1. În ce fel se poate compara stînga moldovenească şi cea franceză?

Florent Parmentier: Comparaţia nu e imediată, dar ea permite o descentrare interesantă a privirilor, cu condiţia unor precauţii. Prima este că trebuie analizate „familiile”, altfel zis culturile politice, mai degrabă decît partidele. A doua este că trebuie luată în consideraţie profunzimea istorică a celor două spaţii politice; dacă forţele de stînga sînt rezultatul a două secole de sedimentare în cazul Franţei, acestea sînt rezultatul a două decenii de lupte politice, în cazul Moldovei. A treia ţine de natura dezbaterilor structurante: în formarea culturii politice din Franţa clivajele socio-economice au fost cele importante, pe cînd în Moldova, chestiunile geopolitice sînt cele esenţiale.

  1. Mai precis, care sînt familiile politice de stînga pe care le regăsim în cele două ţări?

Dacă analizăm cele două ţări, ne regăsim într-un joc cu şapte familii. În Franţa, Jacques Juillard distinge, într-o lucrare importantă, patru familii politice de stînga: stînga iacobină (centralizatoare şi provenită din Revoluţia Franceză), stînga liberală (ataşată libertăţilor şi laică), stînga colectivistă (mobilizată de chestiuni de justiţie socială şi de egalitate) şi stînga libertară (anti-autoritară).

De partea Moldovei, inventarul este mai puţin clar definit; în a doua parte a anilor 1990 pînă la alegerile din 2014, Partidul Comuniştilor al Republicii Moldova (PCRM) avea tendinţa să incorporeze diferite dimensiuni ale stîngii moldoveneşti, consolidat de o jumătate a electoratului: orientaliştii (acei care sînt, înainte de toate, favorabili Rusiei), neo-comuniştii (forţele nostalgice faţă de serviciile publice din URSS) şi social-democraţii (îndreptaţi către Europa). Rămîne de văzut, bineîneţeles, dacă aceste clivaje se vor impune în timp şi vor constitui adevărate familii.

  1. Cum credeţi că au reacţionat stînga moldovenească şi cea franceză în faţa sfîrşitului „alternativei comuniste”?

Întrebarea este interesantă, în măsura în care Moldova a trăit o experienţă de aproape cinci decenii într-un regim comunist, fără să fie precedat de o mişcare organizată de amploare, în timp ce în Franţa Partidul Comunist a avut un rol important, el s-a înscris într-o tradiţie mai veche, deşi pînă la urmă a deţinut foarte puţin puterea. De asemenea, „alternativa comunistă” n-a sedus decît o parte a stîngii franceze, odată cu crearea Partidului Comunist Francez în 1920.

În ceea ce priveşte stînga franceză, trebuie să remarcăm că tentaţia colectivistă este mai veche decît operele lui Marx, întrucît am putea urca în amontele acestui curent cel puţin pînă la scrierile şi acţiunile revoluţionarului Gracchus Babeuf (1760-1797). Aura comuniştilor în Franţa s-a confruntat cu mişcarea anti-totalitară a cărei forţă a fost caracterizată de succesul operei lui Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, care a pus capăt ascensiunii morale exercitate de acest partid în Franţa din motivul rolului său preponderent în Rezistenţă.

În Moldova, partidul comunist a fost mai întîi interzis în 1991, după independenţă, ceea ce nu a împiedicat reconstituirea unei mişcări destul de puternice, care nu este poate doar nostalgică, dar care se hrăneşte în destul de mare măsură din sentimentul că se trăia material mai bine în epoca sovietică.

  1. Cum se situează stînga moldovenească şi cea franceză în raport cu multiculturalismul?

Raporturile sînt mai ambigue în Franţa decît în Moldova în această privinţă. În Moldova, statul recunoaşte miza multiculturală, odată cu atribuirea unor drepturi specifice unor minorităţi. Iar stînga moldovenească se află mai curînd în logica incluziunii minorităţilor în jocul politic, care se afirmă prin recunoaşterea acestora.

În schimb, pentru stînga franceză, chestiunea se pune în raport cu specificităţile regionale şi cu imigraţia. Stînga iacobină s-a constituit, la Revoluţie, pe ideea unităţii naţionale, pe afirmarea limbii franceze în detrimentul limbilor regionale care erau considerate contra-revoluţionare, fiind sub influenţa puterii religioase. Ideea însăşi de a recunoaşte identităţile regionale era considerată un atentat la concepţia unitară a Republicii, văzută ca o naţiune a cetăţenilor şi nu a comunităţilor. În Franţa, naţionalitatea şi cetăţenia se contopesc, în timp ce în Uniunea Sovietică, al „cincilea rînd” din paşaport menţiona naţionalitatea (rusă, moldovenească, ucraineană etc.) alături de statutul de cetăţean sovietic.

Totuşi, această logică s-a schimbat pentru o parte a stîngii franceze cu privire la imigraţie, care a pus la îndoială concepţia asimilaţionistă a naţiunii franceze (ce constă în nedivizarea comunităţii naţionale), pentru a gîndi în termeni de integrare (căutarea unui consens în jurul aceloraşi drepturi şi datorii), chiar de comunitarism (libertatea individuală de a-şi alege modul de trai). Această contradicţie se regăseşte, de exemplu, în „momentul Charlie” pe care l-am trăit în Franţa în ianuarie 2015; unii intelectuali consideră că dificultăţile referitoare la inegrarea cetăţenilor de confesiune musulmană, concentraţi în perifieriile oraşelor, provin din faptul că au fost uitate valorile republicane, în timp ce alţii insistă, dimpotrivă, asupra unei recunoaşteri mai largi a diferitor comunităţi.

  1. Declinul instituţiilor (Biserică, sindicate, partide) nu face oare mai dificilă o mobilizare a stîngii pentru transformarea societăţii?

Pentru stînga moldovenească, ca şi pentru cea franceză, declinul unor instituţii conduce la o depolitizare care riscă să demobilizeze electoratul lor firesc. Sindicatele aveau aceată misiune de a organiza lumea muncii; Franţa cunoaşte una din cele mai slabe rate de sindicalizare faţă de alte ţări europene. Frecventarea bisericilor, în ciuda unei mobilizări recente împotriva „căsătoriei pentru toţi”, rămîne de asemenea fundamental scăzută. Cît despre partide, ele numără doar puţin mai mulţi membri decît aleşi, şi foarte puţini militanţi propriu-zişi. În Moldova, la fel, se înregistrează o mare neîncredere faţă de instituţii, Biserica fiind instituţia în care cetăţenii au cea mai mare încredere. Partidele politice, în schimb, nu sînt deloc mai apreciate în Moldova decît în Franţa…

  1. Care sînt clivajele politice care nu se regăsesc în identitatea stîngii moldoveneşti şi a celei franceze?

Există într-adevăr clivaje care nu au sens atunci cînd compari stîngile respective, şi care nu fac decît să stîrnească mirări reciroce: este vorba de geopolitică şi de religie.

În Moldova, se spune uneori că partidele sînt mai degrabă „geopolitice” decît politice la propriu. Altfel zis, se admite în general că stînga doreşte o apropiere de Rusia, pe cînd dreapta este mai favorabilă apropierii de UE, de România sau chiar de unirea cu România. În Moldova, o parte a electoratului de stînga este preocupat de egalitate (PCRM), dar o altă parte îşi fondează votul pe o viziune „orientalistă” (dezvoltarea legăturilor cu Rusia), cum este partidul lui Igor Dodon (Partidul Socialiştilor din Republica Moldova). În mod paradoxal, Partidul Liberal este şi el ataşat de ideea unui stat social, dar nu îşi găseşte locul pe stînga eşichierului din motivul orientării sale geopolitice pro-româneşti.

Văzută din Franţa, proximitatea PCRM de Biserica ortodoxă surprinde. Una din mizele Revoluţiei franceze a fost emanciparea faţă de puterea religioasă, unele mişcări fiind de fapt mai degrabă anti-clericale (în lupta lor contra puterii religioase) decît anti-religioase (luptă contra credinţelor religioase). La fel, instaurarea Republicii şi a valorilor sale în Franţa a fost realizată împotriva puterii religioase, adică a monarhiştilor catolici, a căror influenţă nu încetează decît la mijlocul secolului al XX-lea. Stînga este cea care poartă valorile laicităţii prin legea separării Bisericii de Stat în 1905, chiar dacă astăzi o parte a extremei stînga consideră laicitatea o sursă de opresiune împotriva francezilor de confesiune musulmană, constrînşi să-şi nege apartenenţa la o comunitate de origine şi să-şi abandoneze modul lor de trai tradiţional. Din Franţa, se înţelege cu greutate cum adepţii „ateismului ştiinţific” pot să afişeze astăzi o apropiere atît de mare de Biserică, dacă uităm desigur baza ideologică a Bisericii ortodoxe în Moldova, divizată între patriarhia Moscovei şi cea a Bucureştiului. Avem de a face, încă o dată, cu o logică mai degrabă geopolitică decît una individuală care explică această legătură între puterea religioasă şi cea politică.

 

Traducere: Petru Negură

Imagine de fundal: sursă.