale au contribuit pe larg, a fost foarte activă pe parcursul deceniilor 1960-1970, apoi s-a văzut practic redusă la tăcere pe durata următoarelor două decenii.

 

Tăcerea criticii în anii 1980-1990

Ar conveni mai întâi să fie analizate în mod detaliat și precis cauzele acestei epuizări. Cea mai evidentă cauză este, bineînțeles, colapsul credințelor până acum investite în necesitatea și posibilitatea unei revoluții de sorginte comunistă, oricare ar fi sensul precis dat acestui termen (păstrând, de exemplu, disctincția între un comunism de stat și un comunism al consiliilor). Acesta este asociat declinului, însă nu unuia relativ ca înainte, ci, într-un fel unuia absolut, în raport cu speranțele plasate în țările aşa-zise ale „socialismului real”. Sau în raport cu speranța pusă în capacitatea regimurilor politice care erau la putere în aceste țări și se reclamau, într-un mod cu totul abuziv, drept „comuniste”, de „a se reforma”, altfel spus, în special, de a se debarasa de teroare.

Dar investigarea cauzelor declinului criticii în anii 1980-2000 nu se poate opri doar la această unică explicație. Fără îndoială, explicația dată ar trebui să acorde o importanță echivalentă reușitei manevrelor multiple prin care capitalismul a reușit, începând cu sfârșitul anilor 1970, să depășească dificultățile pe care le-a întâmpinat pe parcursul anilor ce au precedat și i-au urmat evenimentelor din mai 68. Printre aceste dificultăți, trebuie menționate diminuarea productivității, creșterea rolului sindicatelor, extinderea revoltelor în rândul muncitorilor numiți „terțiari” și răspândirea contestării studențești, dar mai ales micșorarea părții ce le revenea acționarilor în partajarea valorii adăugate. Capitalismul a reușit să găsească o nouă forță, eliberăndu-se de compromisurile pe care a fost nevoit să le facă după al Doilea Război Mondial, cu statele-națiune și, de asemenea, într-o anumită măsură, cu forțele ce se reclamau din partea mișcărilor muncitorești.

Aceste deplasări ale capitalismului — ar dura prea mult să le reamintim aici în detaliu — au avut drept efect nu doar relansarea profiturilor acționarilor și producerea unor noi inegalități, dar, de asemenea, erodarea profundă a sindicatelor și, în general, a mișcărilor muncitorești. Ele au permis, de altfel, mai ales prin intermediul delocalizărilor și al industrializării finanțelor, să elibereze capitalismul de dubla constrângere ce apăsa până atunci asupra sa. Având în vedere, pe de o parte, constrângerea muncitorească, diminuată prin restructurările de întreprindere, externalizarea și șomajul și, pe de altă parte, constrângerea fiscală, pe care o suportase în timpul compromisurilor cu statul social.

 

O revenire a criticii în anii 2000?

Cu toate acestea, reducerea criticii la tăcere, pe care tocmai am invocat-o, a fost de scurtă durată. La sfârșitul anilor 1990 și cu precădere în anii 2000, critica capitalismului a redevenit foarte activă. Asumându-și sarcina de a înțelege noile structuri manageriale globalizate și modurile de guvernamentalitate ce le-au fost asociate, inclusiv la nivel local, ea a luat mai ales forma unei critici a liberalismului și a neoliberalismului, înțeles ca o patologie a capitalismului, mai curând decât a revizuit critica capitalismului ca atare și reflecția asupra alternativelor sale. Această nouă critică a neoliberalismului s-a văzut confirmată și stimulată de criza din 2007-2008.

Dincolo de acest lucru, trebuie însă recunoscut că aceste numeroase și adesea pertinente cercetări critice nu au afectat decât într-un mod foarte limitat procesele și dispozitivele ce concurează la formatarea realității istorice, fie că acestea ar fi de ordin politic, economic sau cultural. Şi aceasta fie că ne uităm de jos în sus sau de sus în jos.

Privite de jos, aceste cercetări nu au găsit realmente ecou în sânul mișcărilor sociale. Acestea din urmă, fie că s-au menținut pe pozițiile moștenite din trecut, care le-au însoţit declinul, fie nu au reușit să se constituie sub forme originale și ofensive. O atestă, de exemplu, dificultățile cu care se confruntă asociațiile și mișcările de muncitori precari în încercarea lor de a dezvolta coordonări susceptibile să le ofere o identitate și o pondere colectivă și să le sporească propria lor forță în raporturile de forțe cu angajatorii (inclusiv, cu statul). Am asistat la momente de efervescență colectivă ce reflectă o nemulțumire generală și foarte profundă. Dar ele au avut un caracter sporadic și nu au generat, la moment, structuri contestatare stabile.

Privite de sus, altfel spus printre instanțele de la conducere, indiferent dacă acestea se reclamă de dreapta sau de stânga, temele și cuvintele criticii au fost frecvent împrumutate, dar fără ca ele să modifice într-un mod real și durabil politicile aplicate. În gura liderilor, cuvintele criticii nu au rămas decât nişte articulații verbale.

Scrieri și cuvinte critice, reclamându-se deseori de la filosofia socială sau de la științele sociale, dar în egala măsură, de la literatură, au fost citite și ascultate. Ele și-au găsit — după cum am spus — un public. Însă, fără a reuși să schimbe realitatea nici de jos, nici de sus, critica a devenit un gen literar alături de multe altele și chiar un fel de disciplină universitară. Cu toate acestea, chiar izolată în arena campusului, rolul său a rămas marginal. O atestă, mai ales, impactul slab al curentelor economice numite heterodoxe care, în cele din urmă, iau rareori forme radicale capabile, totuși, să agite puterea de main stream economic, însă ale căror idei majore, dincolo de aceasta, au contribuit pe larg la formarea dispozitivelor economice cărora le imputăm, nu fără motiv, anumite aspecte dintre cele mai devastatoare ale crizei prezente.

 

A înțelege eșecul criticii

Nu poate avea loc o veritabilă relansare a criticii în cazul în care cauzele ineficacității sale actuale nu sunt cu atenție analizate. Putem sugera câteva piste.

Menționăm, într-o perspectivă de jos, ruptura, nouă în istoria ultimilor două secole — precum subliniază Razmig Keucheyan[3] —, între gânditorii critici (cel puțin, cei mai mulți dintre ei) și mișcările sociale. Unei perioade în care gândirea critică se dorea mai întâi o punere în formă și o interpretare a revendicărilor rezultate din mișcările sociale, i-a succedat o autonomizare a criticii, considerată aproape un fel de artă ce-şi găseşte propria finalitate în ea însăși. O critică de dragul criticii, precum se vorbește despre „artă pentru artă”, adesea arogantă și închisă în dezbaterile interne ale câmpului critic, cu tensiunile sale între gânditori concurenți. Nebuloasa critică a luat astfel forma paradoxală a unei „avangarde” de maeştri gânditori (formă care, cu toate acestea, a fost pusă sub semnul întrebării după mai 68), dar fără ariergardă și fără trupe.

Într-o perspectivă de sus, în ceea ce privește înțelegerea statutului actual al criticii, fără îndoială ar trebui să atragem atenția asupra noilor forme de guvernamentalitate care s-au stabilit pe parcursul ultimilor decenii. Una din specificitățile modului de dominație gestionară care s-a configurat în Europa constă, mai cu seamă, în capacitatea de a tolera critica cu condiția, mai precis, ca ea să rămână limitată la ordinea discursului fără ca urmările sale practice să fie măcar luate în seamă. Formelor de putere de altădată, care se temeau de critică, și care, prin aceasta, căutau să o împiedice, li s-au substituit moduri de guvernare capabile, pe de o parte, să incorporeze anumite elemente ale criticii, atent selecționate, și mai ales de a-i prelua vocabularul. Iar, pe de altă parte, să-i opună continuu proba considerată realistă a necesității, altfel spus a unei realități sensibil guvernate de forțe, a căror natură totalmente sistematică și impersonală ar consta în faptul că ar fi iresponsabil și inutil de a încerca să i te sustragi.

În această logică, cei care se proclamă responsabili de modul în care decurg lucrurile și a căror voințe se manifestă cu eficacitate bazându-se pe dispozitivele polițienești (termenul fiind adoptat într-un sens larg sau, dacă dorim, foucaldian) pot legitima intervențiile lor folosind un dublu limbaj. Altfel spus, afirmând, în același timp, că ei răspund de totul, și că ei nu sunt, de fapt, responsabili de nimic, puterea care le-a fost încredințată, mai ales prin sufragiu universal, le dă singura sarcină rezonabilă de a însoţi efectele forțelor sistemice care se impun asupra lor înșiși, așa precum ele se impun „tuturor”. Lucru valabil, bineînțeles, mai ales, atunci când aceştia se reclamă de stânga, și o fac cât mai bine posibil, adică cu cea mai multă „umanitate” posibilă față de cei numiți de acum înainte „cei mai săraci”, care sunt primii care suportă povara măsurilor pe care ei le adoptă.

Spre deosebire de modurile clasice de dominație, ușor înclinate spre brutalitate, aceste noi forme se caracterizează așadar printr-o inteligență mult mai acută a mecanismelor puterii, care îşi trag originea, cel puțin în parte, din științele sociale cele mai sofisticate, adesea incorporate în dispozitivele de management. Ea permite acestor puteri, nu doar să se mențină opunându-se schimbărilor, dar să facă din schimbările tratate, în același timp, de parcă s-ar impune ca rezultat al unei necesități externe și ca expresie a unei voințe bazate pe competența experților, instrumentul cel mai eficace al dominației[4].

 

Critica neo-capitalismului

Unul dintre efectele pozitive ale criticii neoliberalismului, în modul în care această critică s-a manifestat pe parcursul ultimilor zece ani, a fost punerea în lumină a schimbărilor introduse în funcționarea statului și a serviciilor publice prin importul de logici manageriale (precum benchmarking, contabilitatea analitică, contractualizarea relațiilor dintre actori, angajarea temporară și precară etc.). Aceste logici, inventate și implementate inițial în marile întreprinderi globalizate, deseori de origine anglo-saxonă, au fost apoi adaptate la gestiunea publică în Marea Britanie sub guvernarea lui Margaret Thatcher, înainte de a fi preluate în Franța, cu precădere începând cu anii 2000[5].

Însă acestei critici i se poate reproșa, cu toate acestea, faptul de a fi căutat, într-un anumit număr de cazuri, să identifice schimbările aflate în proces de desfășurare, opunând derivelor actuale ale statului o viziune reconstituită post factum și idealizată, ale formelor statului ce ar fi precedat în Franța importarea „new public management”. Acest lucru se întâmplă cu prețul unei uitări a numeroase, și adesea pertinente, critici ale statului ce au fost avansate, mai ales în cadrul științele sociale, în anii 1960-1970, altfel spus, înainte de turnura neoliberală[6].

Efectele negative ale acestei amnezii selective și ale acestei reconstrucții a unui model idealizat al statului francez „republican”, văzut ca o incarnare a binelui comun, presupus că ar fi precedat derivele actuale ale statului, colonizat de logicile neo-liberale importate dinspre țările anglo-saxone prin instituțiile europene de la Bruxelles, au fost, în parte, de două tipuri.

Ele au reorientat, pe de o parte, critica capitalismului pe opoziția între privat și public, între logicile manageriale, pe larg defăimate, și logicile statului[7], presupuse a fi fost chemate a juca un rol salvator, nu, bineînțeles, opunându-se capitalismului, ci „încadrându-l”, mai exact „moralizându-l” (de parcă capitalismul ar putea suporta un alt regim moral decât liberalismul economic). Or, aceasta înseamnă a ignora faptul că actuala criză este, deopotrivă, o criză a capitalismului și o criză a statului. Capitalismul pare să fi depășit, pentru moment, situația de criză, în care se zbate de mai multe decenii, transferând criza asupra societăților, păstrând conjuncția actuală a unui capitalism înfloritor și a unor societăți din ce în ce mai inegalitare, măcinate de șomaj și precaritate.

Situația de dezechilibru în care capitalismul se vede prins rămâne, totuși, persistentă, provocând, la rândul său, o criză a formei statului, caracterizată, cu precădere, de dificultatea crescândă a statelor de a face efectivă și credibilă exigența de suveranitate care constituie, cu toate acestea, fundamentul legitimității lor. Dezvoltarea capitalismului, la nivel mondial, și cea a formei statului-națiune au fost — precum o demonstrează multiple analize istorice —, deopotrivă relativ independente și concomitente. Aceste două tipuri de entități, prima, fondată pe fluxuri delocalizate, a doua pe teritorii protejate de frontiere naționale, și presupuse a fi omogene, au întreținut întotdeauna relații complexe. Ele au fost marcate, indisociabil, de cooperare și de conflict, în funcție, mai ales, de capacitatea statelor de a percepe impozit, nu doar persoanelor, dar şi, mai ales, societăților, indiferent dacă acestea ar fi orentate spre industrie, comerț sau finanțe. În situația prezentă, în mare măsură, tocmai găsind mijloacele de a se sustrage impozitului, capitalismul a reușit să depășească criza care îl afectează, transferând-o asupra statelor al căror principiu de suveranitate este pe larg fondat pe necesitatea în care aceste state sunt nevoite să recurgă la împrumut pe piețe financiare. Or, nicio perspectivă credibilă nu permite de a gândi că statele ar fi actualmente în măsură să modifice această situație în propriul lor avantaj, și nici, de altfel, că ele ar fi realmente dispuse să o facă, dincolo de urările pioase livrate la încheierea marelor forumuri internaționale.

 

Deriva criticii liberalismului economic spre critica liberalismului politic

Al doilea tip de efecte exercitate de modul în care, în mai multe cazuri, a fost realizată critica neoliberalismului, a constat în a deschide calea spre o deplasare, de la critica liberalismului economic la o critică generalizată a liberalismului politic, care constituie, cu toate acestea, o moștenire în parte de nedepășit a democrațiilor moderne și, de fapt, în egală măsură, a stângii, inclusiv în expresiile sale cele mai radicale. În Franța, acest antiliberalism a fost deseori deghizat sub idiomul de republicanism. Două tipuri de critici ale liberalismului au tins astfel să se întâlnească, consolidându-se una prin alta. Prima, venită dinspre stânga, care pune accent pe inegalitățile sociale generate de logicile economice liberale. A doua, venită dinspre dreapta tradiționalistă, care pune în prim plan critica libertăților individuale în numele unor exigențe de natură moralistă și/ sau naționalistă, adesea exprimate într-un limbaj organicist și populist.

Din această întâlnire este pe cale să apară ceea ce se poate califica drept noua ideologie dominantă sau un neo-conservatism à la française. Acesta e marcat, deopotrivă, de anticapitalism (spre deosebire de neo-conservatorismul american), de moralism și de xenofobie. Această ideologie se concentrează, în mod cvasi-obsesional, asupra problemei identității naționale, marcând opoziția între poporul adevărat (și bun) al Franței și emigranții din suburbii, amorali, violenți, periculoși și, mai ales, dornici să profite abuziv de „beneficiile” care decurg din ce mai rămâne de la statul-providență. Acest soi de neo-conservatorism reclamă consolidarea formelor culturale celor mai „nobile” (cărora le sunt opuse „elucubrațiile” contra-culturii) și denunță slăbiciunea democrațiilor, a căror toleranță ar degenera în laxism, având drept consecință cererea unei reactivări a forțelor polițienești.

Această ideologie, în expresiile sale cele mai marcate, este, bineînțeles, cea pe care o vehiculează partidele de extremă dreapta, precum Frontul Național. Însă trebuie admis și faptul că ea tinde să contamineze, sub forme mai eufemizate, multe discursuri și practici care se reclamă nu doar de dreapta tradițională, dar, de asemenea, într-un număr deloc neglijabil de cazuri, de stânga. Iar aceasta se manifestă nu doar în luările de cuvânt ale reprezentanților politici, dornici de a seduce alegătorii potențiali care tind să le scape, dar de asemenea, ceea ce e şi mai îngrijorător, în anumite manifestări ale stângii intelectuale.

O dovedesc numeroase texte, publicate în ultimii ani, la granița dintre filosofia socială sau politică și științele sociale, care pun accentul pe cercetarea necesară a „limitelor”; pe exigențele „traiului în comun”, considerat exclusiv dintr-un punct de vedere moral (cel al „politeței”) și nu din perspectiva condițiilor efective de realizare; pe efectele nocive ale criticii (despre „tot şi despre nimic”). Sau, la fel, pe identificarea necesară a „adevăratelor noastre valori”, „noi”-ul în cauză fiind, de obicei, învăluit în ceață, putând face implicit referință, uneori, la „noi occidentalii”, alteori la „noi naționalii”, sau la „noi intelectualii, purtători ai unui patrimoniu ancestral” într-o lume condamnată la dezastru. Nu suntem prea departe de lamentările à la Spengler despre „declinul Occidentului”, atât de des preluate în anii 1930 în sânul dreptei fascizante.

Unui anumit timp, cel al anilor 1960-1970, preocupat să deconstruiască valorile tradiționale, etichetate drept „burgheze” și, de asemenea, pe larg descalificate din cauza îmbarcării lor de către regimurile fasciste, clericale sau vichyste (și, de altfel, şi staliniste), i s-a substituit astfel o perioadă de restaurare a valorilor. Aceasta din urmă își găsește sprijin în denunțarea, cvasi unanimă, a presupuselor prejudicii atribuite evenimentelor din mai 68, acuzate de a fi răspândit dispreţul față de instituții, moșteniri și chiar faţă de adevărul sfânt, care ar trebui apărat contra efectelor nocive ale „relativismului”, de care științele sociale, apărute în cursul anilor 1960-1970, au fost considerate în mare măsură responsabile.

Pentru a o spune reluând anumite categorii propuse în Noul spirit al capitalismului[8], ofensiva istorică purtată vreme de treizeci de ani contra criticii de stânga, denunțată drept stângism iresponsabil, s-a desfăşurat în două etape. Într-o primă fază, la sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980, este vorba cu precădere de critica socială, adusă de mișcările muncitorești, cea care a constituit adversarul privilegiat. Ofensiva s-a bazat, în esență, pe o denunțare a „colectivismului” și pe argumente ce făceau referință la necesitatea economică, dar, de asemenea, și pe o concepție îngustă și formală a democrației. Această ofensivă contra criticii sociale a mers mână în mână cu o relativă toleranță, cel puțin de fațadă, față de ceea ce am numit — în Noul spirit… — critica artistică. Dar, odată ce mișcările sociale s-au văzut reduse la neputință, ofensiva contra realizărilor evenimentelor din mai 68 a avut loc, de data aceasta, în numele moralei, familiei, națiunii, culturii și efortului. Această ofensivă s-a redirecționat astfel contra criticii artistice, altfel spus, contra cerințelor de emancipare și a exigențelor libertare care au fost, începând cu secolul al XIX-lea, apanajul mai cu seamă al mișcărilor intelectuale sau artistice (întâi de toate, suprarealismul și situaționismul).

 

Reînnoirea criticii sociale

O relansare a criticii trebuie, după mine, să pornească de la o aprofundare a diagnoscticului pe care tocmai l-am schițat — pe care unii nu vor înceta, fără îndoială, să-l considere schematic și dezinvolt —, altfel spus, de la o analiză a rațiunilor datorită cărora critica se află, astăzi, constrânsă în arenele universitare, și este într-o poziție defensivă, unul dintre efectele căreia constă în a inhiba forța sa de afirmare.

Această relansare presupune, pe de o parte, că reflecția critică se apropie de experimentări sociale actuale cele mai inovatoare și cele mai radicale, mai cu seamă, de cele ce angajează persoanele în căutarea unor noi forme de viață, de cooperare (de forme cooperative) și de luptă. Astfel de experimentări există, desigur, chiar dacă ele găsesc rareori un releu în presă sau în literatura eseistică. Acest lucru necesită ca cercetătorii și analiștii dispuşi să se asocieze proiectelor critice să-și facă modest treaba, altfel spus, în mod concret, să abandoneze contemplația fascinată a televizorului, unde „mizeria lumii” capătă o reflectare distorsionată, pentru a ajunge la lucrurile însele. Aceasta înseamnă că ei vor întreprinde sau vor urmări studiul empiric, nu doar al condiției care este, astăzi, a celor mai defavorizați, ci, deopotrivă, al noilor dispozitive de putere și al celor care le-au investit. Aceasta presupune, la modul concret, să se dezvolte cercetări — care, ar trebui admis, devin din ce în ce mai dificil de realizat în raport cu centrele de putere tot mai închise —, asupra noilor contururi ale claselor dominante, înrădăcinate în acelaşi timp la nivel local și global.

O abordare de acest tip nu poate reuși decât dacă ea nu își propune să ia drept obiect analiza critică simultană a celor două forțe care, începând cu secolul al XIX-lea, au jucat un rol istoric preponderent. Şi anume, pe de o parte, cea a capitalismului și a evoluțiilor sale recente, și, pe de altă parte, cea a formei statului-națiune. Aceste două moduri de guvernare, în interacțiune una cu alta, se află deopotrivă la apogeul puterii lor și în acelaşi timp într-o criză profundă. Travaliul de reflecție critică ar trebui, cu prioritate, să-și stabilească drept obiectiv schițarea contururilor lumii locuibile ce s-ar putea prezenta în urma acestor crize. El ar reuși — după mine —, pornind de la problema, clasică în sociologie, a regulilor și a sancțiunilor şi, mai precis, cea a inegalităților față de sancțiuni și față de reguli — fie că e vorba de legi adoptate de state sau de norme de „bună conduită” promovate de către instanțele de management —, inegalități care sunt pe larg principiul unui mare număr de alte asimetrii pe care le generează instanțele ce stau la baza selecției sociale. Inegalitățile se referă, de exemplu, la problema proprietății și, în egală măsură, la cea a atribuției realizărilor, fie ele lăudate pentru reușita lor sau tratate drept eșecuri[9].

 

Sarcina pe care am invocat-o este dificilă, în mod particular pentru socilogie, în măsura în care formele originale ale acestei abordări disciplinare, armatura sa conceptuală și chiar proiectul său au fost legate, la sfârșitul secolului XIX, de dezvoltarea statelor-națiune și de cea a modalităţilor industriale ale capitalismului. Altfel spus, dacă își propune să devină sau să redevină realmente critică, sociologia trebuie să intreprindă, totodată, un travaiu de autoreflecție. Aceasta, mai întâi, pentru a se elibera de sarcinile de expertiză la care instanțele puterii intenționează să o limiteze. Dar, de asemenea, sau mai cu seamă, pentru a-și reelabora profund conceptele și limbajul, astfel încât să-şi redobândească instrumentele — de ordinul deopotrivă al capacității tehnice și al legitimității intelectuale — necesare pentru a reelabora cadre globale de analiză.

Cadre de acest tip sunt indispensabile pentru a depăși simpla descriere a stărilor de lucruri empiric constatate, și pentru a le supune unei evaluari critice. Critica nu poate fi cu adevărat realizată, decât doar într-un mod foarte limitat, dacă ea nu își propune mijloacele prin care să examineze evoluția vieții sociale din perspectiva unei poziții de exterioritate — nici măcar sub forma unei experiențe de gândire. Or, această exterioritate, de unde situațiile sunt interpretate, adesea pentru a denunța arbitrarul, puse în relații unele cu altele și totalizate, nu se prezintă niciodată ca un dat, ci trebuie să fie construită, uneori împotriva evidențelor superficiale, pornind de la un aparat conceptual original. Doar cu acest preț sociologia va putea să reaproprieze, în noua ipostază istorică în care ne aflăm astăzi, proiectul fondatorilor acestei abordări, care constă în a da sens evenimentelor prin a le raporta la totalități[10]. Se pare că niciodată nu am avut atât de mult nevoie de „mari narațiuni”.

 

[1] Ceea la ce mă refer aici e deci mai puțin slăbiciunea gândirii critice, pe care o punctează Philippe Corcuff, cât ineficacitatea sa, chiar în cazurile în care ea ar fi pertinentă (v. Philippe Corcuff, La gauche est-elle en état de mort cérébrale, Paris, Textuel, 2012).

[2] Antonio Gramsci, Guerre de mouvement et guerre de position, Textes choisis et présentés par Razmig Keucheyan, Paris, La fabrique, 2011, în particular pp. 45-90.

[3] Razmig Keucheyan, Hémisphère gauche : une cartographie des nouvelles pensées critiques, Paris, Zone, 2010.

[4] Asupra modului de dominație gestionară a se vedea, în special, Luc Boltanski, De la critique. Précis de sociologie de l’émancipation, Paris, Gallimard, 2009, pp. 190-202.

[5] Pierre Lascoumes, Partrick Le Galèq (eds.), Gouverner par les instruments, Paris, Presses de Sciences-po, 2005.

[6] Pentru o reamintire a acestor critici vezi Pierre Bourdieu, Sur l’État. Cours au Collège de France, 1989-1992, Paris, Seuil, 2012.

[7] Nancy Fraser, Scales of Justice: Reimagining Political Space in a Globalized World, New York, Columbia UP, 2009.

[8] Le nouvel esprit du capitalisme, Luc Boltanski, Eve Chiapello, Gallimard, 1999.

[9] A se vedea, la acest subiect, Luc Boltanski, De la critique, op.cit. pp. 213-230.

[10] Aurélien Berlan, La fabrique des hommes. Retour sur le présent avec Tönnies, Simmel et Weber, Paris, La Découverte, 2012.

 

Text preluat de pe villagillet.net.

Tradus de Dorel Curtescu.