ARTICOLE.

Dorin Galben scrie, în suplimentul special al ziarului Timpul de Dimineață un material răvășitor despre bătrînii singuratici din satele și orașele Moldovei: ”Pe Valentina Manoilova am găsit-o la gura sobei, îmbrobodită și necăjită. Abia aprinsese focul, iar în casă era încă frig. Femeia are trei copii și toți sunt plecați în lume. Fiica cea mare a împlinit recent 55 de ani, iar ultimii 20 i-a trăit în Ucraina. „Acum, acolo este tare complicat și vai de capul ei cum se descurcă”, ne zice bătrâna și oftează din greu. Ceilalți doi feciori sunt în Rusia și lucrează șoferi într-un parc auto. Unul are 53 de ani, iar altul are 45. „Îs mari și ei deja, degrabă vor ieși la pensie”, remarcă pensionara și ne arată cu mâna spre pozele de pe pereți, unde este toată familia împreună. (…) ntrebată cum petrece o zi, pensionara a plecat capul și a zis că stă între patru pereți și plânge. Când încă putea merge, ieșea pe afară, își găsea ocupație, dar acum este ca la închisoare. „Uneori îmi amintesc cum eram înainte și cum am ajuns acum. De m-ar lua Dumnezeu odată, să nu mă mai chinui atât”, spune dezamăgită mătușa Valentina.  Bătrâna recunoaște că era pregătită pentru totul, dar nu și pentru faptul că la un moment îi vor ceda picioarele. Ea mărturisește că situația s-a agravat acum o lună când a ieșit afară, a lunecat, a căzut și s-a lovit la cap. Acum pentru ea mersul este o durere continuă, iar fără analgezice i-ar fi greu să facă măcar un pas. „Luna trecută am cumpărat medicamente de 1200 de lei. S-a dus toată pensia. Cum să trăiești în asemenea condiții?!”, se întreabă nemulțumită femeia. Valentina Manoilova nu mai crește păsări și animale pe lângă casă. Acum doi ani ea avea câteva găini și niște rațe mute, dar într-o noapte au intrat tălharii și i le-au furat pe toate. De atunci nu mai are nimic.”

Anatasia Nani, în Ziarul de Gardă, despre un caz care arată că psihiatria încă mai este folosită în RM ca metodă de corecţie: „Pensionarul din Glodeni care a lovit-o peste faţă pe Valentina Buliga, fosta ministră a Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, s-a plâns la CEDO după ce, acum câteva luni, a fost internat forţat la Psihiatrie. Între timp, dosarul penal în care Mihail Dogotari în vârstă de 72 de ani este acuzat de huliganism a ajuns în instanţă, bărbatul riscând o pedeapsă de până la trei ani de închisoare. Valentina Buliga spune că nu va vorbi în locul structurilor statului. Inculpatul insistă totuşi ca fosta ministră să vină personal la şedinţele de judecată pentru a elucida cazul. (…)A fost supus examenelor medicale, prelevării de sânge şi altor analize, diverselor proceduri medicale şi muncii forţate – ergoterapia, contrar voinţei sale. La fel, a fost închis într-o secţie cu alţi pacienţi, care sufereau de boli mintale grave, deşi el se afla în spital doar pentru efectuarea expertizei”, explică avocatul Vadim Vieru. După intervenţia apărătorului, bătrânul a reuşit să iasă din spital peste o săptămână.// „Am stat în nişte condiţii inumane, fiind internat împreună cu cei care se tratează de alcoolism. E jalnic acolo. Chiar şi aceşti oameni ar trebui să aibă nişte condiţii adecvate”, spune Mihail Dogotari. // În octombrie, procurorii au încercat încă o dată să-l interneze pe pensionar la Psihiatrie. Atunci însă demersul a fost respins de instanţă. (…) Avocatul crede că autorităţile R. Moldova nu şi-au învăţat lecţia după ce în 2008 CEDO a condamnat ţara noastră în dosarul disidentului politic Gheorghe David, trimis în 1987 la tratament psihiatric forţat de actualul şef al statului, Nicolae Timofti, pe când era judecător.”

Artistul și activistul Anatol Mătăsaru a fost condamnat la doi ani cu suspendare  cu suspendare, cu o perioadă de probă de 3 ani pentru că în 2013 a protestat în fața procuraturi Generale aducând „un falus” pe care era chipul unui politician. Decizia a fost emisă de magistrații Judecătoriei Râșcani. Anatol Mătăsaru nu se crede vinovat: ”„Metodele mele sunt verificate. Ele sunt pe aşa o muchie, între legal şi penal. S-a expus şi Curtea Europeană pe cazuri similare, încă şi mai critice, şi s-a dat câştig de cauză. Adică este o practică deja, care pentru un protest, pentru libertatea de exprimare, chiar în modul acesta, cum li se pare lor vulgar, nu se condamnă. Ar trebui politicienii şi funcţionarii noştri să accepte critica. Chiar asta nu-i penal, e o contravenţie, dacă până la atâta, dar nici penal nu e”.

 Serghei Ilchenko face un portret subiectiv (și foarte sumbru!) al situației politico-economice din Transnistria: ”Промышленный комплекс ПМР деградировал и разрушался с момента её провозглашения. Разница покрывалась платежами за российский газ, которые неукоснительно взымались с конечных потребителей, но не перечислялись владельцу газа – то есть АО ГАЗПРОМ, а оставались в республике. Правда, отпускные цены на газ – относительно низкие, но тем не менее, всё потребленные объёмы потребители оплачивают неукоснительно.  К моменту ухода Игоря Смирнова и прихода Евгения Шевчука газовая зависимость бюджета достигла 60-70%. Однако разрушение производства – и соответственно, ухудшение ситуации при Смирнове шло относительно медленно. Производство умирало довольно медленно и постепенно. ГАЗПРОМ дал молчаливое разрешение на неплатежи, и у властей ПМР была возможность подпитывать бюджет газовыми деньгами. Но в этой схеме есть одна важная деталь. Вопреки распространенному заблуждению – основной потребитель газа вовсе не население. Население потребляет от 5 до 10% общего объема. Основной потребитель газа – промышленность. А эта промышленность дышала на ладан ещё с середины 90-х и кое-как выживала только благодаря дешевому газу. Однако ещё при Смирнове денег, полученных за газ и того что удавалось вытрясти за счет налогов с местных предприятий стало катастрофически не хватать – именно по причине постепенного сворачивания производства. К 2006 году все пришло к финишу – стало ясно, что ни о какой независимости Приднестровья речи быть уже не может. Что даже дармовой газ не спасает положения. И Тирасполю удалось пролоббировать прямую поддержку Москвы: Россия стала выплачивать ПМР финансовые транши – те самые «пенсионные надбавки». С учетом того что в республике процентов 60 пенсионеров, и этот процент растет, выплата пенсий – серьезнейшее испытание для республиканского бюджета.”

Expert-Grup a realizat un diagnostic al deprecierii leului moldovenesc: ” Republica Moldova a „început cu stângul” anul 2015. Bulversarea pieței valutare reprezintă doar o secvență cu o intensitate mai mare în cadrul unei tendințe sistemice de depreciere a leului moldovenesc (MDL). La rândul său, slăbirea monedei naționale, care a început în ultimul trimestru din 2014 și continuă până în prezent, indică o economie care a intrat într-o fază de comprimare, iar slăbirea sectorului bancar, cauzată de explozia tranzacțiilor dubioase din ultimii ani, vor influența degradarea indicatorilor socio-economici ai Republicii Moldova pe parcursul anului 2015. Tendința de depreciere sistemică a leului fost cauză de o serie de factori – reducerea volumului de transferuri în dolari SUA și Euro, diminuarea exporturilor către CSI, comportamentul populației – transformând-o într-un veritabil jucător pe piață și nu în ultimul rând, anumite tranzacții din sectorul bancar. Totuși, deprecierea leului moldovenesc nu este unica sursă de risc pentru economia țării. Recesiunea din regiune, caracterizată prin declinul economic din Federația Rusia și Ucraina, va cauza reducerea veniturilor remise și a exporturilor. În plus, sectorul bancar slăbit al Republicii Moldova – istovit de numeroasele raiduri corporative și fraude masive, la fel ar putea periclita evoluția economică al țării. În acest condiții, este posibil ca Republica Moldova să înregistreze în 2015 un declin economic de 1-2%, iar cel mai probabil, ritmul de creștere a inflației va depăși limita maximă de 6,5% impusă de BNM și ar putea depăși nivelul de 7%.”

Un interviu cu Vladimir Bulat, istoric al artelor, în ziarul Adevărul-Moldova, despre situaţia patrimoniului cultural în R. Moldova: „Republica Moldova nu are o problemă cu existenţa unui cadru legat de protecţia patrimoniului cultural, ci un set de probleme grave ce ţin de implementarea şi respectarea acestui set de legi. Trebuie ştiut că investiţiile în cultură şi protejarea patrimoniului sunt mereu de lungă durată, şi nu ne putem aştepta în acest domeniu nici la ”randament”, nici la ”profit”. Mai mult, această problematică nu poate fi decupată şi privită în chip autonom faţă de starea generală a societăţii, politicii, economiei. Din acest punct de vedere orice experienţă din Vestul Europei ar fi binevenită, fie şi pentru că problematicile acestea au o dezbatere largă, adesea cu o vechime mare, şi sunt abordate pluridisciplinar, taxonomic, propedeutic. Patrimoniul nu este ceva abstract, ci întotdeauna ceva concret, definibil, costisitor, dar şi dătător de certitudini şi importante satisfacţii spirituale.”

Prietenii de la Mămăliga de Varșovia au încercat să vorbească cu președintele român Klaus Iohannis cu ocazia vizitei acestuia la Varșovia.

Ziarul de Gardă a găsit că Ghenadie Morozan, unul dintre judecătorii implicați în judecarea ilegală (în comisariate!) a dosarelor tinerilor arestați la 7 aprilie, e promovat în continuare în funcție: ”Ghenadie Morozan, magistrat care a judecat tineri în Comisariatul General de Poliţie după evenimentele din 7 aprilie 2009, a fost promovat de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) la Curtea de Apel Chişinău, deşi, alţi trei judecători participanţi la concurs au acumulat, în urma evaluării Colegiului pentru Selecţia şi Cariera Judecătorilor, un punctaj mai mare. Judecătorul, implicat anterior în câteva scandaluri, este proprietarul unei case de lux, estimată de experţi imobiliari la peste 5 milioane de lei, situată în apropierea Judecătoriei Râşcani, acolo unde mai activează. În ultimele declaraţii cu privire la venituri şi proprietăţi, Ghenadie Morozon a indicat că ar fi divorţat, chiar dacă, susţin sursele ZdG, locuieşte împreună cu Nina Morozan, fondatoare a două SRL-uri, care nu s-au regăsit în nicio declaraţie de avere a funcţionarului.”

Anul acesta chiar și Eurovizionul a fost organizat la Chișinău cu scandal și măsluiri: ” После победы Эдуарда Романюты молдавские исполнители в знак протеста отказались участвовать в итоговой пресс-конференции, а своего украинского коллегу едва не освистали. С жесткой критикой в адрес организаторов конкурса, жюри да и самого украинца выступили и продюсеры. Главная претензия адресована судьям и состоит в том, что одни и те же члены жюри буквально топили в финале тех исполнителей, которым ставили высокие или средние оценки в полуфинале. «Странным образом менялись оценки жюри в финале. Если сравнить оценки членов жюри в полуфиналах и финале, можно найти странные отличия! Вроде артист тот же, песня та же, исполнение то же, шоу то же, а оценки в корне разнятся. Такое впечатление, что за два дня поменялось сознание или людей подменили»,— возмущен продюсер Sunstroke Project и Glam Girls Сергей Орлов.”

Vlad Levente Viski se întreabă, pe CriticAtac, de ce are succes anti-corupția: ” De ce este atât de populară anti-corupţia? De ce Codruţa Kovesi şi alte persoane au ajuns să se bucure de atât de multă încredere? Care sunt motivele pentru care românii se raliază aproape total campaniei anti-corupţie? Un prim răspuns, extrem de simplist ar sublinia faptul că întotdeauna e o plăcere când hoţii ajung după gratii. Trebuie, totuşi, înţeles, că această corupţie este intrinsecă sistemului capitalist. Pe scurt, corupţie există în toate societăţile. Unele societăţi, cum ar fi cea americană, au legalizat-o, lobby-ul reprezentând în fapt trafic de influenţă, altele societăţi au încercat să o combată, cum a fost Italia, iar altele, cum ar fi cea franceză, o ascund adeseori sub preş. Cert este că relaţiile dintre politic şi economic nu vor fi niciodată complet curate. Discursul anti-corupţie din România este construit pe ideea unui “centru imaculat”, însă nu în sensul dat de Adrian Năstase în anii 2000 (când se sugera că baronii locali sunt cei corupţi, iar politicienii de la Bucureşti nu sunt corupţi), ci în sensul că ar există o zonă (politică, economică, intelectuală) care reprezintă idealul incoruptibil, la care se va ajunge odată ce se termină curăţenia politicului şi economicului. Această idee este una periculoasă, iar rezultatele se văd: dacă ieri Elena Udrea făcea parte din acest “centru imaculat”, astăzi aceeaşi persoană ne apare ca fiind coruptă până în măduva oaselor. Aşadar, includerea sau excluderea din această zonă ne-coruptă ţine mai mult de puterea politică şi de cei care o deţin la un moment dat. Ceea ce e periculos cu privire la această ideologie este că propune criminalizarea politicului (cum spunea GM Tamás), iar acest lucru poate duce uşor la impunerea unor idei proto-fasciste şi eventuala apariţie a unui “Salvator”. Traian Băsescu a fost un hibrid astfel de salvator (vezi retorica ţepelor).”

David Schwartz scrie, în Gazeta de Artă Politică, despre persecutarea activiștilor/activistelor de stînga în România interbelică: ”Principalul organ de represiune împotriva militanților de stânga în perioada interbelică, alături de armată, au fost ser­viciile secrete române, denumite Siguranța Statului. Scopul implicit al Siguranței, acela de a înfrâna orice tentative de revolte sociale și de rezistență împotriva nedreptăților, în ultimă instanță de apărare a intereselor claselor bogate, devine evident dacă ne uităm chiar la momentul în care a fost creată instituția. Siguranța a apărut în 1908, ca urmare a răscoalei țărănești de la 1907, sub numele de Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (DPSG). Începând din anul 1919, în urma unui decret-lege de reorganizare a Minist­erului de Interne, DPSG va avea în componență „Serviciul Siguranței și Controlul Străinilor”. În contextul apariției României „mari”, dublarea teritoriului țării, cu înglobarea unei numeroase populații nevorbitoare de limba română, sau care nu se identifica drept „română”, cu multe persoane atașate idealurilor de stânga și revoluțiilor comuniste din U.R.S.S. respectiv Ungaria, Siguranța Statu­lui a funcționat ca o poliție politică brutală, care urmărea, se infiltra, făcea arestări arbitrare fără mandat, lovea și tortura persoane, inclusiv minore.”

Tot în GAP, Elisabeth Weber face un material amplu despre antisemitismul printre studenți în aceeași epocă: ”Perioada interbelică, adeseori supranumită și „epoca de aur” a culturii române, a fost în același timp și epoca dezordinilor și violențelor universitare. Mai multe greve studențești și nenumărate conflicte violente între studenți „creștini” și evrei au marcat viața cotidiană universitară ai acestor ani. Agresiunile antisemite au dus în repetate rânduri la intervenția forțelor de ordine și închiderea universităților pentru mai multe luni. Dacă cursurile nu erau suspendate, ele se țineau în prezența armatei, care era chemată pentru a asigura liniștea în campusurile universitare. Protestele aveau cauze reale, studenții confruntându-se cu universități supra-aglomerate și lipsite de condiții pentru studiu. Dar nemulțumirile au fost interpretate în termeni antisemiți, culminând cu revendicarea unui „numerus clausus”, adică limitarea numărului studenților evrei în universități. Principiul „numerus clausus” a devenit unul din principalele sloganuri ale naționaliștilor antisemiți și a contribuit în mare măsură la politizarea studențimii. Radicalizarea studențimii a fost accelerată de un grup de studenți organizați în jurul lui Corneliu Zelea-Codreanu, ulterior liderul Gărzii de Fier, care au promovat un antisemitism extrem și violent. Înarmați cu ciomege, încurajați de partide de extrema dreaptă și susținuți de profesori, învățători și preoți, acești studenți au reușit să devină o forță politică în decursul a câtorva ani.”

Norbert Coman, pe Social East, despre o substituire a guvernării politice cu guvernarea birocratică: ” Citeam, zilele trecute, un articol despre conflictul birouri – clasă politică și despre aspectul nedemocratic al guvernării birourilor (birocrației de “tehnocrați”), nereprezentate, în fața unei clase politice puse la zid, coruptă (nu că birourile nu ar fi!), incriminată de actualul discurs al puterii-cunoaștere, dar aleasă democratic (sau măcar aparent democratic). Politicianul este ales prin vot universal de cetățeni. Birocratul nu este ales de cetățeni, el este numit/impus pe post. Birourile guvernează prin legi asumate și ele nedemocratic, cetățeanul nu este chemat la urne. Diferitele instituții, cu birourile lor, ajung să guverneze, sau să controleze actul guvernării, deseori de la distanță (bănci, fonduri monetare, instituții supranaționale, dar și instituții din interiorul fostului stat-națiune), iar acest joc este acceptat și legitimat de spectacolul mediatic, portat spre firesc, fără să mai ridice multe semne de întrebare în ceea ce privește caracterul nedemocratic al legitimării unui atare discurs. Tehnocratul/funcționarul este “omul providențial” al noii ordini. Asistăm la tirania birourilor! Nu cetățeanul alege membri guvernelor, serviciilor și justiției, băncilor “naționale”, sau (mai ales!) birourilor suprastatale (FMI, Banca Mondială, alte structuri de interese globale), ci aceștia sunt numiți, deseori pe mandate mult mai lungi ca clasa politică (înțelegem prin termenul de “clasă politică” mandatarii aleși prin vot). Birourile și Serviciile stăpânesc (și tot mai des, sunt influente birouri care nu se supun jocului democratic, interesele plutocrației internaționale sau a unor sisteme industrial-militare, sunt impuse ca regulă politică în Cetățile “colonizate” economic sau prinse în rețeaua globală de interese mercantile/strategice)!”

Maria Cernat pe CriticAtac face o critică a criticii aduse universităţii româneşti, aducînd în vizor cele două clase ale mediului universitar românesc (citeşte: şi moldovenesc): „supraoamenii” şi „suboamenii”: „Dar iată că suboamenii sunt, din păcate, la rândul lor, ținta atacurilor. Nimeni nu stă să-și pună problema că între universitățile din diverse topuri și universitățile noastre există o diferență colosală în ceea ce privește echitatea distribuirii resurselor și volumul recompenselor materiale oferite angajaților. Nu! Noi, cei “fără acoperire”, trebuie să facem cercetare la nivel Oxford cu salariul minim pe economie. Am spus-o și cu alte ocazii: e ca și cum ai avea pretenția ca o echipă de vajnici alpiniști să escaladeze muntele desculți și în izmene. Adică ce contează că dacă nu te susține familia sau munca în altă parte ai crăpa de foame cu salariul din universitate? Ce contează că nu-ți decontează nimeni taxele usturătoare de participare la diverse conferințe internaționale? Ce contează că n-ai acces la ultimele publicații în domeniu? Tu trebuie să ai rezultate relevante internațional. Problema pe care criticii universității nu și-o pun este că ai aceste rezultate în pofida unui sistem care lucrează împotriva ta.”

Sabina Fati, la Europa Liberă, scrie despre o reformă fiscală adoptată recent la Bucureşti: „În vreme ce în statele scandinave se preconizează scoaterea definitivă a banilor lichizi din tranzacțiile de orice fel, în România, Parlamentul a adoptat o Lege pentru întărirea disciplinei financiare prin care plățile cash sunt limitate, începând de luna viitoare. De asemenea, Guvernul de la București vrea să interzică plata în numerar pentru cumpărările de terenuri, case și mașini, indiferent de valoarea acestora, cumpărătorul și vânzătorul riscând o amendă de 20% din valoarea tranzacției, potrivit unui proiect de Ordonanță de Urgență, dacă nu va respecta noile prevederi.// Încercarea autoritățile române de reducere a plăților cu bani lichizi este o soluție pentru oprirea spălării banilor negri. Intrducerea în circuitul bancar a sumelor provenite din afaceri ilicite va deveni astfel mult mai dificilă și îi va obliga pe cei care au bani din domenii nefiscalizate să intre în legalitate.” Pe cînd şi la noi o asemenea reformă?

Jacques Sapir despre asasinarea lui Boris Nemțov: ” Il est aujourd’hui prématuré de vouloir désigner un coupable dans l’assassinat de Boris Nemtsov, mais au vu de l’émotion que cet acte odieux a provoqué, on peut néanmoins poser un certain nombre de questions. Ayant connu personnellement Nemtsov au début des années 1990, quand il fut élu maire de Nijni-Novgorod, puis l’ayant rencontré à plusieurs reprises jusqu’à son entrée au gouvernement, j’ai été ému, comme bien d’autres. Je n’oublie pas non plus que le ralliement de Nemtsov aux idées libérales qui avaient cours en Russie à cette époque en fit un des responsables (même s’il ne fut pas, et de loin, le principal responsable) de la détestable politique économique qui conduisit le pays à la ruine et sa population à la misère, jusqu’à la crise financière de 1998. A partir de 2004, et de la « révolution orange » en Ukraine, il s’était rapproché de l’équipe de Victor Ioutchenko et des « pro-occidentaux » en Ukraine, au point de devenir un éphémère conseiller du gouvernement ukrainien. Son opposition à Poutine l’avait conduit à fréquenter les milieux oligarchiques et des gens étranges à Kiev. Plus récemment, il avait pris fait et cause pour le mouvement dit « de Maïdan » et il critiquait la position du gouvernement russe à propos de la crise ukrainienne. Son opposition systématique à Vladimir Poutine l’avait marginalisé et il était bien moins connu que d’autres figures de l’opposition comme Zyuganov (le dirigeant du Parti Communiste de Russie ou KPRF), Alexeï Koudrine, l’ancien ministre des finances, ou même Navalny. Aux dernières élections son micro-parti avait eu moins de 1% des suffrages et, de fait, n’avait aucun poids. Il n’était donc nullement « la » principale figure de l’opposition à Vladimir Poutine comme on cherche à le présenter en France et aux Etats-Unis, mais, en dépit de son jeune âge (il avait 55 ans) il était en fait un « homme du passé ». Il faut avoir ces éléments en tête quand on réfléchit à « qui aurait eu intérêt à tuer Nemtsov ».

Natalia Galimova, pe gazeta.ru despre condiţiile care au făcut posibil pentru Rusia (şi pentru Putin) un pas atît de riscant ca anexarea unui teritoriu străin: „Путин никогда не решился бы на присоединение Крыма, не сложись для этого благоприятных условий. // И дело не только в том, что он воспользовался слабостью новой украинской власти, застав ее врасплох. Да, на президента, с одной стороны, поработал случай, который он сумел не упустить. Но с другой — «взятие Крыма» оказалось возможным благодаря отнюдь не случайно возникшим внутрироссийским факторам: отсутствию полноценных политических институтов, системы сдержек и противовесов, влиятельных оппозиционных, а не имитирующих оппозиционность партий, свободы слова, содержательных дискуссий в СМИ.// Будь российская политическая система устроена по-другому, имейся в стране иные, кроме президента, центры влияния и принятия решений, и ситуация, при которой один человек дает команду действовать по сценарию со сложно предсказуемыми последствиями, была бы невозможна.”

Amintirile fostei soţii a lui V.V. Putin, Ludmila, despre Putin în calitate de iubit şi soţ. Asemănările sînt izbitoare între felul în care Putin şi-a adminstrat relaţia de cuplu şi apoi felul în care îşi conduce ţara: „…Наши отношения с Владимиром Владимировичем развивались достаточно ровно. Может быть были не всегда радужными, но зато – стабильными. Однако присутствовала в них одна странная закономерность: месяца два – все нормально, потом какой-то негатив, неурядица, затем – опять все хорошо.// Если говорить о чувствах, то это не было каким-то сиюминутным увлечением. Знаете как бывает: встретил человека и сразу влюбился. Вот такого не случалось. В первые в моей жизни я постепенно полюбила человека. Постепенно привыкла и полюбила.”

Cyrile Bret şi Florent Parmentier, pe EurAsia Prospective despre senificaţia politică a episodului „dispariţiei” lui V. Putin: „Si on prend un peu de recul sur le sort réservé à cette « absence », on peut remarquer que l’absence d’exposition médiatique du président russe depuis sa rencontre avec le Premier ministre italien, Matteo Renzi, le 5 mars 2015 contraste sensiblement avec l’omniprésence de Vladimir Poutine dans les médias nationaux et dans les médias internationaux depuis plus d’une année. Ses conférences de presse, ses interviews dans la presse et sur les plateaux de télévisions, en Occident et en Russie, ont rythmé la vie publique de la Russie et du continent depuis des mois. La question est moins d’expliquer son retrait passager que son omniprésence. Pourquoi le président russe attire-t-il autant l’attention, par son silence et par ses discours, par ses absences et par ses manifestations ?” (C. Bret).

Un articol de Ana Vilenica, publicat în Mašina, tradus în franceză în Le Courrier des Balkans, despre femeile din Serbia, victime ale tranziţiei neoliberale, ale crizei şi austerităţii: „Les femmes sont les premières à être licenciées, les premières à être touchées par les mesures de privatisation de la santé et des services sociaux. L’État abandonne ses responsabilités à la « société civile », tout en tenant un discours nataliste culpabilisateur. Le néolibéralisme mène directement au retour des modèles traditionnels et patriarcaux et distribue le rôle des femmes et celui des hommes. (…)La crise du capitalisme et les mesures d’austérité ont une indéniable dimension genrée. Les femmes ont toujours été celles qui souffrent le plus durant les crises du capitalisme et qui, de par leur investissement et leur travail, sont sommées de prendre la relève de l’État démissionnaire. Les services sociaux se retirent, et ce sont les femmes qui prennent le relai, en prenant sur leurs épaules une grande quantité de travail indispensable mais dénigré (le travail à la maison, la garde des enfants ou la prise en charge des personnes âgées).”

Paul Krugman crede că decizia corporației Walmart de a mări salariile angajaților săi e una politică ce sugerează că salariile nu țin doar de economie ci și de decizii politico-administrative: ”A few days ago Walmart, America’s largest employer, announced that it will raise wages for half a million workers. For many of those workers the gains will be small, but the announcement is nonetheless a very big deal, for two reasons. First, there will be spillovers: Walmart is so big that its action will probably lead to raises for millions of workers employed by other companies. Second, and arguably far more important, is what Walmart’s move tells us — namely, that low wages are a political choice, and we can and should choose differently. (…) The retailer’s wage hike seems to reflect the same forces that led to the Great Compression, albeit in a much weaker form. Walmart is under political pressure over wages so low that a substantial number of employees are on food stamps and Medicaid. Meanwhile, workers are gaining clout thanks to an improving labor market, reflected in increasing willingness to quit bad jobs. What’s interesting, however, is that these pressures don’t seem all that severe, at least so far — yet Walmart is ready to raise wages anyway. And its justification for the move echoes what critics of its low-wage policy have been saying for years: Paying workers better will lead to reduced turnover, better morale and higher productivity. What this means, in turn, is that engineering a significant pay raise for tens of millions of Americans would almost surely be much easier than conventional wisdom suggests. Raise minimum wages by a substantial amount; make it easier for workers to organize, increasing their bargaining power; direct monetary and fiscal policy toward full employment, as opposed to keeping the economy depressed out of fear that we’ll suddenly turn into Weimar Germany.”

Un grup de economiști francezi a calculat structura datoriei de stat grecești și a ajuns la concluzia că mai mult de jumătate din ea este ilegală: ”Le Collectif pour un audit citoyen de la dette publique publie aujourd’hui la version finale de sa « contribution à l’audit de la dette grecque ». Et force est de constater que les conclusions détaillées de la note fournie par le collectif français ne vont pas dans le sens des prêtres de l’ultralibéralisme. « L’envolée de la dette grecque avant la crise est largement imputable à des taux d’intérêt extravagants (entre 1988 et 2000) et à une baisse des recettes publiques provoquée par des cadeaux et des amnisties fiscales à partir de 2000 », affirme ainsi le rapport du collectif. « Sans ces dérapages, elle n’aurait représenté que 45 % du PIB en 2007 au lieu de 103 %. On peut en conclure que 56 % de la dette grecque acquise avant la crise était illégitime. » Net et sans bavure.”

Un articol, puţin mai vechi pe LaPunkt.ro, despre cartea lui Peter Singer, Animal Liberation (1975), care a stat la baza creării filmului Earthlings şi a prilejuit un şir de reflecţii interesante despre suferinţa animalelor şi alegerea etică în care omul este pus în faţa dilemei de a mînca sau nu mînca carne: „Formulată succint, teza lui Singer e că animalele sunt discriminate de către majoritatea oamenilor, fapt ce duce la un tratament imoral al primelor de către cei din urmă. Scopul principal al lui Singer e să arate că această discriminare nu se justifică din punct de vedere moral. Argumentul e simplu şi se bazează pe o comparaţie între atitudinea majorităţii oamenilor faţă de animale şi anumite atitudini ale unor oameni faţă de conspecificii lor. Aşa cum rasismul (discriminarea pe bază de rasă) şi sexismul (discriminarea pe bază de sex sau de gen) se bazează pe ideea greşită că anumiţi oameni sunt inferiori doar pentru că fac parte dintr-o rasă diferită sau au alt sex sau gen, la fel şi atitudinea majorităţii oamenilor faţă de animale se bazează pe ideea, la fel de greşită, că animalele sunt inferioare doar pentru că fac parte din altă specie. Această atitudine e numită de Singer „speciism”.”

Blogul Lupanarul despre atacul emoţional ca formă de violenţă (domestică): „O legi şi o baţi”.

 SUNETE.

Radio BBC 4, a făcut o serie de emisiuni radiofonice despre datorie, The Moral Power of Debt, realizate de antropologul David Graeber, autorul unei cărți, ”Debt: The First 5000 Years” (2011).

Același autor vorbește la podcastul Financial Times despre birocrație, cu prilejul unei cărți pe care tocmai a scos-o.

Emisiunea Against the Grain despre petrol și rolul acestuia în modernitate. Altă emisiune despre modul în care ecologiștii trebuie să influențeze politicile publice pentru a stopa încălzirea globală.

Quartiers Libres despre originile și sensul unei mișcări originale în catolicism – teologia eliberări.

CĂRȚI.

Ian Hacking. ”The Social Construction of What?” (1999). Construcționismul social e în vogă. Cărțile despre construcția socială a unor fenomene – de la educație, boli psihice și devianță la gravitate, știință și medicină – sunt mai populare (și mai numeroase!) ca niciodată. Acest val  ”construcționist” care tratează totul ca fiind construit, spune Hacking, a ajuns să ascundă mai multe lucruri decît divulgă – construcția socială a unui fenomen ajungînd să însemne un fel de descalificare a acestuia. Așa riscăm să discredităm o idee foarte utilă și fertilă. Hacking încearcă să recupereze domenii în care construcționismul ar putea fi util fără a fi banal. O lectură excelentă și fascinantă! (V.S.)

John Merriman. ”Massacre. The Life and Death of the Paris Commune.” (2014). Comuna din Paris e unul din momentele ignorate în istorie. Și e păcat, deoarece momentul Comunei reprezintă, conform spuselor lui Jacques Julliard, probabil unicul moment al realizării unei autoguvernări socialiste democratice. Nu Gulagul e simbolul stîngii ci Comuna din Paris. Emanciparea femeilor, crearea unor structuri de autoguvernare, includerea păturilor sărace în procesul politic, abolirea monarhiei și instaurarea republicii – sunt realizări obținute cu sînge, și care au intrat ulterior în setul standard de drepturi democratice.
În această istorie captivantă (și scrisă foarte bine!) John Merriman descrie apariția Comunei imediat după înfrîngerea Franței în războiul cu Prusia din 1870-1871, dezvoltarea ei în primăvara anului 1871 dar și înăbușirea ei violentă de către trupele guvernamentale în mai 1871 precum și masacrul ce i-a urmat. A fost, spune autorul, mai mult decît un război civil: a fost un genocid motivat de ura de clasă, o exterminare a unei părți a populației de către propriul guvern. O situație ce se va repeta de multe ori în sec. XX: genocidul armean, holocaustul, Srebrenica, Ruanda etc. (V.S.)

O sinteză şi o recenzie foarte bună de Irina Nastasă-Matei la cartea lui Ute Schmidt, Basarabia. Coloniştii germani de la Marea Neagră (Cartier, 2014), la Cooperativa G: „Cum de la sine se înţelege, tematica volumului de faţă este una extrem de complexă, ce nu poate fi surprinsă în doar câteva fraze analitice. Cu toate acestea, cartea impresionează prin vastitatea subiectului abordat şi prin faptul că, în doar puţin peste 400 pagini, este surprins mai bine de un veac de istorie politică, socială şi culturală germană de la nord de Marea Neagră. Aceasta reprezintă un merit excepţional al volumului, dar generează în acelaşi timp şi o uşoară frustrare cititorului. Astfel, în economia cărţii, unele tematici sunt suprareprezentate, în ciuda faptului că se dovedesc mai puţin relevante, în vreme ce altele, chiar „controversate”, sunt tratate superficial sau chiar trecute cu vederea. Un asemenea exemplu îl constituie atitudinea germanilor din Basarabia faţă de nazism şi faţă de „mişcarea de reînnoire”, care nu surprinde mai deloc tensiunile existente şi cu atât mai puţin schimbările în mentalitatea şi identitatea minoritarilor. În plus, sunt uneori prezentate situaţii, evoluţii, fără a se realiza o analiză mai în detaliu şi o problematizare, pentru a face fenomenul istoric mai comprehensiv. Pe de altă parte, este de înţeles în cazul unui volum de o asemenea amploare, iar în plus sursele arhivistice care ar fi putut devoala stările de fapt de după 1940 nu sunt încă uşor accesibile.”

Victor Eskenasy, la Radio Europa Liberă, despre culegerea de documente, editată de Liliana Corobca, Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977” (în două volume): „Cercetările, începute în 2007, la scurtă vreme după foarte tîrzia desecretizare a Fondului și punerea sa la dispoziția cercetătorilor la Arhivele Naționale Istorice Centrale, s-au materializat într-o colecție de două volume, însumînd aproape trei sute de documente, cu o introducere utilă la cunoașterea cenzurii exercitate în statele comuniste și cu o postfață, care prezintă rolul instituției însărcinate cu cenzura raportat la subiectele considerate secrete de stat. Volumele au apărut la o editură din Oradea, mai puțin cunoscută, „Ratio et Revelatio”, tiparul, de calitate, fiind realizat la o tipografie de la Debrețin.”

Şi o altă cronică, de Victor Eskenasy, despre cartea lui Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă, Cartier, 2014: „Valoarea intrinsecă a demersului autorului este tocmai faptul că s-a străduit să analizeze evoluția literaturii și a scriitorilor din perspectiva adagio-ului antic adresat istoricului, „fără ură și părtinire”, pornind de la o culegere cît mai cuprinzătoare și de la o relectură a surselor documentare cele mai variate. Așa cum o spune în treacăt și autorul în capitolul de prezentare a metodologiei de cercetare, datele cărții sale pot fi interpretate în diverse chei de lectură. Iar cartea lui Petru Negură este – în orice caz pentru istoricul român ce privește istoria basarabeană pe o durată lungă, ce include și lumea de astăzi -, o cercetare fundamentală și, în același timp, extrem de incitantă.”

FILME.
Trilogia de război a lui Andrzej WajdaPokolenie (1955), Kanal (1956) și  Popiół i diament (1958). Abia acum am văzut aceste trei filme ale lui Wajda. Recunosc că, după Katyn (2007), l-am cam ignorat. Și e păcat. Am re-descoperit un regizor foarte viu, neconvențional și care nu se sfiește să facă filme incomode. Cele trei bucăți despre războaiele civile poloneze (între polonezii pro-occidentali și polonezii pro-sovietici, între evrei și polonezi) evită scheme șablonarde și prezintă un tablou contradictoriu al Poloniei din ultimii ani de război (lipsea, e drept, o istorie despre Kielce și masacrul evreilor supraviețuitori ai lagărelor de concentrare de către populația poloneză). (V.S.)

The Imitation Game (2014). Un film stereotipic despre genii. Îl consider stereotipic pentru că e cumva plat și destul de tradiționalist – repetă schema moștenită de la romantici a geniului neînțeles care salvează lumea. Nu am prea văzut multe din omul Alan Turing.(V.S.)

Exodus: Gods and Kings (2014). Un blockbuster religios: exodul poporului evreu din Egipt făcut ca o serie de scene de acțiune. Slăbuț. Probabil nu se putea mai bun: nu văd cum accentul pe acțiune, efecte vizuale și grafică de computer ar putea capta fenomenul religios (convertirea, lupta internă etc.). (V.S.)

The Rebound (2009). pe blogul Lupului Sur.

Radu Jude, regizorul filmului Aferim, în dialog cu Iulia Popovici și Vasile Ernu: ”Conceptul de „idee centrală“ e întrucîtva problematic, pentru că, atunci cînd faci un fim, totul devine foarte important, totul devine „central“. Aș spune, mai degrabă, că a existat un impuls inițial, și anume cel de a vorbi despre relația dintre trecut și prezent, despre cum problemele din trecut se modifică, desigur, dar ele ajung, fie și parțial, în prezent. De obicei această idee e discutată doar cînd se vorbește despre problemele moștenite din dictatura comunistă (se dă șpagă la Poliție pentru că e un comportament deprins atunci și care s-a perpetuat etc.), dar mi se pare că ea poate fi pusă în discuție și atunci cînd vorbim despre durate mai mari, chiar dacă lucrurile nu mai sînt chiar atît de evidente sau de ușor de demonstrat.”

Un dialog între Vasile Ernu, Andrei Gorzo și Andrei State despre volumul Politicile Filmului. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc contemporan (Editura Tact, 2014) : ”Ideea a fost să construim un volum colectiv, reunind contribuții din partea a 15-20 de tineri intelectuali (pînă la urmă au fost 17) cu specializări diferite, care se dovediseră capabili să problematizeze cinemaul românesc contemporan în moduri totodată provocatoare și riguroase, pe temeiuri solide intelectual. Așadar, am căutat contributori contemporani cu cinemaul pe care erau chemați să-l cerceteze – adică cinemaul românesc de după 2000. Și am ținut foarte tare să avem contributori specializați în discipline diverse – istoria și teoria filmului (ca Andrei Rus sau Irina Trocan), dar și istoria și teoria literaturii (ca Radu Toderici, Claudiu Turcuș sau Costi Rogozanu), filosofie (Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz, Lucian Maier), antropologie (Florin Poenaru) și altele. Pariul nostru a fost ca această încrucișare de perspective să rezulte într-o schiță de explicație multidimensională a fenomenului cinematografic românesc.”

Natalia Sergheev, la radio Europa Liberă, despre fimul „The Look Of Silence”, de Joshua „Oppenheimer la Festivalul internațional de filme documentare „One World” de la Praga despre masacrul din Indonezia din 1962, în care au fost masacraţi peste un milion de persoane: „Istoria acestui masacru a fost povestită de regizorul american Joshua Oppenheimer în documentarul „The Look Of Silence”, care a luat premiul pentru cel mai bun film la Festivalul internațional de filme documentare pentru drepturile omului „One World” de la Praga. În nota introductivă la film, Oppenheimer a spus: „am vrut să fie o poezie despre tăcerea născută din teroare, o poezie despre necesitatea ruperii tăcerii, dar și despre trauma care vine după asta. (…)Anul trecut, tot Oppenheimer a luat premiul mare al festivalului pentru pelicula „The Act of Killing”, care avea la bază același subiect – omorul în masă al comuniștilor din Indonezia, în anii ’60 [a se vedea o recenzie de Dorel Curtescu la acest film pe platzforma]. Guy Lodge, criticul de filme de la publicația online Variety, a scris că deși „The Look of Silence” este o piesă de însoțire a documentarului precedent, „e o peliculă de sine stătătoare, în care atenția este concentrată pe victime, dar care păstrează umorul grotesc și complexitatea morală”.

Filmul lui Artur Aristakisian, Ladoni (1993), face vizibilă o lume „subterană” (în plan social) şi ca atare nevăzută a oraşului Chişinău de la sfîrşitul anilor 1980, începutul anilor 1990. Un grup numeros de persoane neintegrate în sistemul sovietic – marginali, excluşi, paria – au apărut la suprafaţă, în străzile Chişinăului în urma dezinstituţionalizării unui număr mare de pacienţi ai spitalelor psihiatrice, persoane handicapate, foşti deţinuţi, absolvenţi de orfelinate etc., dar şi în urma incapacităţii miliţiei/ poliţiei de a gestiona vizibilitatea acestora. Filmul lui Aristakisian joacă la două nivele, pe care regizorul le-a vrut complementare, unul reprezentat de imaginea mută a acestor persoane aflate într-o situaţie de sărăcie extremă şi, la un alt nivel de înţelegere, vocea naratorului care pronunţă un soi de poem epico-filozofic pe fundalul şi în complementaritate cu imaginile reprezentate. Autorul recuperează imaginea unei largi populaţii de persoane deprivate şi neintegrate, pe care îi reprezintă, în cheie politico-religioasă, drept un fel de armată de rezistenţă împotriva sistemului, o armată a celor slabi şi săraci (şi „săraci cu duhul”) pentru că „lor le aparţine împărăţia cerurilor”. (PN)

Imagine de fundal: Autor: John McConnico – AP.