[label shape=”” type=””] Tatiana Sîrbu [/label]

 

GypsiesBrigid O’Keeffe, New Soviet Gypsies. Nationality, Performance, and Selfhood in the Early Soviet Union, University of Toronto Press: Toronto, Buffalo, London, 2013.

 

Dezbaterile istoriografice privind problema națională în primii ani ai Uniunii Sovietice au fost subiectul central al mai multor lucrări devenite de referinţă[1] pentru cercetătorii interesați de acest subiect. Noii țigani sovietici… de Brigid O’Keeffe se înscrie în aceeastă tematică.

Într-un mod original, autoarea descrie în întroducerea cărții sale un caz de furt de cai din „proprietatea socialistă” de care au fost inculpați trei romi[2], precizând că furturile din această proprietate erau pedepsite cu moartea, conform legii din august 1932. Răspunsurile pledate de inculpații terifiați de pedeapsa totală sunt revelatoare în viziunea autoarei și se vor regăsi în dinamicile cheie ale politicii naționale sovietice din lucrarea sa. Prima justificare invocată de cei trei romi era: „Noi suntem completamente inconștienți, completamente analfabeți”; a doua justificare era că „Curtea (…) n-a luat în considerație că noi, țiganii [am fost] oprimați și aproape lipsiți de drepturi civice ca națiune sub regimul țarist și având imaginea că am fi capabili doar de a comite crime”.

Fasonarea „cetățeanului sovietic țigan”, cu caracteristicile de rigoare (disciplinat, educat, muncitor util din punct de vedere social) a constituit „foaia de parcurs”, de multe ori necunoscută romilor din RSFSR, văzuți pe neașteptate după Revoluția din Octombrie sub un regim politic diferit, care îi considera „înapoiați, cu un stil de viață parazitar, vagabonzi”. În acest context, Brigid O’Keeffe insistă că nu va încerca să abordeze problema etnicității rome, ci mai degrabă se va interesa de felul în care se vor implica în mod activ anumiţi oameni în calitate de „țigani” în construcția sovietică a „naționalității țigănești”. Elementele cheie ale cărții se referă la rolul și implicarea „Uniunii țiganilor din întreaga Rusie” (Всероссийский Союз Цыган) în cadrul proiectului denumit „problema națională” în URSS; eforturile activiștilor romi în contextul politicii alfabetizării populației analfabete; crearea cooperativelor (artelelor) de romi din centrele urbane, sedentarizarea și colectivizarea nomazilor romi în unele regiuni din Rusia și soarta unor coruri de romi din perioada țaristă sub noul regim.

Recunoscând imposibilitatea de a distinge între cei care cred cu adevărat în sistemul sovietic și cei despre care Brubaker spune că „acționează ca și cum ar crede”[3], Brigid O’Keefe se abține să intervină în dezbaterea istoriografică despre autenticitatea intențiilor și se concentrează asupra acțiunilor oamenilor pe care ea îi studiază. Documentele administrative care conțin rubrica „naționalitatea” auto-declarată obligă, începând cu anii 1920, ca fiecare cetăţean sovietic să devină conștient de cine este după „naţionalitate” (etnie).[4] Având în vedere că în perioada țaristă, cea mai mare parte a populației, în special în zonele rurale, era obișnuită a se identifica în funcție de condiția socială (сословие) mai degrabă decât de „naționalitate”, sub regimul sovietic a fost impusă această nouă constrângere pentru a se pune în valoare „conștiința națională”.[5] Romii au fost consideraţi de către autoritățile sovietice drept un grup etnic (народность) aparte și totodată ca un grup aflat într-un stadiu de dezvoltare „deosebit de înapoiat”, după cum menționează în mod repetat Brigid O’Keeffe. Transformarea acestui „grup etnic” în „cetățeni sovietici progresiști”, conștienți de „naționalitatea” lor, era văzută ca o mare provocare de către autoritățile sovietice, în special de către Comisariatul Poporului pentru Educație (Наркомпрос). Speranța de a putea apela la o intelectualitate romă capabilă să realizeze această transformare părea utopică pentru autoritățile sovietice. Cu toate acestea, în 1925 a apărut o organizație, „Uniunea țiganilor din întreaga Rusia”, care pretindea că ar putea să-și asume această sarcină. În timp ce mulţi lideri afirmau că apariția acestui grup de intelectuali romi, care după ei doar mimau „învățătura lui Lenin”, ar putea fi doar o iluzie, unii îl considerau binevenit. Ei considerau că aceşti tineri activişti romi vor putea da un răspuns satisfăcător dificilei „probleme țigăneşti”.

De unde veneau acești tineri intelectuali romi? Brigid O’Keeffe trasează retrospectiv formarea acestei intelectualități rome în oraşele Rusiei odată cu apariția corurilor profesioniste de romi începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. În scurta perioadă de activitate a „Uniunii țiganilor”, membrii ei, după cum menționează O’Keeffe, au învățat limbajul și cutumele regimului sovietic, făcând uz de ele în discursul despre statutul lor de minoritate și caracterul „înapoiat” al romilor atribuit de sovietici. Însă aceasta n-a fost suficient pentru îndeplinirea ambițioasei sarcini de „sovietizare” a diverselor grupuri de romi. Obținând recunoașterea sa oficială în iulie 1925, „Uniunea țiganilor din întreaga Rusie” se ciocnea de neîncrederea Sovnarkom-ului (Consiliul comisarilor poporului), exprimată deja în luna ianuarie 1927 şi anume că „Uniunea țiganilor” ar fi capabilă să contribuie la sedentarizarea „țiganilor nomazi”. Munca pe un teritoriu imens, cu o populație care nu avea încredere în autorități și cu nişte autorități care nu acordau suficientă atenție necesităților, în mod special celor financiare, și activităților îndeplinite de „Uniunea țiganilor”, a împiedicat colaborarea între aceasta din urmă și instituțiile sovietice (Narkomzem[6], Departamentul naționalităților VȚIK[7], Narkompros[8]), implicate în proces.

Decriptarea politicii de alfabetizare a romilor în RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă), realizată în analiza lui Brigid O’Keeffe, dezvăluie complexitatea și ambiguităţile punerii în aplicare a acestei politici. În 1926, prima școală de romi a fost oficial deschisă la Moscova. Transformarea „țiganilor înapoiați” în „cetățeni sovietici progresiști” a fost rolul acestei școli și altor instituții similare deschise mai târziu. Una dintre preocupările apărute aproape imediat după deschiderea acestor școli a fost problema limbii. Absența unui alfabet și a unei limbi romani standardizate, lipsa materialelor didactice în limba romani și dialectele variate ale grupurilor de romi au descurajat destul de repede autoritățile sovietice, predispuse inițial să deschidă școli cu predare în limba romani. Deși proiectul de elaborare a unui alfabet și de standartizare a limbii romani a fost înfăptuit, numeroase materiale didactice fiind publicate, acestea din urmă au fost foarte puțin folosite în școlile de romi. Fricțiunile dintre diverși activiști romi, precum și standardizarea limbii bazată pe dialectul ruska roma (руска рома), diferit de dialectele romilor ziși vlax roma (влашские цыгане), a precipitat sfârșitul proiectului de predare în limba romani. Pe de o parte, o „Uniune a țiganilor” dominată de către reprezentanții grupului de vorbitori de ruska roma, iar pe de altă parte școlile frecventate de romi ce vorbeau diferite dialecte, arată o dată în plus situația complexă de care autoritățile sovietice nu au avut timp să se preocupe, priveligiind metode de transformare mai rapidă a „minorităților înapoiate” în „cetățeni sovietici avansați”.

În februarie 1928, „Uniunea țiganilor” a fost lichidată, iar activitatea asumată de membrii săi a fost transmisă Narkompros-ului, Narkomzem-ului și altor instituții administrative. Foștii membri ai „Uniunii țiganilor” și-au diversificat strategiile cu scopul de a păstra un loc alături de birocrația sovietică implicată în acțiunile politicii naționale privind romii din URSS.

Invenția și construcția arhetipului „țiganului-chiabur” în contextul creării „cooperativelor țigănești” și „colhozurilor țigănești” în anii 1920 și începutul anilor 1930 reprezintă o altă dimensiune a analizei din lucrarea lui Brigid O’Keeffe privitor la transformarea romilor în „cetățeni sovietici progresiști”. Sloganul potrivit căruia „fiecare gospodină trebuie să știe să conducă un stat” (în rusă: „каждая кухарка должна уметь управлять государством”) era valabil și în contextul „problemei țigănești”, invocate de autoritățile sovietice.[9]

Afirmația precum că țiganii inspirau elitele din perioada țaristă la romantism și fantezie, în timp ce pentru bolșevici ei reprezentau doar „patologie, pericol și înapoiere” nu exprimă întru totul și părerea noastră. Prima expoziție etnografică din Imperiul țarist a fost organizată de V.A. Daşkov în 1867 la Moscova pe o imensă hartă etnografică și prezenta diferitele „popoare și triburi” ale Imperiului și costumele lor. Toate personajele erau reprezentate de figurine din ceară de dimensiuni reale. Un prinț tătar din Crimeea era vecinul unui „țigan cerșetor”.[10] Corurile de romi din perioada țaristă dădeau culoare imaginii idilice a libertății romilor nomazi, dar această imagine nu avea nimic în comun cu realitatea cotidiană a nomazilor din Imperiu. Interzicerea accesului romilor în Sankt-Petersburg și suburbiile lui de către Elisabeta I (Elizaveta Petrovna) în august 1759[11] arată reversul acestei imagini aparent romantice. Această imagine te făcea să visezi în atmosfera confortabilă a unui salon sau a unui restaurant, dar ea nu reflecta nicidecum realitatea de zi cu zi a familiilor care pribegeau dintr-o localitate în alta. Proliferarea corurilor de romi, aşa cum constată Brigid O’Keeffe, s-ar datora faptului că prin intermediul lor se putea dobândi o condiție socială altfel inaccesibilă majorităţii romilor.

Corurile de romi, celebre în perioada țaristă, au fost considerate sub regimul sovietic „burgheze, decadente și dăunătoare”, potrivit analizei lui O’Keeffe. În timpul „Noii politici economice” (NEP), birocrația sovietică a dus o campanie de lichidare a corurilor de romi. Modul în care două dintre cele mai renumite coruri de romi – al lui Krușinin și al lui Poliakov – au supraviețuit acestei perioade reprezintă o altă dimensiune a cercetării lui Brigid O’Keeffe. În acest context, Teatrul etnografic din Leningrad, cu interpreții săi descendenți ai fostelor familii-dinastii de coruri de romi și Teatrul Romen din Moscova cu foștii membri ai „Uniunii țiganilor”, au fost create la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, reprezentând o antiteză a ceea ce însemna „țigănismul” („цыганщина”[12]), condamnat de sovietici, în opoziţie cu care aceste teatre aveau misiunea de a prezenta „țigani autentici din punct de vedere etnografic”.

Importanța cercetării lui Brigid O’Keeffe constă în bogăţia materialelor de arhivă folosite pentru a pune în discuție activitățile și biografiile activiștilor romi din primii ani sovietici și în analiza rolului acestora în contextul politicii naționale sovietice față de romi.

În epilogul-concluzie, O’Keeffe se interesează de cazul lui Ghermano, cel mai reprezentativ activist rom din primii ani sovietici și care este menționat de mai multe ori pe parcursul cărții. Această analiză la nivel micro reflectă caracterul contradictoriu al „problemei țigănești”, invocate de autoritățile sovietice în contextul politicii naționale față de romi.

În fine, în urma tentativei de „teritorializare” a romilor din URSS prin crearea școlilor de romi, kolhozurilor de romi, cooperativelor și artelelor de romi, singurul lucru care a mai rămas după cel de-al Doilea Război mondial a fost Teatrul Romen.

În rezumat, se poate spune, în baza cercetării făcute de Brigid O’Keeffe, că romii și-au apropriat politica sovietică a naționalităților în viața lor de zi cu zi, conștientizând astfel nu doar „naționalitatea” lor, dar și rolul lor ca „cetățeni sovietici”. Contribuția lucrării lui O’Keeffe este foarte importantă, în contextul în care cercetările, în special cele cu privire la activitățile și biografiile activiștilor romi din primii ani sovietici, sunt puţine şi sumare.

 

[1] Lista lucrărilor este lungă, dar ne-am gândit aici la lucrarea lui Martin, Terry, 2001, The Affirmative Action Empire : Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939, Ithaca : Cornell University Press; Hirsch, Francine, 2005, Empire of Nations : Ethnnographic Knowledge and the Making of Soviet Union, Ithaca: Cornell University Press; Pipes, Richard, 1997 [ediție revăzută], The Formation of the Soviet Union; Communism and nationalism, 1917-1923, Cambridge, Harvard University Press

[2] În acest text va fi folosit etnonimul „rom” și exonimul „țigan”. Ultimul va fi utilizat în expresiile discursului politic de epocă scrise între ghilimele.

[3] Brubaker, Rogers, 2004, Ethnicity without Groups, Cambridge : Harvard University, pp. 78-79 in O’Keeffe, Brigid, 2013, New Soviet Gypsies. Nationality, Performance, and Selfhood in the Early Soviet Union, University of Toronto Press, p. 14

[4] Cadiot, Juliette, 2007, Le laboratoire impérial. Russie-URSS. 1860-1940, Paris : CNRS Editions, p. 121

[5] Cadiot, Juliette, 2007, op.cit., pp. 121-123

[6] Acronimul pentru Народный комиссариат земледелия

[7] Acronimul pentru Всеросси́йский Центра́льный Исполни́тельный Комите́т

[8] Acronimul pentru Народный комиссариат просвещения

[9] Slogan utilizat într-o circulară „cu privire la sedentarizarea țiganilor și implicarea lor în agricultură, cooperative și industrie”. Circulara a fost trimisă autorităților raioanelor din regiunea Odessa. Sursa: Arhivele Regiunii Odessa, fond r-959, inventar 3, dosar 499, fila 3.

[10] Leroy-Beaulieu, Anatole, 1990 [1881-1882], L’Empire des Tsars et les Russes. Le pays et les habitants. Les institutions. La religion, Paris : Éditions Robert Laffont, pp. 51-52

[11] Polnoe Sobranie Zakonov Rossijskoi imperii s 1649 goda, vol. XV (1758-28 iunie 1762), Tipografia 2 Otdelenia Sobstvennoi Ego Imperatorskogo Velitchestva Kanceliarii, 1830, p. 367 ; Accesibil și aici : http://www.nlr.ru/e-res/law_r/search.php

[12] Termen peiorativ utilizat pentru a face referință la muzica și la dansul popular țigănesc în primii ani sovietici, in O’Keeffe, New Soviet Gypsies…, p.256

Imagine de fundal: formaţia „Romen”: sursa.